Admiraţia lucidă
Cînd am propus ca temă a acestui număr admiraţia şi influenţa fericită pe care ea o poate avea asupra noastră, s-a pus întrebarea, pe bună dreptate, unde este, în acest caz, dilema. De fapt, ideea a pornit tocmai de la o constatare cu consecinţe dilematice: aceea că astăzi a devenit aproape ruşinos să mărturiseşti că poţi să contempli, cu bucurie, frumuseţea - morală, intelectuală etc. - a cuiva. Există un zel de a demonstra că de cîte ori un om îţi apare într-o astfel de lumină, este o statuie care sună a gol şi trebuie imediat dărîmată. Nimeni nu are ceva special de oferit - se sugerează -, şi nimic nu este ceea ce pare a fi: "Cum, individul ăla? Păi nu ştii că el..." Scepticismul este binevenit şi tinerii sînt îndreptăţiţi, pînă la un punct, să gîndească astfel. Se poartă prea mult tămîierile suspecte, laudele interesate, omagiile de grup. Avem de-a face, în aceeaşi măsură, cu prea multe notorietăţi dubioase, celebrităţi cu semnul minus, poveşti de succes fabricate sau fără relevanţă. Iar lucrurile cu adevărat admirabile nu sînt şi cele mai preţuite în comunitatea în care trăim. Ca să nu mai amintim de riscurile închinării la idoli malefici, cu urmările istorice care se cunosc. Numai că despre altceva am vrut să fie vorba în acest număr al Dilemei vechi: o admiraţie lucidă şi exigentă, care nu numai că nu respinge obiecţiile, ci ajută la formarea a ceea ce se numeşte îndeobşte "spirit critic" pentru că, datorită ei, putem face diferenţa. În cartea sa Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei, filozoful spaniol José Antonio Marina considera că lipsa capacităţii de a admira este, la nivel individual sau comunitar, un caz tipic în care raţiunea este învinsă de stupiditate: "Admiraţia este un mod de a aprecia excelenţa. Egalitarismul greşit înţeles ne împiedică să-i apreciem pe ceilalţi. ŤNimeni nu e mai presus de alţii» e o afirmaţie stupidă pentru că e degradantă. Nu sînt acelaşi lucru un om care îi ajută pe alţii şi unul care îi torturează. Lipsa admiraţiei e o ticăloşie. Avea dreptate Rousseau cînd îşi arăta nemulţumirea într-o scrisoare către dâAlembert: ŤÎn ziua de azi, domnule, nu sîntem destul de mari pentru a şti să vă admirăm»". S-a spus că la umbra copacilor înalţi nu creşte iarbă sau că munţii înalţi sînt neprietenoşi. Ceea ce este adevărat, dar numai dacă îţi propui să creşti în umbra cuiva, şi nu să profiţi de întîlnirea cu el ca să te împlineşti. În spatele relaţiei dintre un admirator lucid şi un admirat care are într-adevăr ceva de dăruit se află un alt aspect: acela că, pentru a recunoaşte în cineva o virtute, ea trebuie să se afle deja în tine. Altfel, nu ai fi recunoscut-o. E nevoie doar de împrejurarea şi impulsul ca ea să iasă la iveală. Pentru aceasta depun mărturie şi cei care au acceptat să scrie, în paginile următoare, despre acele întîlniri speciale ale vieţii lor din care s-a născut admiraţia. (M. Ş.)
