Adaptarea prin inadaptare

În timpurile comuniste, reușisem să mă adaptez prin refuzul de participare. Credeam că e bine să nu fac nimic prin care să ies în evidență, stăteam în banca mea, mergeam la serviciu pentru că toată lumea trebuia să aibă un serviciu, eram un inginer mai mult decît mediocru și nici prin gînd nu-mi trecea să evoluez. Era răspunsul meu la egalizarea forțată a societății, la îndobitocirea generală. Și credeam cu tărie că acea situație nu se va schimba niciodată, că tortura comunistă va fi veșnică și voi ieși la un moment dat la pensie în aceeași stare de înșurubare în dispozițiile de sus care nu se discută și aceeași promisiune că noua socitate ne va aduce la toți, de-a valma, fericirea mult visată. N-am făcut nici un efort să mă afirm, deși anumite circumstanțe se iviseră pe parcurs. N-am avut niciodată dorința de a mă ridica deasupra celorlalți, de a comanda altora aceleași dispoziții ale organelor de partid și de stat.

Astfel că, atunci cînd a venit marea schimbare, căci, oricît am încerca să minimalizăm ce s-a întîmplat în 1989 a fost totuși atunci un cutremur teribil în conștiințele multor oameni, m-am trezit total descumpănit. Tot eșafodajul meu era dat peste cap. Intram, la 45 de ani, în altă galaxie, cea a aprecierii competențelor, cu toată cohorta de corupție generalizată și lupta inegală care, în alt fel, fusese valabilă, pe alte paliere, și în regimul comunist. Acum, dacă te sforțai, puteai să faci ceva, să devii, să parcurgi niște etape pentru a căpăta un statut social, o altă stare.

Lucram ca redactor la Editura Tehnică, în locul acela unde fusese director un viitor președinte de țară și puteam spune că eram, pentru prima oară, mulțumit, îmi plăcea munca, mă dedicam acelor manuscrise, colaboram cu autori de vază din domeniu. Dar constatam pe zi ce trece că totul cade, se prăbușește, în primul rînd ca nivel de trai. Existau deja locuri unde se cîștiga de douăzeci de ori mai mult, iar viața în acei ani ’90 era din ce în ce mai grea, inflația galopantă obligînd mii de oameni să încerce altceva sau să plece pe alte meleaguri. Și atunci mi s-a oferit o șansă, a venit la mine un prieten care înființase o editură și mi-a propus să las editura de stat și să mă alătur lui, să scoatem o altfel de carte tehnică, mai atractivă, mai diversificată. Am stat cîteva zile să mă gîndesc, am implicat și familia și, în final, am ajuns la concluzia,căpătată în anii de lucru la stat, că nu ar fi bine să mă rup brusc de acel sistem pentru că el îmi oferea o oarecare siguranță.După asta, cîțiva ani mai tîrziu, am ajuns la concluzia că eram un mare inadaptat. Am refuzat atunci oferta. Între timp amicul și-a văzut de afacerea lui, iar editura lui a ajuns în top cu cifre mari de afaceri, lansînd valori și promovînd autori tineri, neprăfuiți și netarați de perioada recent încheiată. Evident că am regretat și regret și acum, cînd am ajuns un pensionar cu o pensie amărîtă, cîștigată în urma salariilor minunscule pe care le-am avut. Dar nu asta e esențial, ci ceea ce aș fi putut face în continuare, ce aș fi reușit să realizez. Recunosc că mi-a fost teamă, că vechiul sistem mă ținea încă ancorat în acea stare de  mediocritate, de dolce far niente, că Ceaușescu încă era viu in fibra ființei mele, că eram, de fapt, un adaptat iremediabil într-un  angrenaj mort. Și, mai mult, mi-am dovedit că eram complat inadaptabil noului promovat de o societate în schimbare. Desigur, mai am și acum momente cînd oftez pentru că nu am reușit să mă adaptez noilor vremuri. Dar acestea au și ele reflexii negative, precum călcarea în picioare a celui de lîngă tine pentru vreun profit mai mult sau mai puțin însemnat, că valorile etice sînt uitate, că omul nu este nici acum apreciat după valoarea și iscusința sa, că se fură masiv, de sus pînă jos, că se intervine prin pile, cunoștințe și relații (fostul PCR) pentru a-ți asigura succesul. Și la astfel de societate trebuie să te adaptezi sau, rămînînd la vechile deprinderi, să te retragi, să nu participi, să teresemnezi. Îți rămîne, ca și pe vremea împușcatului, să te satisfacă fericiri casnice, minore, precum un mers la munte, o agapă cu prieteni vechi, o rîndunică ce zboară deasupra casei tale de la Breaza, salvarea unui copăcel din grădină,dezrădăcinat în urma unei vijelii de vară, o rundă de cumpărături la piață și așa mai departe.

Anton Popescu este inginer și redactor de carte.