Acorduri îndepărtate, armonii apropiate

Publicat în Dilema Veche nr. 908 din 2 – 8 septembrie 2021
Acorduri îndepărtate, armonii apropiate jpeg

În seara zilei de 14 august, ultima seară a Conferințelor Dilema veche dedicate diasporei, aproapelui nostru de departe, au urcat pe scena Filarmonicii arădene doi pianiști români care trăiesc în afara țării. I-am invitat nu numai pentru că sînt foarte buni, ci mai ales pentru că reprezintă două generații diferite ale diasporei noastre, două „acorduri“ diferite. Și am căutat armonia...

Ana Silvestru are 38 de ani. De la 18 ani a tot plecat din România ca să studieze, cu burse care i-au asigurat stagii mai lungi sau mai scurte, pe care le-a împletit cu studiile de la Conservatorul bucureștean. Din 2008 s-a stabilit la Zürich și apoi la Berlin, pentru master și doctorat. Cariera ei merge în sus. Înregistrează în ritm susținut, concertează peste tot în lume, din Anglia pînă în Israel și Japonia. Este temperamentală, comunicativă, vrea să împărtășească tot ce știe, trăiește veacul, vrea să stabilească punți artistice și academice între Elveția și România. Este foarte atentă la calitatea artei ei, pe care nu o poate despărți de etică. Unul dintre profesorii ei, renumitul Dmitri Bașkirov, spunea despre ea că e „admirabil înzestrată și are un sunet aparte“. Înregistrările ei cu Călătorie de iarnă de Schubert (impresionant disc, realizat alături de un tenor maghiar) și Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgski (compozitor în care se specializează) sînt excelente în orice sistem de referință discografică ați vrea să le plasați. O urmăresc de mulți ani pe Ana Silvestru și sînt impresionat de modul în care se construiește pe sine nu doar ca pianist, ci ca artist.

Andrei Vieru are 63 de ani. A plecat din România în 1988. „Ca să scap de Ceaușescu... Nici nu-mi puneam problema dacă o să mai fac muzică sau nu, pur și simplu am vrut să scap de Ceușescu“, a răspuns cînd l-am iscodit despre motivul emigrării. Trăiește la Paris, unde a continuat să facă muzică și unde a început să scrie. Andrei Vieru este deja un artist împlinit. Înregistrările lui din Bach (începînd cu Variațiunile Goldberg și continuînd cu Clavecinul bine temperat, cu Arta fugii și cu Partitele) și din Beethoven (Variațiunile Diabelli în interpretarea lui sînt mai mult decît muzică!) sînt legendare printre melomani. Cărțile lui de eseuri premiate, publicate în franceză și, mai nou, în românește, traducerile sale (cel mai recent a tradus teatrul lui Pușkin din rusă în franceză reușind performanța de a livra una dintre cele mai bune traduceri, conform specialiștilor), pasiunea lui pentru matematicile superioare dezvăluie un intelectual profund și complex, un rarisim exemplar de Renaissance man. Eseistica sa este la fel de impresionantă și de convingătoare ca pianistica sa.

Plăcerea de a-i asculta pe cei doi invitați a fost totală. Pe de o parte, i-am avut parteneri într-o conversație în care le-am ascultat opiniile despre muzică și lume, plecînd, fiecare, de la experiența lui de român stabilit în străinătate. Pe de altă parte, i-am ascultat cîntînd. Ana Silvestru a cîntat: Franz Liszt, Variațiuni pe o temă din cantata Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen (BWV 12) de Bach; Chopin, Nocturnele nr. 1 și 2, op. 27; G. Enescu, Rapsodia nr. 1 în La major op. 11, aceasta, firește, într-o transcripție pentru pian realizată chiar de compozitor. Programul lui Andrei Vieru a cuprins: Bach, trei fugi din Arta Fugii (BWV 1080); Wagner-Liszt, Moartea Isoldei; Scriabin, Sonata nr. 9, op. 68. Mi-e greu să spun dacă ideile lor au secondat muzica sau dacă, dimpotrivă, muzica a fost pandantul ideilor. Înregistrarea video a evenimentului, disponibilă acum, arată mai degrabă că muzica și cuvintele s-au împletit într-o armonie aparte, pe care spectatorii nu o vor uita curînd. Îmi face plăcere să reproduc aici cîteva secvențe din dialogul care a avut loc pe scenă.

Despre muzica lui Bach

S. V.: Cioran, despre care nu exagerez deloc cînd spun că era un admirator al lui Andrei Vieru, zice aşa despre Bach: „Fără Bach, Dumnezeu n-ar mai fi el însuşi. Fără Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mîna a treia. Bach e singurul lucru care-ţi dă impresia că universul nu e ratat“. Ana Silvestru, tu cînţi Bach?

A. S.: Toţi pianiştii cîntă Bach. Trebuie să cînte Bach. Andrei Vieru are această versiune extraordinară, o performanţă legendară, bine spus... Bach este „pîinea noastră cea de toate zilele“.

S. V.: Dar tu cînd te apropii de Bach ai sentimentul că Bach salvează Creaţia, că fără Bach Dumnezeu e un personaj de mîna a treia?

A. S.: Nu.

S. V.: Simţi în Bach ceva de genul acesta sau astea sînt exagerări de scriitor?

A. S.: Eu simt energie spirituală extraordinară de fiecare dată cînd sînt în Thomaskirche, în Leipzig, la mormîntul lui Bach. (...) Pur şi simplu, îl simt pe Dumnezeu. (...)

S. V.: Andrei Vieru, ce e în Bach, mai multă spiritualitate sau mai multă arhitectură?

A. V.: Evident că amîndouă, şi arhitectură, şi spiritualitate. Cred că spiritualitatea lui Bach trăieşte prin arhitectură şi invers. Muzica lui Bach nu e o arhitectură goală. Noi putem compune muzici care să fie arhitecturi perfecte şi deşarte, pustii într-un anumit sens. Nu e cazul lui Bach. Iar felul în care vorbeşte Cioran despre Bach e foarte parizian...

S. V.: Bach e la Leipzig, nu la Paris...

A. V.: Da, și Cioran e la Paris...

Pornind de la Chopin

S. V.: Andrei Vieru, există o percepţie (...) că Chopin e uşurel, sentimental, comercial, cu mare succes la public, întotdeauna, melodios, „șlăgăros“ cumva (...), dar nu este foarte consistent, profund, așa cum e, de pildă, Bach. Tu eşti un mare interpret de Bach și de aceea te întreb dacă se justifică tipul ăsta de ierarhizare: Bach e ceva important, e cu Dumnezeu, Chopin e ușurel, e cu „sufleţelul“...

A. V.: E o nedreptate la adresa lui Chopin. Fiindcă vorbeam adineauri de arhitectură, arhitectura lui Chopin e întotdeauna perfectă şi de un intelectualism formidabil. Latura de gînditor a lui Chopin a fost multă vreme neglijată. La Chopin există o dramaturgie foarte complexă. Nu spun că Liszt a împrumutat dramaturgia lui Chopin, dar mă întreb dacă Liszt ar fi fost posibil fără Chopin. Chopin a revoluţionat nu doar „floricelele“, a revoluţionat scriitura pianistică, a revoluţionat şi forma muzicală, ceea ce nu-i puţin lucru. Deci cred că e o foarte mare nedreptate la adresa lui Chopin să i se ia în considerare doar o anumită latură.

S. V.: Ana, l-ai evocat pe Chopin ca expat. Un interpret care trăiește și el experiența emigrației simte o solidaritate specială cu muzica unui compozitor care a trăit şi el aceeaşi experienţă? Cînd tu decodifici muzica lui Chopin, partea asta de experienţă de expat te ajută, îți dă o cheie în plus de înțelegere a muzicii sau e pur şi simplu o coincidenţă biografică?

A. S.: Nu este doar coincidenţă. Eu nu cred doar în simple coincidenţe, decît în măsura în care numim „coincidențe“ modul în care Divinitatea aranjează lucrurile pe pămînt. Sînt foarte mulţi compozitori de care m-am apropiat în momentul în care am plecat din România şi cred că asta sigur a avut legătură şi cu experiența mea. (...) La Chopin se simte o dramă mult mai acută decît cea pe care am trăit-o eu. Eu am avut un an sau doi în care n-am fost deloc în ţară şi pot să spun că nu-mi era deloc bine. Dar nu vreau şi nici nu pot să-mi imaginez ce a simţit Chopin, care a plecat la 20 de ani din Polonia şi nu i s-a mai întors decît inima, care este şi acum într-o catedrală în Varşovia. Cred că drama lui de exilat a fost cumplită, fiind consecutivă dramei pe care a trăit-o Polonia. El nu poate fi separat de acea Polonie a lui. Oricine vizitează muzeul „Frédéric Chopin“ din Varşovia vede cît de activ a fost Chopin în diaspora poloneză. Schumann îl numea pe Chopin „acel tun ascuns între flori“. Tunul acela era ceea ce polonezii numesc „nie dam sie“, adică ceva oarecum greu de tradus, o traducere mai apropiată ar fi „nu voi renunţa niciodată“. Dar este mai mult decît „nu voi renunţa niciodată“, este dincolo de „nu renunţ aici, pe pămînt“. Să ne amintim că Janusz Korczak nu a renunțat la orfanii de care avea grijă și a mers cu ei spre camera de gazare îmbrăcaţi în cele mai frumoase haine şi legenda spune că şi cîntau. Să ne amintim de cadeţii care au atacat tancurile nemțești cu săbiile, îmbrăcați în uniformele de gală. Era clar că nu se mai luptau în momentul acela cu Wehrmacht-ul, ci cu propria lor slăbiciune umană, cu orice îi ţinea legați de pămînt și îi ținea atașați de propria existenţă. Asta înseamnă „nie dam sie“, n-o să renunţ indiferent ce s-ar întîmpla, acum şi dincolo de moarte. (...) Chopin este unul dintre compozitorii cei mai masacraţi, alături de Schubert. Masacraţi în sensul că este cîntat extrem de sentimental. Sentimentalismul ăla n-are ce căuta (...) la Chopin, în care simt acea demnitate extraordinară. Chiar dacă ţi se ia totul pe acest pămînt, nu ţi se poate lua reacția în faţa tragediilor vieţii.

S. V.: Andrei Vieru, e corect să decriptăm muzica în termenii aceștia, legat de contexte istorice, politice? Sau, dimpotrivă, cînd tu te apropii de o bucată muzicală, consideri că e acolo un mare grad de autonomie faţă de cele ale lumii?

A. V.: Fiecare face cum crede. Eu am tendinţa de a face abstracţie de detalii biografice. Am tendinţa să fac abstracţie şi de biografia mea atunci cînd scriu. Că s-a pronunţat cuvîntul „sentimentalism“, asta îmi aduce aminte de o formulă lapidară a lui Alain Finkielkraut, ai cărui părinţi erau originari şi ei din Polonia. Sper că nu deformez foarte mult spusele lui, el opunea sentimentalismul sensibilităţii. Şi spunea ceva cam de genul ăsta: sensibilitatea ţine de artă, sentimentalismul de kitsch. (...)

S. V.: Una e sensibil, alta e sentimental.

A. S.: Exact, e o diferenţă foarte mare între ele...

Despre transcripții

S. V.: Andrei, tu ai cîntat o transcripţie a unei lucrări orchestrale. Cînd asculţi Moartea Isoldei cîntată de o orchestră intri inevitabil într-o anume stare, ai experiența sonoră a unei vastități. Nu crezi că transcripțiile pentru pian fac o nedreptate complexităţii, anvergurii, senzaţiilor pe care lucrarea orchestrală le dă ascultătorului? Nu cumva sînt mici „lucrări de cabinet“ a căror valoare nu poate egala sau rivaliza cu versiunea orchestrală?

A. V.: Muzica pe care am cîntat-o eu nu e muzica lui Wagner, e muzica lui Wagner-Liszt. Aşa s-a încetăţenit. E o transcripţie, deci are şi Liszt contribuţia lui acolo. (...)

S. V.: Adică e un alt tip de experienţă, o altă muzică? Nu în sensul notelor, ci în sensul forţei spirituale şi artistice?

A. V.: Nu ştiu. De exemplu, dacă eşti în mod special sensibil la vocea umană, atunci sigur că te orientezi către operă. Eu nu sînt sensibil la vocea umană, eu m-am obişnuit foarte greu să ascult muzică de operă, nu suportam pînă foarte tîrziu muzica de operă. Mi se părea că muzica de operă „miroase a om“ şi eu nu asta caut în muzică. (...)

A. S.: Urmează să vă cînt transcripţia Rapsodiei nr. 1 de Enescu. Nu cred că există cineva în ţară care să nu fi auzit măcar o dată Rapsodia aceasta în varianta pentru orchestră. Enescu a făcut o variantă pentru pian în 1949, adică 40 de ani după ce a compus versiunea pentru orchestră. Versiunea pentru pian este foarte rar cîntată. Întîi pentru că este extraordinar de grea, dar dincolo de dificultăţile pianistice, ea este o lucrare pe care nu poţi s-o cînți exact aşa cum a lăsat-o Enescu. Într-un fel, Enescu îl obligă pe pianist să aducă nişte completări. Nu mai spun că există măsuri întregi lăsate goale. Cred că una din cauzele pentru care Enescu invită pianistul să completeze lucrarea ține de natura folclorului folosit de Enescu în această Rapsodie: este un folclor lăutăresc și nu este folclorul ţărănesc pe care-l foloseşte, de exemplu, Bartok. Deci, Enescu porneşte de la o tradiţie lăutărească...

S. V.: Şi te invită la improvizaţii, căci lăutăria înseamnă improvizație.

A. S.: Da, te invită la improvizaţie. Ei, poţi să faci aşa ceva cu o orchestră? Nu poți. Dar poţi să faci asta foarte bine cu pianul. O mare pianistă, din păcate tragic şi devreme dispărută, Mihaela Ursuleasa, are o interpretare minunată, operînd niște modificări în această versiune pentru pian a Rapsodiei de Enescu. Și eu îmi aduc contribuția mea cînd o cînt. Orice pianist care vrea să cînte această lucrare aproape că trebuie să o facă, pentru că Enescu lasă multe „pete albe“. (...)

A. V.: Transcripţiile pentru pian ale multor, dacă nu ale tuturor lucrărilor care au fost vreodată transcrise lasă loc pentru multă libertate. Orchestra are o inerţie mai mare, prin forţa lucrurilor, şi mult mai puţin loc de libertate. De aceea, unele bucăți sună mai bine la pian. Aş menţiona, de exemplu, Sărbătoarea primăverii de Stravinski, care după părerea mea sună mult mai bine la pian decît cîntată de orchestră. În fine, nu ştiu dacă avem timp să discutăm acum, dar îmi amintesc de sentinţa ironică a lui Debussy la adresa Sărbătorii primăverii, spunînd că e „barbaria cu tot confortul modern“.

S. V.: Adică e chiar spiritul secolului nostru...

A. V.: Rafinamentul orchestrei e atît de mare încît e confort mai mult decît barbarie. La pian poţi să faci „barbarie“ adevărată şi sînt absolut convins că versiunea pentru pian nu e o reducţie a versiunii de orchestră. Stravinski compunea la pian, el aude pianul cînd compune, chiar dacă compune pentru orchestră; după cum la Beethoven e invers, el aude orchestra chiar și atunci cînd compune pentru pian. 

Foto: Ciprian Hord

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.
image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene.