Acolo ȋn Europa

Europa ne bîntuie minţile şi trupurile mai ceva ca spiritele din poveştile pentru adormit copii. Admiraţia pentru tot ceea ce poate fi „european” a rămas intactă şi astăzi, după aproape trei secole. Dar cum era pe vremea lui Ienăchiţă Văcărescu? Ce gîndeau paşoptiştii despre Europa? Şi cine era Europa? Pe la 1800 şi chiar mai tîrziu, Europa se reducea la cele cîteva ţări active ȋn plan politic: Franţa, Prusia, Austria. Boierul se ducea pînă la Viena (cunoscută sub numele de Beci), iar negustorul ȋşi ȋndrepta paşii spre Lipsca (Leipzig), Trieste şi, dacă era nevoie, ajungea la Veneţia, să-şi vîndă ceara şi mierea. Rareori, oamenii mergeau cu gîndul pînă la Londra şi mai departe de acolo la Stockholm şi înapoi la Bruxelles. Acum trebuie să spunem ceva şi despre oamenii care imaginau harta Europei la care aspirau: ei erau boieri sau negustori, domni fanarioţi sau clerici, meşteşugari sau profesori, doctori sau ingineri cu oarecare educaţie şi mobilitate. Cei mulţi aflau despre celelalte naţii de peste mări şi ţări de prin poveştile altora, de prin ȋntîlnirile de pe drumurile de poştă cu trăsurile pline ochi de aventurieri plecaţi să exploreze Orientul. Contactul dintre lumi crea sterotipuri, unii credeau că „acolo ȋn Europa erau oameni ȋnvăţaţi, puitori de pravili”, ȋn timp ce ceilalţi, zdruncinaţi prin hîrtoapele drumurilor valahe, veşnic proaste, ȋşi ȋnchipuiau că barbaria ȋncepea la Turnu Roşu.  

Admiraţia şi dorinţa de a fi ca „acolo ȋn Europa” se prefigurează prin intermediul lecturii, dar mai ales cu ajutorul călătoriilor. Or, călătoria şi educaţia nu sînt chiar la ȋndemîna oricui. Resurse materiale importante sînt mobilizate atît ȋn susţinerea unui proiect educativ, cît şi ȋn ȋnvăţarea prin călătorie. 

„Zic dumitale că aşa trai n-am mai trăit de cînd sînt”, scrie vornicul Barbu Ştirbei de la Karlsbad, la 12 iunie 1796, impresionat de lumea adunată din toate părţile Europei. Drumul lung, prin Timişoara, Pesta, Viena, Praga, ȋl impresionase, poate, dar ȋn goana poştalionului n-a avut timp nici să scrie, nici să privească. Dar cînd a ajuns ȋn staţiunea balneară, cunoscută şi frecventată cu asiduitate de bogaţii europeni, cerneala părea inepuizabilă ȋn a descrie ce era mai frumos, mai interesant, mai impresionant. Părea că toată Europa se adunase la un loc: „beau apă şi petrec cu mila Maicăi Preciste foarte bine. Altă dată această viaţă n-am petrecut. Priteşug cu mulţi grofi şi prinţi am făcut; de cîteva vreme au venit şi prinţipu de Corlandiia, adică Duca cu Ducheza; au făcut un bal foarte frumos, la care am fost şi eu poftit; am mîncat, am băut, am fost la joc pînă s-au sfîrşit. Am făcut prieteni, Hagiule (Constantin Hagi Pop, negustor din Sibiu), din toată lumea, de la Petersburg, din toate laturile, şi tot oameni mari, prinţipi, grofi, baroni şi cavaleri. Celor care le dă mîna a cheltui, aceia vin pe aici”. Mai mult de 800 de prinţi şi prinţese se aflau ȋn vara anului 1796 la băi şi mai cu toţi a „făcut priteşug” boierul oltean, purces tocmai de la Craiova să-i cunoască. 

Dacă Barbu Ştirbei este impresionat de societatea „europeană”, de oameni, de sociabilitate, arhimandritul Eufrosin Poteca este mai degrabă interesat de progres prin cunoaştere şi imitare. Bursier al Eforiei şcolilor din Bucureşti, Eufrosin Poteca este trimis, ȋn 1820, la Pisa, să studieze filosofia şi mai apoi la Paris (1825). Cînd revine ȋn ţară, ȋn discursul public rostit la şcoala de la Sfîntul Sava, pe 20 iulie 1827, Eufrosin Poteca propovăduiește luminarea prin ridicarea de școli pentru copiii norodului, slobozirea robilor ţigani şi construirea de universități, aşa cum se ȋntîmpla acolo ȋn Europa. Oare cît o să mai stăm „departe de fraţii noştri europeni” ȋşi ȋntreabă retoric auditoriul, format din domn, boieri, mitropoliţi, episcopi, părinţi şi elevi. Oare nu ştiţi că „ȋmpăraţii Europei apără şi ȋnmulţesc ştiinţele ȋn tot felul”, continuă provocarea părintele-profesor. „Noi românii strănepoţii slăviţilor romani n-am putea să ne mai ȋmprumutăm de la dînşii? Oare n-am avea mijloace de a ȋnvăţa, de a scrie, de a tipări ca şi dînşii?” O parte a auditoriului n-a prea apreciat entuziasmul „european” al profesorului de filosofie, ȋn frunte cu mitropolitul Grigorie, care i-a ȋntors spatele. Timpurile erau ȋnsă de partea profesorului de filosofie, dîndu-i dreptate atunci cînd profeţea că „ȋnţelepţii Europei hotărîseră cu ȋndrăzneală că politisirea neamului omenesc nu poate să se mai oprească şi să se ȋntoarcă iarăşi la barbarie”. 

Mulţi tineri au plecat la studii, alţii au plecat la băi şi spa, o parte doar ȋn călătorii de-a lungul şi de-a latul Europei, admirînd, cheltuind, chefuind. Unii vor fi rămas, considerînd biata Valahie şi săraca Moldovă nedemne de talentul şi iscusinţa lor. De la Paris, la 13 mai 1849, Mihail Kogălniceanu ȋi dădea o lecţie usturătoare (atît de necesară şi astăzi) fratelui său ce-i scria că s-a plictisit de Moldova, de prăfuitul tîrg al Iaşilor, unde „trîndăvea”, simţindu-se nefolositor, ignorant şi ignorat, dorind să fugă departe, departe... pînă la Paris şi să uimească lumea cu „geniul său neȋnţeles”. Iată ce-l ȋndemna: „Pentru noi, singurul loc unde putem ȋnsemna ceva este Moldova; acolo trebuie să ne silim să arătăm că sîntem ȋn stare de a face ceva. Cît despre Franţia, ţară plină de geniuri şi de talenturi, oameni ca tine şi ca mine mor de foame, iar nu cîştigă 12 galbeni pe lună, mai ales, ȋn ramul inteligenţei sau a artelor. De aceea, frate, curaj, ai nădejde ȋn tinereţea ta. Astăzi nu poţi face nimică, dar mîine poate vei putea. Şi, ȋn sfîrşit, cu toate greutăţile ţării, am convicţia că numai ȋn Moldova poţi şi pot a face ceva. Cît pentru folosul ce zici că poţi căpăta ȋn Paris, adică ȋnvăţătura, aceasta, dacă vei vroi, o poţi cunoaşte şi ȋn Moldova. Ştiinţa, astăzi, nu este un mister, tiparul a făcut-o universală”. Din exilul său parizian, Mihail Kogălniceanu depăşise de mult entuziasmul european pe care-l schimbase ȋn pragmatism progresist. Mai tînărul Alecu, rămas acasă cu babaca şi grijile moşiilor, suspina după poveşti mirifice pe care le aflase de prin gazete sau de la Sue şi ale sale Les Mystères de Paris. 

Şi astăzi admirăm Europa, şi am vrea să fie ca „acolo”. Dacă vom ȋncerca să şi facem ceva folositor, după cum ne ȋndeamnă Kogălniceanu, atunci va fi. Poate nu astăzi, dar cu siguranţă mîine.

Constanţa Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată este Changing Subjects, Moving Objects: Status, Mobility, and Social Transformation in Southeastern Europe, 1700-1850, Leiden, Brill, 2022.