Aceeaşi problemă la alţii

Rusia Arhive confiscate La Moscova, un echipaj al miliţiei de circulaţie a oprit automobilul în care se deplasa fostul operator personal al lui Boris Elţîn, fostul preşedinte al Rusiei. Sub pretextul că vrea să cerceteze capota ruginită, s-a efectuat o percheziţie şi în portbagaj s-au găsit 600 de videocasete aparţinînd lui Alexandr Kuzneţov. Acesta presupune că autorităţile au fost înştiinţate prin mijloace specifice că e plimbată prin Moscova "arhiva preşedintelui", altfel nu se explică apariţia unor persoane din Forţele Speciale care au decis confiscarea materialului, sub acuzaţia de "contrafacere". Kuzneţov spune că a luat casetele de Kremlin ca să le ducă la un studio de film documentar unde lucrează la un film intitulat provizoriu Ce a mai rămas din democraţie în Rusia?. Casetele conţineau 10.000 de ore de material filmat cu Elţîn şi persoanele din preajma lui, din anul 1989 pînă în 2000. "90% sînt materiale oficiale, primiri, discursuri, atacul împotriva Casei Albe la puciul din 1991, 10% - cadre care privesc viaţa lui personală, sărbătoriri în sînul familiei, un meci de tenis cu preşedintele Coreei de Sud. Nu sînt materiale secrete, ele există şi în arhiva televiziunii, opt ani nimeni n-a fost interesat de aceste casete, dar Ťs-a auzit» că se transportă arhiva preşedintelui şi situaţia a devenit interesantă" - declară operatorul Kuzneţov. Probabil, lipsa de dorinţă a unor persoane importante de a fi revăzute în anturajul lui Elţîn a determinat percheziţia şi confiscarea. Chiar, ce a mai rămas din democraţie în Rusia? Polonia Vocea victimelor "Totuşi, cele mai multe dintre documentele folosite în studiul de faţă nu aparţin victimelor (evreilor), ci criminalilor, şi ele au fost produse în timpul procesului. Lucrînd cu asemenea materiale, trebuie să avem în primul rînd în vedere faptul că persoanele suspectate de a fi comis fărădelegi şi-ar putea dori, pe cît posibil, să-şi minimalizeze rolul pe care l-au avut în evenimentele cercetate. Şi-ar putea dori chiar să banalizeze chiar evenimentele. Nu trebuie uitat faptul că acuzaţii nu sînt obligaţi prin lege să dezvăluie adevărul în declaraţiile lor; iar martorii, deşi jură să spună adevărul şi numai adevărul, pot avea o memorie selectivă a evenimentelor şi pot oferi răspunsuri lapidare la întrebări. Mai mult, între mărturia verbală (făcută de un martor sau un inculpat) şi documentul redactat, pe care un istoric îl consultă, există o persoană intermediară (iar din acest punct de vedere procesul-verbal al anchetei se deosebeşte de jurnal sau de memorii, care pun cititorul în contact direct cu sursa care le emite) - un anchetator, un judecător, un avocat pledant sau un procuror care au alcătuit şi au produs documentul - care poate fi mai mult sau mai puţin inteligentă, informată sau dornică de a afla adevărul. De aceea, calitatea probelor strînse în documentele întocmite în timpul procesului depinde foarte mult, pentru un istoric, de intenţiile şi de gradul de aprofundare a investigaţiei, precum şi de felul în care a fost organizat şi dirijat procesul în sine. Chiar şi o parcurgere rapidă a dosarului întocmit împotriva lui Ramotowski şi a complicilor săi dezvăluie faptul că procesul a fost organizat în grabă. Şi aceasta ar putea fi o caracterizare mult prea indulgentă, dat fiind faptul că acţiunea judecătorească împotriva celor douăzeci şi doi de inculpaţi a fost încheiată într-o singură zi: procesul a început pe 16 mai 1949, la Tribunalul Districtual din Lomza, iar în ziua următoare sentinţele au fost deja emise. Opt acuzaţi au fost declaraţi nevinovaţi. Józef Sobuta, judecat în 1953, a fost, de asemenea, achitat." (Jan T. Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia. Capitolul Surse, Editura Polirom, 2002) Germania Frică şi indignare "Rolul Stasi în Germania de Est era identic cu cel al altor organizaţii de poliţie secretă din celelalte ţări controlate de comunişti: era instrumentul principal cu care partidul conducător - în acest caz Sozialistische Einheitspartei (SED), adică Partidul Socialist Unit - îşi păstra puterea. Fuseseră făcute arestări în masă ale adversarilor politici ai celor aflaţi la putere, inclusiv ale comuniştilor veterani care nu erau de acord cu politica actuală. Se zvonea că aproximativ şase închisori erau pline de zeci de mii de astfel de prizonieri politici. Germania de Est se transformase într-un stat poliţienesc iar, din 1961, cînd a fost construit Zidul Berlinului, toţi cetăţenii deveniseră prizonierii statului. Datorită înclinaţiei comuniştilor spre secretomanie şi fricii cetăţenilor de poliţia secretă, dovezile privind intensificarea oprimării ieşeau la iveală cu aceeaşi greutate cu care apăreau şi cele privind conflictele din interiorul partidului. Totuşi, dovezi ale operaţiilor spionajului est-german au început să iasă la suprafaţă mai des pe la începutul anilor ’50, cînd numărul spionilor arestaţi a crescut ca rezultat al îmbunătăţirii metodelor contraspionajului vest-german. În plus, cu ocazia dezertării unei persoane din Ministerul Securităţii Statului, au fost dezvăluite secretele operaţiilor. Cu toate acestea, întreaga amploare a terorii exercitate de Stasi asupra poporului german şi extinderea aparatului său de spionaj au rămas ascunse pînă la căderea Zidului Berlinului, pe 9 noiembrie 1989. Regimul comunist s-a prăbuşit la cîteva săptămîni după aceea, iar organizaţia poliţiei politice s-a dezintegrat rapid. Deşi ofiţerii Stasi au încercat în ultimul moment să distrugă documentele incriminatorii, arhivele organizaţiei au fost salvate în majoritate. Pe măsură ce secretele Stasi erau dezvăluite, indignarea cetăţenilor germani creştea tot mai mult." (John O. Koehler, Stasi - faţa ascunsă a poliţiei secrete est-germane, Editura Omega, 2001)