A fi cu „etichetă”
Zice-se că judecata lui Dumnezeu nu se potrivește neapărat cu cea omenească. Ar putea fi chiar contrară sau cu totul neașteptată. Cîteodată, încerc acest exercițiu mental. Mă străduiesc să „văd” dacă e ceva dincolo de truism. Punctual, în domeniul vinovățiilor noastre unanim acceptate. Pentru că, neavînd imaginea completă, ne scapă adesea miezul și cauza răului.
Părintele Rusu Petre a fost preot greco-catolic în Chirileu, raionul Luduș, regiunea Cluj, în prima jumătate a secolului XX. S-a născut în Șăulia, raion Sărmaș, regiunea Cluj, acolo unde s-a născut și Episcopul Rusu Alexandru, al cărui nepot după tată se pare că este. Dintr-un neam de șapte generații de preoți. A absolvit Institutul de Teologie din Blaj. În satele în care a fost preot, a lucrat și ca învățător, după obiceiul vremii.
Un fapt mărunt, neobservat, un grăunte de răutate adîncă, izvorîtă din crunta răzbunare și din trufia unui slujbaș plenipotent al statului, a schimbat pentru totdeauna biografia peste veacuri a părintelui Rusu Petre. Un incident avut cu șeful jandarmilor din sat în 1940 și sărmanul slujbaș al Domnului a fost făcut să apară și astăzi, post mortem, dintr-un nevinovat, curat în duh și-n faptă, o hîdă sursă a Securității. O execuție profesionistă – aș spune – astăzi, cînd totul se judecă lapidar și cît mai superficial posibil.
Așa cum personal dă mărturie, într-un document din dosarele sale, în 1940 se refugiase din Ungheni – Ungaria în Chirileu, Tîrnava Mică. A ținut, pentru cîteva luni, locul directorului școlii. Iarna, în sat, la primărie, s-au dat prin licitație lemne de foc din pădurea comunală. Părintele a cîștigat licitația și a revendicat lemnele pentru școală. Teribil de ofensat, șeful postului de jandarmi a rămas fără căldură la domiciliu. Într-un act de răzbunare, acesta, plin de obidă, l-a trecut în catastifele primăriei drept „legionar”. A fost începutul tăvălugului. Un boule de neige ce s-a rostogolit pînă în 1990.
În 1945 a fost nevoit să se disculpe. La 31 ianuarie, în comuna Blaj, regiunea Tîrnava Mică, a dat de nevoie o Declarație. Avea loc purificarea aparatului de stat. Părintele Rusu afirma cu tărie că nicicînd nu ar fi putut fi legionar. Doctrina legionară nu se potrivea nicicum cu concepțiile sale profund creștine, deși recunoștea că participase în școală la strîngerea de fonduri pentru sinistrații de după cutremurul din noiembrie 1940. Nu avea nici timp pentru politica de orice fel, era preot, era învățător și era tatăl a patru copii. Dar menționa conflictul cu jandarmul plin de fîsul jignit al funcției sale.
În 1948, cultul greco-catolic a fost desființat prin lege. Părintele Rusu s-a mutat cu familia la Tîrgu Mureș. S-a angajat ca administrator la Școala Medie Tehnică. Avea șapte copii și o nepoată în grijă, venită din Moldova din pricina foametei. Mai toate familiile ardelene aveau copii mulți și mai și înfiau. Soția preotului nu prea găsea de lucru. Ca toți din grupul lor, părintele Rusu ținea slujbe pe ascuns, acasă. Biata preoteasă, și-așa bolnavă cu inima, stătea mereu cu frica-n sîn și cu ochii pe geam. Dar, așa cum povestește fiul său, dl Rusu Aurel, tot orașul îi spunea Tata Petre. Cei care-i fuseseră și elevi i se adresau cu Baciu Părinte. Era foarte comunicativ, foarte citit.
În noul regim fără Dumnezeu, cei plătiți să facă comunismul local, mai precis Direcțiunea Regională M.A.I. Autonomă Maghiară, și-au propus în 1954 să-l adauge pe părinte printre informatorii destinați „grupului clandestin de preoți greco-catolici Husar-Dogaru, din Tg. Mureș”. Figura în fișele vechi ca legionar, exact slăbiciunea de care puteau să abuzeze legal. „Este destul de inteligent. Este fricos, își iubește familia, compusă din opt copii și soție”, se înfoiau securiștii, făcînd-o pe Intelligence.
În vremuri bîntuiau frica, foamea și frigul și lupta pentru supraviețuire. La vîrf ajungeau și destui răi obedienți sovieticilor. Ca într-o adevărată colonie sovietică, l-au chemat la interogatoriu pe Tata Petre. A fost amenințat cu o condamnare la 6 ani de închisoare. Despre cei din familie i s-a spus că „vor avea mult de suferit, aceasta numai din greșeala pe care el a săvîrșit-o împotriva poporului”. Tata Petre a izbucnit într-un hohot de plîns, în gînd avea imaginea copiilor săi în orfelinate. A spus că vrea să-și răscumpere greșeala. „Organele” i-au spus că trebuie s-o și dovedească, prin colaborare, ca o șansă de reabilitare a sa.
Și atunci Tata Petre a recunoscut tot ce au vrut ei să recunoască. A și improvizat „sincer”. E adevărat, a greșit, timp de trei-patru luni a participat la ședințe legionare, le spunea, unde discutau despre cedarea Ardealului ca despre o crimă și despre abdicarea Regelui Carol, despre strîngerea de fonduri pentru sinistrați după cutremurul din noiembrie 1940. Cumnatul său – inventa el mai departe – l-a lăsat chiar înlocuitor de șef de cuib legionar, vreme de aproape o lună. Dar nu participase la rebeliune, aici s-a oprit din fabulare.
Din interogatoriu au căzut direct pe recrutare. Și s-a angajat părintele: „În mod voluntar, nedivulgînd nimic din cele discutate și sarcinile primite sub nici un motiv, nici soției, copiilor și nici altor persoane. Îmi dau seama că în caz contrar divulg secretul statului și sînt pedepsit de lege”. S-a întîmplat și botezul Securității, cu pseudonimul „Costel”.
Dar despre cît de compromis și fricos era preotul Rusu Petre vorbește de la sine gestul său următor, surprins în dosare astfel: „Imediat după plecarea sa din sediul Securității, informatorul Costel a sesizat atît personal, cît și prin soția sa pe preoții greco-catolici, în frunte cu Husar, Dogaru etc., că sînt urmăriți de Securitate. La fel a deconspirat toate sarcinile pe care le-a primit față de informatorul nostru Banul Arbore”.
Așadar, la 2 iunie a fost recrutat și la 3 noiembrie a fost abandonat. În 1954. „Este un element perfid dușmănos regimului, care în timpul recrutării a plîns cerînd să i se dea posibilitate de reabilitare. Pentru munca informativă nu poate fi folosit.”
Cu toate acestea, din 1971 și pînă spre 1989, preotul Rusu Petru a fost mereu contactat, considerat ba sursă, ba colaborator, sub numele conspirativ de „Radu”, apoi de „R.I.”. Îl căutau acasă și la serviciu, cînd era singur. În 1980, printre persoanele din mediul greco-catolic pe care îi dădeau sarcină să le urmărească era și fiul său, Rusu Aurel, care între timp ispășise o condamnare politică. În dosarul penal al fiului se regăsește memoriul părintelui Petre, în care ruga insistent amnistierea fiului său, care era foarte bolnav.
Ciudat și de neînțeles este ce s-a petrecut cu părintele și cum îl șantajau. Toate documentele, chiar și mapa anexă a dosarului său, doldora de informări, toate sînt scrise și semnate de diverși ofițeri. Nimic, dintr-un morman mare, nu este scris sau semnat de părinte. Nimic. Rapoarte, caracterizări, afirmații cum că este bun și dă informații bune, informații furnizate oral, după cum spun securiștii. Pare un imens monolog.
Fiul a povestit cum tatăl său avertizase în grupul de preoți greco-catolici. „Dădeau peste el, îl căutau și nu putea să-i evite. Dar toți știau că e chemat să dea rapoarte, povestea la toată lumea, și mama la fel. Cardinalul Todea i-a și spus să nu mai țină pe ascuns slujbele. Cei din grup se și foloseau de el, protejau anumite persoane, transmiteau ce le convenea. Între securiști, se pare că unii fuseseră elevii lui.“ Ofițerii spuneau „ne-a relatat în urma sarcinilor primite”. Dar, în acest joc, părintele Rusu primea pe ascuns sarcini și de la colegii săi.
Interesantă de-a dreptul este atmosfera ce rezultă din informările din anii ’80 despre mediul greco-catolic din județele Mureș și Cluj. Se știa despre slujbele religioase ale cultului și Securitatea nu părea să mai reacționeze dur. Nu mai erau consecințe, era doar pretenția controlului. Era o conviețuire a grupului cu Securitatea, precum organismele cu virusurile lor.
Tot despre fudulia ucigașă de slujbaș al statului
Cum aminteam mai sus, în 1961, dl Rusu Aurel, unul dintre fiii preotului, a fost condamnat pentru că a activat într-o organizație de elevi, care urmărea evadarea din România și comenta prea mult politica sovietică. În colonia de muncă de la Giurgeni, fiul părintelui Rusu a fost victima unui act de răutate criminală, emanat tot de spiritul de organ de stat ultragonflat, spirit care încă nu a părăsit România.
Iată un Raport aprobat de comandantul Nedelcu: „În ziua de 08.XII.1962 ora 16,00 deținutul Rusu P. Aurel condamnat la 7 ani pentru organizație în secția a II-a camera 6/2 a comis următoarele: A fost găsit cu cartofi fierbîndui în Bitum. Propun a fi pedepsit cu 7 zile izolare cu regim sever”. Medicul unității a adăugat: „Debilitate fizică – Propun micșorarea pedepsei la 3 zile”. Izolarea cu regim sever era un fel de coșciug vertical, cu partea de sus deschisă. Nu puteai să te miști. Nu mîncai mai deloc.
Nu era poporul rus, nici comuniștii. Era un tînăr contra unui alt tînăr. Amîndoi români. Se pare că dl Rusu Aurel, miop fiind, se uita fix încercînd să vadă ceva, cînd nu avea ochelarii cu sine. Cînd ieșea la raport, înnebunea caraliul pe care-l porecliseră „Cap de copil”, căci se simțea ridiculizat. Și inferior. N-a reușit să-l omoare în bătaie, deși a încercat. Și atunci i-a înscenat faza cu cartofii copți în bitum, o raritate și un deliciu în colonie, de altfel. Și l-a raportat.
Condamnăm neîncetat acțiunile nefaste ale Securității, dar ne gîndim foarte puțin că toate canalele lor de control se mulau pe firea umană. Oamenii le completau de la sine, prin răutatea din fire și cea care hrănește orgoliul, invidia, răzbunarea. O altă vedere asupra lucrurilor poate decripta chiar propria vinovăția, dincolo de orice sistem.
Post scriptum
Zece ani mai tîrziu, un alt caz și un alt tată, care a făcut un gest neliniștitor la prima vedere. Poate răutatea să vină de la propriul tată? Din discreție nu le voi da numele.
Începutul este așa: „La data de 16 martie 1971 s-a prezentat la sediul unității numitul B… A…, domiciliat în București, […], denunțînd verbal că fiul său B… N… face parte dintr-o organizație care pune în pericol securitatea statului. Tot cu această ocazie a predat organelor de securitate mai multe materiale care atestă existența unei asemenea organizații”.
Mai mulți liceeni bucureșteni constituiseră o organizație numită „Armata de Eliberare Revoluționară” (A.E.R.), cu două subdiviziuni: „Garda Neagră” și „FEMA”. Comandoul GARDA NEAGRĂ era format din POPESCU D., considerat comandant cu gradul de colonel, B... N..., ajutor al acestuia, cu grad de lt.-colonel, și alte opt persoane cu grade de la locotenent la sergent. Erau elevi la Liceul Industrial de Poligrafie și Cinematografie. Își propuneau „răsturnarea regimului actual din România și instaurarea unui nou guvern care să asigure dreptatea poporului, mai multă libertate, îmbunătățirea vieții, precum și unele măsuri de organizare a unor atentate și alte activități dușmănoase”. Documentele predate Securității București erau carnete pe coperțile cărora era imprimat antetul organizației. În interior erau trecute numele reale și nume conspirative germane, denumirea organizației din care fac parte, gradul militar atribuit, tot în nemțește, date despre părinți, fotografia și cîte o zvastică. Era și ceva puerilo-ludic, își propuneau „să nu trădeze interesele organizației, iar în caz de trădare să primească pedeapsa capitală”. Voiau să atace obiective militare, să răpească ofițeri de miliție și de Securitate și chiar activiști de partid pentru a obține punerea în libertate a unor deținuți politici. Voiau să colaboreze cu RFG. Poate că pare grav, dar sînt pline dosarele de copii care se jucau de-a nemții și de-a războiul, fiindcă asta vedeau la televizor.
La 17.03.1971, col. Biriș Vladimir, șef serviciu la I.S.M.B., a semnat pentru declanșarea urmăririi penale a tinerilor învinuiți de săvîrșirea infracțiunii de complot, „prevăzută de art. 167 al. 3 C.P.”.
Povestea adevărată se încheie simplu. Nouă dintre cei zece au fost condamnați, la data de 13.12.1971, pentru complot. La acea dată erau deja arestați.
Lipsea fiul tatălui său, B... N…
Dana Iamandi este cercetător la CNSAS.
Foto: Părintele Rusu cu familia
