A doua studenţie
Prin 2007, mi-am început a doua studenţie. Că aşa se cuvine: la a doua tinereţe, meriţi să te trimiţi din nou la şcoală. Şi dusă am fost, pînă în Arizona – căci acolo m-au împins valurile, din motive mult prea lungi de explicat aici.
Studenţia mea americană a debutat fix cînd a venit Alex pe lume. M-am dus la un masterat de Human Communication, pentru că avea şi Performance Studies.
Înainte de începutul oficial al semestrului, în timpul orientării, o colegă turcoaică avea grijă mereu să coboare pe scări în faţa mea – în caz că mă rostogoleşte burta mare, să cad peste ea. Am născut în săptămîna în care a-nceput şcoala.
„Domnule profesor,
Sper că nu vă veţi supăra prea tare pe mine că nu pot participa la cursuri săptămîna aceasta, dar tocmai am născut.
Vă rog să-mi spuneţi ce am de făcut pentru a compensa aceste absenţe.“
„Dragă Marie-Louise, felicitări!
Ai grijă de tine şi odihneşte-te. Citeşte syllabus-ul şi discutăm cînd vii la şcoală.“
În prima mea zi de şcoală, am intrat într-o sală în care stăteam toţi în jurul unei mese, studenţi şi profesor. Masa, carevasăzică, presupunea că sîntem toţi pe picior de egalitate şi că aveam să ne angajăm într-o conversaţie, nu să asistăm la un monolog. Lucru mic, dar mare diferenţă...
Eram opt. Un grup vesel şi divers, cum n-am întîlnit în România, unde toţi eram, mai mult sau mai puţin, la fel. Sau aşa mi se părea mie. Sau aşa ne plăcea nouă să credem. Patrick, openly gay, în jur de 40 de ani, cînd a auzit că sînt din România, mi-a menţionat-o pe Nadia. Nick, 23, din Texas, abia ieşit de pe băncile facultăţii. Erika şi Stacy, white, şi Charee, asian, toate trei născute şi crescute în Arizona, au şi ele pe la 22-23 de ani. Summer are însă 28, şi un fiu de 5 ani.
„În ultimul an de facultate, cînd am rămas însărcinată, unul dintre profi mi-a spus că poate n-am ce căuta la şcoală dacă aştept un copil.“ „Cum, în America asta tolerantă şi diversă?“ „Ei, da,“ zice Summer, „te-ai aştepta să nu dai peste oameni din ăştia, mai ales în mediul universitar.“
Catherine e din California, şi ea pe la 40 de ani, are doi copii mari, adolescenţi. Zic de vîrste pentru că, de-a lungul anilor, am tot întîlnit ceea ce se cheamă studenţi nontradiţionali. Nu foarte mulţi, dar prezenţa lor e remarcabilă. Nu doar în programele de masterat şi doctorat, unde am avut colegi şi de peste 60 de ani, dar şi la cursurile universitare. Am avut studenţi de peste 30 şi 40 de ani, care stăteau cot la cot cu cei de 19.
În timpul orei, mi-am dat seama că nu-i de ajuns să citesc articolele academice programate pentru ziua respectivă. Oamenii ăştia, în timp ce dezbat ideile astea teoretice, le aplică şi dau exemple ba din politică, ba din comic books, ba din filme, ba din activism social. Eu ce să fac? Să le dau exemple din România? Le-am dat, ce să fac? Şi mă priveau cu interes, ca pe-o piesă de muzeu adusă de peste mări şi ţări. Dar nu puteam să o ţin numai aşa, că am fi vorbit unii pe lîngă alţii. Aşa că dă-i cu Google, dă-i cu Wikipedia, să-nţeleg referinţele, şi-apoi ia şi citeşte ştirile, vezi care-i treaba cu democraţii, republicanii, şeriful Arpaio, Native Americans, Martin Luther King Day, graniţa cu Mexicul, Vietnam Veterans Memorial... Şi mai ales, ia de pricepe treaba cu Marx. Că la noi acasă, cel puţin pîn-am plecat, domnul acesta trecea mai degrabă drept indezirabil (că alt cuvînt mai exact n-am găsit). De ce le place lor aşa de tare de Marx?
Campusul din Tempe e numai unul dintre cele trei ale Arizona State University. Nici acum nu-l ştiu integral, noroc că sînt hărţi la mai tot pasul. Ca ruda săracă în vizită la a bogată, primul lucru pe care l-am perceput şi care m-a impresionat au fost spaţiile largi, construite de obicei cu gînduri bune pentru cei care ajung să le folosească. Dar n-am să vă povestesc nici de stadionul de fotbal unde se organizează elaborate ceremonii de absolvire (unde am asistat la propria mea ceremonie de absolvire – cea la care a venit şi Obama –, din tribune, însă, că am oroare de ritual şi pompă); nici de piaţeta unde, ocazional, se exersează the freedom of speech pe teme liber alese (e fascinant să vezi pe cîte cineva ridicîndu-se pe o bordură ca pe o platformă, şi e şi mai fascinant să vezi că lumea nu-şi închide urechile, ci se opreşte, ascultă, combate; uneori, e drept, spiritele se mai încing şi toată povestea degenerează în... nu, nu în bătaie – în voci ridicate şi furioase); nici de aleea pe care se adună, lunar, un tîrg de produse ecologice, sau de multitudinea de mici tonete răsfirate prin campus – cu băutură şi mîncare, bijuterii, baticuri sau cărţi (curat consumerism, dar se colorează aerul din jur); nici de delicatele spaţii care se deschid între clădiri – o grădină secretă, o fîntînă japoneză, un pasaj care vibrează sonor la trecerea ta prin el. Am o poveste mai neînsemnată. Banală, chiar.
Cobor treptele spre intrare, las în stînga Café Bibliothèque, de unde se aude – ca să vezi! – Goran Bregovic. Mă trag mai deoparte din mijlocul drumului, ca să-mi las urechea să respire-n tihnă sunetele familiare. Iau momentul ca pe-o mică minune şi mă gîndesc că poate Arizona nu-i aşa departe de România. Nu stau totuşi pînă la sfîrşitul cîntecului, ca să nu mă-nec în nostalgii. Pe stînga şi pe dreapta – mese, scaune, bănci şi scrumiere din ciment, oameni vorbăreţi şi oameni adînciţi în computere sau cărţi. Intru pe uşa pe care scrie Hayden Library, open 24 hours (!!!), mă dumiresc pe unde trebuie să o iau, urc cu liftul la etajul doi, culeg trei cărţi, o iau, după oarecare ezitare, şi pe-a patra, şi mă îndrept temătoare către checkout. Îi întind femeii de-acolo legitimaţia de student şi-i pun în faţă cele patru cărţi. În continuare, temătoare. Ea nu pare să sesizeze nimic în neregulă cu vraful meu. Eu nu vreau să sper că n-are să bage de seamă, vreau să joc după reguli, aşa că întreb respectuos: „Cîte cărţi am voie să împrumut odată?“
Ea îmi răspunde calm: „Oricîte.“ Dacă s-a mirat de întrebare, n-a lăsat să se vadă. Eu în locul ei aş fi schimonosit, aşa, un zîmbet ironic-arogant din buze şi din colţurile ochilor.
Nu rîdeţi, vă rog. Pare un lucru de nimic, dar pentru mine a fost o întîmplare epocală. Cum? Pot să iau oricîte cărţi vreau? Şi pot să le ţin o lună? Cînd eram eu la facultate, nu puteam împrumuta decît două cărţi. Hai, şi-a treia, că erau doamnele bibliotecare drăguţe, şi la fel şi eu cu ele (nu vă imaginaţi nu ştiu ce, doar că zîmbeam frumos şi treceam drept persoană de încredere).
Marie-Louise Paulesc este teaching associate şi doctoral candidate la Hugh Downs School of Human Communication, Arizona State University.
