7 gusturi literare

Lăcomia e rabelaisiană. Pofta de mîncare, setea de vin şi de viaţă sînt invadatoare. Autorul spune din capul locului că preferă damful vinului celui emanat de uleiul de candelă. De la Rabelais se molipsesc şi personajele lui, iar de la acestea cărţile înseşi, care miros deopotrivă a ospăţ şi erezie, apoi boala se transmite mai departe, literaturii lumii. Lăcomia e trăsătură genetică: tatăl Grandgousier (etimologic, deci genetic, "mare mîncău" sau "gîtlej uriaş") şi mama Gargamelle - care înainte să nască "se-ndesa" cu cîte "şaişpe hîrdaie, două butoiaşe şi vreo şase coşcogeamite oale pline cu cărnăraie" - îi transmit foamea şi setea fiului Gargantua (la un supt dă gata "o mie patru sute două butii de cele mari şi nouă ocale cu lapte pe deasupra"), apoi, de la acesta, poftele trec la fiul lui, Pantagruel. Setilă şi Flămînzilă, eroii lui Creangă, sînt şi ei urmaşi din familia marilor guri nesătule şi, după cum se ştie, nesaţul lor îl salvează pe firavul Harap Alb, care doar "crîmpoţeşte" mîncarea şi nu ţine la băutură. De unde se vede că păcatul unuia poate fi binecuvîntarea celuilalt. Şi că în pagina cărţii lăcomia nu strică omenia. Lenea e oblomoviană şi aristocrată. Lenin socotea că Rusia însăşi e atinsă de oblomovism, ca de o boală, şi voia s-o stîrpească. Nu încape îndoială că suferinzii sînt mult mai plăcuţi sufletului decît cei care s-au ocupat de ei, iar simptomele bolii lor mult mai ataşante decît remediile folosite. Fără doar şi poate, un Ilia Ilici e preferabil unui Vladimir Ilici. Şi "omul leneş" al lui Creangă e preferabil sătenilor care îl ucid ca pe un criminal. (Goncearov e mai milos, îşi salvează leneşul.) Starea naturală este pentru Ilia Ilici Oblomov cea orizontală. Vechiul halat de casă i-a intrat în piele. Plictisul, torpoarea, teama de mişcare, de acţiune, de viaţă îi dau o inocenţă de plantă de apartament. De altfel nu încape răutate în Oblomov. E altfel, dar nu supără pe nimeni. Munca i se pare o pedeapsă demnă de compătimire. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc lui. E liniştit ca apele stătătoare. Mînia e shakespeariană. (Toate păcatele pot fi shakespeariene.) Lear e unul dintre mînioşii scenei lumii. Furia (schimbul de replici cu fiica lui iubitoare de adevăr îi aprinde sîngele), dar şi orgoliul (se vrea lăudat tot mai mult şi mai mult) îl fac vulnerabil. E un tiran afectiv: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care-l iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. De ce nu devine Lear un personaj negativ ca toţi tiranii? Nu numai pentru că-şi primeşte pedeapsa imediat. Nu numai pentru că e bătrîn şi ostenit. Ci, mai ales, pentru că bunii îl apără pînă la capăt, cred în el, iar nevinovăţia lor îl spală de păcat. Un avatar al lui e, în literatura română, Andronache Tuzluc din romanul lui Filimon, care-l alege lîngă el pe Dinu Păturică şi-l alungă pe bunul vătaf Gheorghe. La fel ca Lear, Tuzluc înnebuneşte. Din scurtă nebunie, mînia ajunge nebunie tout court. Orgoliul e dostoievskian şi se crede Dumnezeu pe pămînt. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu, şi febra gîndului, urîtul care-l macină pe Ivan Karamazov. E o boală a inteligenţei şi, cînd nu e hybris, e hamartia. De aceea, la fel ca în Antichitate, se pedepseşte. Sărmanul Dionis e şi el atins de boală, gîndeşte gîndul de negîndit, "Oare fără s-o ştiu nu sînt eu însumi Dumne...?", dar se opreşte la timp. În tinereţe, bărbaţii eliadeşti sînt din aceeaşi categorie. Infatuarea fără acoperire dă fanfaronul, uneori mincinos, alteori actor, mereu spectaculos. Zgîrcenia e molierescă. Îşi face rău singură. E bănuitoare şi strigă "Au voleur!" pînă cînd atrage hoţul. Ciudat e că Harpagon e tată şi îndrăgostit, ceea ce-i dă şi alte preocupări, fie ele şi secundare. Grija principală sînt banii, ludovicii de aur. Hagi-Tudose e un personaj mult mai puternic decît Harpagon, tragic, pentru că renunţă la orice altă bucurie şi-şi trăieşte viaţa într-o îngrozitoare tensiune. Iar Costache Giurgiuveanu e mai degrabă caraghios şi înduioşător decît păcătos: el vrea să-i dea bani Otiliei, îi dă în închipuire, dar nu izbuteşte să ajungă la fapte, sfîşiat între gîndul bun şi instinctul rău. Toţi zgîrciţii literaturii, de la personajul lui Plaut la cele balzaciene, de la "Inimă rece" al lui Hauff la Scrooge, şi de la Hagi Tudose la Moş Costache, au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atît de mult, încît i se iartă totul. Literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrîni strînşi la pungă, viaţa e mai nuanţată. Luxura e baudelairiană, cel puţin în forma ei poetică. Are şi o formă comică, la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă, o formă perversă, la Apollinaire (în roman) sau la ceilalţi autori francezi din secţiunea numită "Infernul" a Bibliotecii Naţionale din Paris, o formă vitală şi estetă la Miller, o formă sadică, în care maxima perversiune are valoare numai în preajma maximei inocenţe, o formă hedonistă, fină, calitativă, de parfum de păcat, una donjuanescă, de tip cantitativ (un soi de comunism al sexului). Invidia e mioritică - şi cu asta am spus tot. În literatură dracul nu e chiar atît de negru. Leneşul Belfagor, prea-încrezutul Lucifer de la care porneşte tot răul, hulpavul Belzebut, viciosul Asmodeu, invidiosul Leviatan, zgîrcitul de Mamona, mîniosul Satana, ca să nu mai vorbim de mai familiarii, "ortodocşii" Michiduţă, Aghiuţă, Scaraoţchi, Şeitan, Talpa Iadului, Nichipercea şi cîţi alţii, îşi "ajută" victimele, dar sînt şi demni de compătimire, căzuţi. În mare, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decît răi. Acţionează orb. Nu prea înţeleg de ce între păcatele capitale nu e pusă tocmai răutatea, adică vorba şi fapta care fac anume rău, cu mare voluptate şi fără ajutor drăcesc. Simbolul comun al celor 7 păcate e gura. Metamorfoza ei e trecerea de la un păcat la altul. Gura mare, adică larg deschisă în cazul lăcomiei. Gura deschisă, cu fălcile trosnind într-un căscat nesfîrşit, în cazul lenei. Gura care ţipă şi cea care se laudă, în cazul mîniei şi orgoliului. Gura strînsă pungă, în cazul zgîrceniei. Gura care sărută în orele de "luxe, calme et volupté". Gura din care ies cuvintele otrăvite ca viperele, în invidie. Dacă păcatul are har şi haz, cu siguranţă că asta se întîmplă în cărţi. Altfel n-am citi decît Vieţile sfinţilor, ca Bogonos, vecinul lui Costache Negruzzi. Dincolo de asta, literatura are păcatele ei capitale. Iar păcatul păcatelor e plictiseala. Dacă nu cumva l-am comis deja, pun aici un punct temător.