În primul rînd, statul. Şi asta, de la sfîrşitul anilor ’50, de cînd André Malraux l-a convins pe Charles de Gaulle să creeze ceea ce s-a numit atunci un Minister al Afacerilor Culturale. Pe vremea aceea, aceste politici culturale erau orientate mai degrabă spre patrimoniu. Începînd cu anii ’80, acţiunile culturale au căpătat o cu totul altă portanţă, graţie ministrului Jack Lang şi preşedintelui François Mitterrand. Ei au deschis cîmpurile disciplinare ale culturii, incluzînd moda, gastronomia, artele urbane şi stradale (inclusiv hip-hop) etc.; şi, mai ales, deschizînd acţiunile culturale spre publicul larg. Statul a primit, încetul cu încetul, un sprijin din partea regiunilor, a departamentelor, a municipalităţilor, care au început să finanţeze cultura. Ceva mai recent, o lege a mecenatului a permis artiştilor să găsească suport financiar şi din partea firmelor, a persoanelor sau fundaţiilor private - însă statul continuă să dea tonul şi să arate direcţia în domeniul culturii. Există priorităţi ale statului în domeniul culturii? Sau direcţii privilegiate de acţiune? Bugetul pentru cultură este de 1% din PIB. Cu această cifră, nu poţi să faci prea multe, nici în Franţa, nici în altă parte. O parte importantă a acestui buget e destinată conservării şi valorificării patrimoniului. O altă parte a banilor merge spre marile instituţii: muzeele prestigioase, Opera, marile şcoli de artă, bibliotecile mari etc. În fine, mai sînt finanţate instituţiile de creaţie sau cele care difuzează arta contemporană. Aici, Jack Lang a făcut enorm, pentru că a reuşit să depăşească imobilismul politicilor anterioare mizînd pe faptul că arta contemporană este patrimoniul de mîine şi, prin urmare, merită în egală măsură sprijin din partea statului. Work-in-progress contribuie, la fel ca patrimoniul, la identitatea unei ţări. Mai ales în cadrul Europei de acum, cultura vie, la fel ca patrimoniul, e un ferment al solidarităţii, al identităţii şi, pînă la urmă, al afirmării. Unul dintre elementele politicilor culturale din Franţa este "democratizarea culturii". Ce înţelegeţi prin asta? Sînt anumite aspecte care îi afectează în egală măsură pe responsabilii culturali şi pe creatori. Se ştie, de pildă, că 7% dintre francezi merg la un concert de muzică clasică. Ca responsabil cultural, dacă socoteşti cît costă orchestrele şi sălile de concert şi realizezi că te adresezi numai unui segment mic de populaţie, îţi dai seama că marea provocare e să apropii publicul larg de aceste orizonturi culturale. Iată de ce acţiunile care vizează periferiile sau marile mase sînt atît de importante. Cine şi cum hotărăşte programele în fiecare ţară? În primul rînd, vrem să modernizăm, să actualizăm imaginea Franţei. Pe de altă parte, încercăm să reperăm acele domenii ale culturii contemporane slab reprezentate în România şi să arătăm cîteva repere. De aceea, avem multe proiecte pluridisciplinare. Foarte adesea, din varii motive, inclusiv financiare, România nu îşi permite anumite manifestări culturale. Şi atunci încercăm să umplem acel gol cu programele noastre. Există în programare un imperativ al reprezentativităţii? Sensul pe care noi îl dăm cuvîntului "reprezentativ" e diferit de ceea ce se numeşte "artă oficială". Noi vrem, de fapt, să punem publicul în dialog cu varietatea scenei culturale franceze: arte vizuale, arhitectură, muzică clasică sau contemporană. Vrem să vorbim despre această diversitate estetică, această pluralitate a aspiraţiilor, această libertate a artiştilor. Imaginea pe care o prezentăm este a unei ţări în mişcare, în acţiune. Reprezentativ înseamnă să arăţi toate nivelurile creaţiei. Didier Montagné este ataşat cultural, director adjunct al Institutului Francez din Bucureşti. a consemnat Matei Martin