"40 de ani înseamnă un fel de început în meseria asta" - interviu cu medicul Cosmin Iuliu MIHĂILESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 461 din 13-19 decembrie 2012
"40 de ani înseamnă un fel de început în meseria asta"   interviu cu medicul Cosmin Iuliu MIHĂILESCU jpeg

L-am întîlnit într-un cabinet la o clinică privată. E un cititor fidel al Dilemei vechi. În urmă cu 14 ani a debutat cu un text despre sistemul medical la rubrica “Aduse cu poşta”. Mi-a mărturisit că îi lipsesc articolele lui Alex. Leo Şerban. Ca mai toţi medicii de vîrsta lui, aleargă cînd la clinică, cînd la spital, de la 8 dimineaţa la 8 seara.

În meseria dumneavoastră e ca la scriitori, la 40 de ani încă eşti considerat un tînăr medic?

Perioada de pregătire e lungă la medici, aşa că cel mai repede poţi să ieşi pe picioarele tale undeva în jur de 32-34 de ani. În acelaşi timp, mă uit la profesorul meu, la Bogdan Marinescu, care are spre 70 de ani, şi mi se pare că e tînăr şi că face multe lucruri. Mă gîndesc şi la tatăl meu care, la fel, la 70 de ani încă opera şi asista naşteri.

Felul în care se raportează medicii la profesie e unul foarte special. Dacă le-o iei, nu mai ştiu ce să facă. De cîţiva ani, am început să simt asta pe pielea mea, devine o problemă dacă nu trebuie să mă duc nici la clinică, nici la spital.

Medicina este o meserie empirică şi contează mult experienţa. Din păcate, nimic din ce citeşti sau cît înveţi în facultate nu te ajută aproape deloc în practica clinică de zi cu zi. Ai nevoie să timp, trebuie să treacă luni, ani, petrecuţi în spital, în gărzi, să vezi, să înveţi, să întrebi, să citeşti apoi. La 40 de ani e important să fii lăsat să faci. Dar şi asta e dificil, pentru că nimeni nu vrea să-şi piardă obiectul activităţii lui şi atunci trebuie să reuşeşti să ajungi la propria experienţă cum poţi.

Nu prea există în România conceptul de mentor. Meseria o furi. 40 de ani înseamnă un fel de început pentru un medic, cu toate că în Occident există profesori universitari la 40 şi un pic de ani.

V-aţi gîndit să plecaţi din ţară?

Cred că am avut un anumit grad de boemă că nu am plecat. Ce m-a ajutat e că am încercat mai multe meserii conexe cu domeniul medical: în industria farmaceutică, am absolvit un MBA. În final am hotărît că o să practic medicina pentru că mă face să mă simt mai bine în pielea mea. În urmă cu nişte ani, nu era un moment bun să pleci ca medic nici în America, nici în Europa.

Cred că, dacă ar fi să descriu starea de spirit printre colegii mei de generaţie, aş zice că sîntem o generaţie de medici dezamăgiţi, hărţuită de media, de un sistem care nu oferă nimic, dar cere, cantitativ şi calitativ, foarte mult. Numărul medicilor pentru numărul populaţiei e alarmant de mic. Şi pleacă elita medicală – ceea ce e foarte trist. De exemplu, recent, de la Fundeni a plecat un conferenţiar de urologie – o pierdere imensă.

Drama principală e că în România, dacă eşti bolnav, nu ştii cui să te adresezi, dacă respectivul serviciu medical e competent pentru ceea ce ai tu nevoie. Starea de spirit e una tristă, de depresie, în sistem.

Să aduci copii pe lume e o specializare medicală mai „luminoasă“ decît altele?

Nu, e doar o profesie. Ori că operezi cancer, ori că aduci pe lume copii e acelaşi lucru. Riscul, neprevăzutul şi urmările pot fi aici mult mai dramatice decît în alte profesii chirurgicale. Adusul pe lume e o parte frumoasă estetic. Dacă se întîmplă ceva, nimeni nu poate să înţeleagă de ce două fiinţe sănătoase pot păţi ceva, fără culpă medicală. În SUA, în profesia asta a mea, există doctori care şi-au scos definitiv obstetrica din curriculum, pentru că este un act medical grevat de neprevăzut. Şi avocaţii asta aşteaptă, acest neprevăzut. Pînă ajungi să demonstrezi că actul medical a fost fără nici o acuză, trec ani, în care doctorul este privit ca un infractor. Nu înseamnă că toată lumea e perfectă...

Vîrsta femeilor care vor să aibă copii a crescut foarte mult. Care sînt motivele?

Azi am avut o gravidă de 41 de ani, cu prima sarcină. Copilul, perfect sănătos. Ecartul de vîrstă cred că a avansat cu zece ani. Majoritatea gravidelor pe care eu le consult se situează în jurul vîrstei de 30 plus. Cu tehnica actuală, e absolut normal, nu e nici o problemă de a duce o sarcină controlată la această vîrstă. E o altă atitudine faţă de o gravidă la o altă vîrstă, atîta tot. Putem prevedea sindroamele genetice care sînt mai numeroase în decadele 3-4 de vîrstă ale femeii, aproape în totalitate.

Capitolul fertilizării in vitro înseamnă şanse şi mai mari să procreezi la vîrste şi mai înaintate…

Capitalismul a introdus o formă de presiune concurenţială la nivelul aparenţei între indivizi. Trebuie să am casă, maşină, serviciu, un soţ, o soţie reprezentativă, după care voi face copii – pentru că aşa trebuie, nu pentru că aş avea conştiinţa acestui fapt. Copilul în cuplurile actuale este ca un duty, acum ne-am planificat să facem copil conform graficului. Dacă această presiune concurenţială este realizată mai tîrziu, apar factorii inerenţi vîrstei, respectiv problemele de infertilitate iar oamenii încep să se caute. Nu e un lucru rău, ci un fel de progres al societăţii, altfel puteam să rămînem la nivelul Indiei şi să facem copii la 16 ani.

Acei copii care vin pe lume datorită fertilizării in vitro vor fi programaţi să fie un duty toată viaţa. Părinţii se vor ocupa intensiv de acel copil. E o formă ciudată de progres social. S-a luat premiul Nobel anul trecut pentru că doi britanici, în urmă cu patruzeci de ani, au proiectat primul copil în eprubetă. Acum, înainte de implantarea în uterul mamei, putem să-i facem copilului profilul genetic. Să ştim ce boli va avea înainte. Obţinem in vitro, prelevăm o celulă, îi analizăm ADN-ul, şi dacă e predispus la o boală cromozomială clasificată, nu se implantează acel embrion. Şi asta se face în Bucureşti, cu costurile de rigoare. E foarte greu de crezut că un copil obţinut prin fertilizare in vitro va ajunge dulgher sau vînzător la supermarket.

Interesant psihologic e şi faptul că o mămică în jur de 40 de ani e foarte stăpînă emoţional, e şi foarte informată, mi se pare printre cele mai bune mămici. Cele de pînă în 30 de ani au o grămadă de frici.

Faptul că oamenii fac copii în jur de 40 de ani poate fi o formă de a scăpa de spaimele legate de vîrstă?

Studiile arată că oamenii fără copii sînt, de fapt, mai fericiţi decît cei care au copii. Dar acest lucru nu se spune pentru ca situaţia demografică să nu devină dezastruoasă.

De asemenea, se pare că la 40 de ani atingi punctul maxim al nefericirii: pentru că e momentul în care eşti cel mai obosit, cel mai stresat, ai taxe, ai rate etc. Spre 60 de ani, te mai relaxezi. Am citit în The Economist un studiu pe această temă.

Ce aţi simţit cînd aţi împlinit 40 de ani?

În primul rînd, că nimeni nu mai poate să-mi vîndă minuni ambalate. Şi că nu mai eşti stăpîn în întregime pe fizic. Pentru prima dată în viaţă tragi o linie şi începi să îţi zici: ce-mi face mie bine? Spre ce trebuie să încep să-mi canalizez energia, forţa? Nu mai pot să încep o mulţime de lucruri pentru că nu mai am energie…

În schimb, m-am întors de curînd spre marea mea pasiune din tinereţe – escaladă sportivă şi alpinism. În facultate, nu aveam bani să-mi cumpăr echipament şi, oricum, echipamentul adevărat de alpinism era pe atunci doar în revistele străine. Aşa că anul acesta mi-am cumpărat echipamentul pe care mi-l doream de mult timp şi m-am apucat serios de antrenament. Mi-am dat seama că mai tinerii mei colegi de la tabăra de escaladă se uită puţin ciudat la mine, probabil îşi zic: „Ce caută şi tătăiţă ăsta aici?“.

Cum aţi descrie această generaţie?

Noi am fost marcaţi de cei 18-19 ani pe care i-am trăit în comunism. Avem alt cult faţă de familie, carte, conversaţie. Nu sînt nostalgic, şi acea carte pe care am citit-o datorită recomandării lui Alex. Leo Şerban – Alessandro Baricco, Barbarii – pune foarte bine diagnosticul generaţiei actuale. Dacă vrei s-o înţelegi – bine, dacă nu – nu.

Ideea ar fi să încerci să faci lucrurile cît mai bine. Şi să vezi şi ce contează pentru tine cu adevărat. Apoi, să te ţii de ce ţi-ai propus.  

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Brăduţ Florescu

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Singura specie care...
Ca în faimoasa metaforă a lui Walter Benjamin, în care angelus novus, împins de forțele progresului, zboară înainte cu spatele, privind înapoi...
p 10 YouYube jpg
p 12 WC jpg
În căutarea omului grec
Cine este „omul grec”, acela aflat la originea civilizaţiei europene?
p 13 WC jpg
Omul medieval în ipostaza îndrăgostitului
Putem privi și noi prin lentilele omului medieval? Cred că nu. Dar privirea noastră poate fi îmbogățită de acest om, născut la întîlnirea dintre realitate și ficțiune.
p 14 Hans Holbein, Ambasadorii WC jpg
Savantul umanist al Renașterii
Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.