23 septembrie

Somnul de după ce amîni alarma e cel mai greoi şi odihnitor somn din univers. Aşa îmi încep fiecare dimineaţă, cu porţii mici, dar dulci, de somn din ăsta cică „nesănătos“, pînă cînd îmi dau seama că în 20 de minute încep orele. Arunc cîteva cărţi în ghiozdan, dau drumul la radio (ca să îmi fie şi mai greu să mă concentrez) şi mănînc pe repede-nainte. Îmi arunc nişte fond de ten pe faţă, dar n-am destulă răbdare, aşa că fruntea e maronie, obrajii – rozalii şi bărbia – portocalie. Încă zece minute, şi se sună. Mă îmbrac cu nişte haine la care mă gîndesc cu o seară înainte, dar mereu se dovedeşte că nu mă descurc la combinaţii premeditate. Aşa că alternez uitatul rapid la ceas cu uitatul leneş la dulapul nesatisfăcător. Îmi asum faptul că o să întîrzii, aşa că nu mă mai grăbesc. Mai probez cîteva fuste, răscolesc toată casa după ciorapii ăia, pînă cînd mă trîntesc pe jos ca să-mi trag suflul. Peste cîteva minute renunţ la dorinţa de a mă îmbrăca decent pentru că tot ce vreau e să dorm. Aşa că mă mai coafez un pic în oglinda din lift, îmi întind peticele de pe faţă în oglinda din hol, şi în sfîrşit, sînt gata de plecare. Drumul pînă la liceu e confuz, poate chiar tulburător; vuietul oamenilor şi al maşinilor e de nesuportat, în comparaţie cu zumzăitul radioului de acasă, şi alergatul pe roşu e un adevărat război contra picioarelor mele, care încă se imaginează sub plapumă, aşteptînd următoarea alarmă. Cu chiu, cu vai, ajung în clasă. Nu mă miră că nu sînt ultima ajunsă, şi că profesoara nici măcar nu e pe hol. Mă ghemuiesc în bancă, îmi aranjez manualele în ordine descrescătoare, la fel şi pixurile, şi brusc mă simt cea mai silitoare din clasă.

Unele ore se scurg mai uşor, altele mai greu, depinde de cît de mult pot să citesc pe sub bancă şi de ce inflexiuni de voce are profesoara – de la piţigăiate la pline de bas. Pauzele nu sînt cine ştie ce distracţie, asta dacă nu vrei cumva să cochetezi, în timp ce stai la coadă la supă. Dacă ai nevoie la toaletă, mai bine o laşi pentru acasă, unde nu rişti să dea cineva buzna peste tine, rîzînd în hohote şi eventual făcîndu-ţi poză.

Şi uite-aşa, ajung în ultimele 15 minute din ultima oră. Care durează cît toate la un loc, plus pauze. Mai politicos sau chiar cu înjurături, se aud din clasă diferite variante la „doamna, lăsaţi-ne să plecăm“. Profesoara răspunde cu un rînjet, ştiind cît de mult ne arde şi cît de multă putere are asupra noastră, mai ales în momentul ăla. De obicei, alege să se uite la noi cum ne topim printre bănci, sclavi ai ultimelor cîteva secunde, care par obeze şi interminabile.

Drumul spre casă e benign – în comparaţie cu tornada de ţipete şi cascadorii de pe holuri, nici o maşină nu poate să claxoneze îndeajuns de tare încît să observ. Cum ajung la mine în cameră, mă uit la laptop cu drag. Ce cuminte mă aşteaptă toată ziua, şi noaptea n-are nici o problemă dacă folosesc tastatura drept pernă sau dacă îl arunc în cealaltă parte a camerei, cu un şut, prin vis. Mă informez, mai mult din reflex, ce teme am pentru ziua următoare, că na, în generală ne verificau. Apoi mă întind în pat, casc cît să mă răzbun pentru toată oboseala acumulată de la ore şi mă uit mustăcind în cameră; sînt atîtea lucruri de făcut. Dar cumva, tot laptopul cîştigă. Că de citit, doar citesc în timpul orelor, iar de ascultat muzică – pe drum. Link-urile par să se tot nască dintr-una într-alta, aşa că cel puţin patru ore trec pe nesimţite. În pauza de cîteva minute de la net, răsfoiesc lecţia la geografie şi scriu compunerea la română. Şi peste alte cîteva ore de linkuri preanăscătoare, bîjbîind prin epuizarea cruntă de la 5 dimineaţa, pun alarma peste o oră. Ca să pot să apăs snooze la nesfîrşit, de fiecare dată, şi mai… şi mai mîndră. 

Teona Galgoţiu, elevă în clasa a X-a la Liceul „Dimitrie Cantemir“, este redactor la revista online Sub25.

 Foto: L. Muntean