22 de ani

Publicat în Dilema Veche nr. 694 din 8-14 iunie 2017
22 de ani jpeg

1993, Bucureşti

Am 14 ani şi urmează să susţin primul examen important al carierei mele şcolare. Admiterea la liceu însemna, în anii ’90, două examene scrise, de cîte trei ore fiecare. La liceele bune, concurenţa era de minimum doi candidaţi pe loc. Cine pica avea şanse bune să ajungă la şcoala profesională.

La limba română mă descurc onorabil. Estimez o notă între 8,50 şi 9. Vine la rînd matematica, punctul meu forte. Am nevoie de un 10 pentru a evita emoţiile. După două ore, termin de rezolvat subiectele şi sînt gata să predau teza. Ceva mă reţine. Subiectele din anii precedenţi aveau un element comun: rezultatele calculelor erau rotunde, apariţia virgulelor şi a zecimalelor fiind exclusă. În lucrarea mea, lucrurile stau prost: ultimul subpunct al problemei de geometrie, unde se cere să calculăm valoarea unui perimetru, mă condusese la un rezultat cu multe cifre după virgulă. Reiau demonstraţia. Totul îmi pare perfect. Încerc iar. Acelaşi rezultat. Transpiraţie rece, obraji fierbinţi. O nouă verificare. Inutil. Trece şi ora a treia. Predau lucrarea.

Ajuns acasă, reiau demonstraţia sub ochii lui taică-miu, antrenorul meu la matematică. Obţin acelaşi rezultat ca în sala de examen. „Nu se poate!“, exclamăm în cor. Privim amîndoi şirul deducțiilor şi, într-un tîrziu, realizăm eroarea. Pătratul lui 10 e, totuşi, 100, nu 1000, cum greşisem eu în mod repetat.

Urmează trei zile şi, mai ales, nopţi zbuciumate. Într-o sîmbătă senină, apar rezultatele. Intru cu 20 de sutimi peste linie la Liceul de Informatică.

1997, Bucureşti

Admiterea la Politehnică e floare la ureche. Subiecte uşoare, candidaţi puţini. Sînt admis la Electronică fără emoţii. La ASE, Medicină şi multe dintre facultăţile umaniste ale Universităţii, însă, concurenţa ajunge şi la zece oameni pe un loc.

Mă nimeresc, într-o dimineaţă toridă, în curtea Dreptului. Secretarele tocmai lipesc listele cu rezultatele pe geamurile din spate ale clădirii. Chiotele de bucurie sînt violente, dar rare. Capetele plecate şi lacrimile domină peisajul. O fată leşină şi se scurge pe lîngă zid. Cîţiva oameni sar să o prindă. Nu trece decît o clipită şi un băiat se desprinde de lîngă părinţi, îngenunchează şi izbeşte cu fruntea asfaltul. Plec cu stomacul strîns şi intru în primul cinema care îmi iese în cale pe Kogălniceanu.

2007, Cambridge

Spre deosebire de modelul mioritico-francez, examenul de absolvire a doctoratului înseamnă, în Marea Britanie, o întîlnire cu circuit închis între candidat şi doi evaluatori. Unul din cadrul universităţii, celălalt din exterior. În cazul meu, îi cunoşteam dinainte pe amîndoi. Un englez de origine sri-lankeză şi un catalan de lîngă Barcelona. Colaborasem, fusesem împreună la conferinţe, povestisem la un pahar de vin. În dimineaţa aceea de octombrie, însă, nimic din toate astea n-a mai contat.

Cei doi intră în micuţa cameră cu vedere la fîntîna arteziană din faţa departamentului de inginerie afişînd o mină cît se poate de serioasă. Mă salută rece, se aşază la stînga şi la dreapta mea, îşi scot exemplarele din teză, le deschid uşor demonstrativ. Îmi arunc privirea pe fiecare dintre ele şi revăd, pentru o clipă, profilul fetei leșinînd în curtea Dreptului cu zece ani în urmă. Rîndurile tipărite de mine abia dacă se mai văd din cauza zecilor de corecturi făcute cu roşu peste ele.

Sînt invitat să îmi prezint munca. Vorbesc un sfert de ceas într-o engleză mizerabilă, întreruptă de momente de bîlbîială şi pigmentată de multe tamponări ale frunţii asudate. Urmează întrebările. Mai întîi, cîteva generale, la care răspund regulamentar. Apoi, chestiuni din ce în ce mai bine ţintite. Cum am judecat experimentele, cum am interpretat rezultatele, de ce nu am folosit anumite referinţe. Capăt încredere, e munca mea, totuşi, vorbesc cu pasiune şi pare că sînt convingător.

Uşor-uşor, încep să mă relaxez. Asta se traduce printr-o engleză cît de cît corectă şi o cămaşă care are vreme să se usuce. Parcă nici foile la care au ajuns cei doi evaluatori nu mai sînt atît de roşii ca primele.

După două ore, examenul se sfîrşeşte. Cei doi părăsesc camera pentru deliberări. Mai am oarece emoţii, dar, în mare, realizez că am izbîndit. Cît timp sînt singur, am vreme să înţeleg că trăiesc ultimele minute ale celor 22 de ani de şcoală de care am avut parte. Simt o mare uşurare, dar apoi, treptat, mă învăluie amintirile. Noroc că prietenii mă aşteaptă la pub şi că berea e bună şi multă. Nostalgia se hotărăşte să mă cruţe pentru o vreme. 

Mihai Brezeanu este manager în departamentul de consultanţă al Pricewater­houseCoopers România şi scrie despre teatru şi film pe unbtc.ro şi LiterNet.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.