2022, cu bune
La final de an, membrii redacției Dilemei vechi au făcut un mic bilanț al motivelor care i-au făcut să se simtă bine, optimiști, fericiți sau măcar i-au făcut să zîmbească. Și și-au amintit, în cîteva rînduri, unele momente surîzătoare din partea plină a paharului anului 2022.
● Marius CHIVU
Am sfîrșit anul ținînd în mîini un pahar plin ochi cu cenușă. Un deces în familie, genul neprevăzut și șocant, scandalos de prematur, care te face să te gîndești la felul în care luăm de bun fiecare an al vieții, la ușurătatea cu care încheiem un an vechi și la ușurința cu care începem unul nou. În penumbra perdelei de cenușă prin care bîjbîi acum într-un doliu prelungit, abia întrezăresc cele cîteva bucurii profesionale care, la un moment dat în acest an, păreau importante: reeditarea în format poche a cărții mele de povestiri (Sfîrșit de sezon, Editura Polirom) și dramatizarea cîtorva dintre ele la teatrul din Constanța (Seaside Stories, regia Radu Afrim), apariția unui nou număr al antologiei anuale de proză scurtă pe care o editez (KIWI. Granițe, Editura Polirom), apariția primelor mele traduceri de cărți pentru copii (la Editura Cartea Copiilor), o lungă călătorie care se va transforma anul viitor într-o nouă carte de călătorie și cîteva festivaluri (de poezie la Bistrița, de teatru la Sibiu, de jazz la Smida). Mai multă artă decît viață.
● Adrian DAMIAN
Dimineață, sună, arde, sări din pat și, după duș, și prin dulap, fugi degrabă c-acu’ urlă, țipă, sparge – bebelușu’ mieunușu’ –, ce să-i faci? Se scoală dragu’. Bagă tare, schimbă-l, spală-l, pune-l repede pe scaun. Fă-i iaurt cu fructe bune, ouă, banane și mure, și-apoi niște vitamine. El să fie sănătos! Ce să-i faci? E delicios. Nu te așeza prea bine la cafea, că nu-i timp acu’ de tine. Latră, urlă, sare roată. Nu-i bebeul, e cățelul. Vrea și el niște bobițe uscate și afară să se joace. Sună telefonu’, a picat un server, s-a stricat un site, alte 20 sînt vai. Prețul nu este la zi – nu contează c-a uitat, tu dă-i repede-nainte, fă-le, că acu’ se-ncinge. Nu uita, fugi de-ndată și fă piața. Cînd te-ntorci, fă de mîncare, spală vase, niște haine. Bagă pe bebe la nani, miau și miau pînă adoarme. Fugi, repară server, site, schimbă și ceva prin firmă, vezi că vin materiale ca să paginezi reviste. Ai și două cărți subțiri, și niște colaje fine. Dar bebeul s-a sculat. Na, acu’ faci un rahat. Dar iaca vine și seara, bebe doarme acu’ cu mama. Nu e 12, e devreme, poți să faci ce n-ai putut, dar mai vine un tur. Apoi se face și dimineață, nu-i nimic: sună, arde, sări din pat…
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.
● Anda DOCEA
În geometrie e simplu: cel mai scurt drum dintre A și B este linia dreaptă. În viețile noastre, oameni fiind, e ceva mai complicat: avansarea de la un punct la altul al existenței nu se face direct, ci în spirală. E mai greu de înțeles cum, deși pari a te îndepărta de obiectiv în arcuri de cerc, te miști totuși înspre el, numai că foarte încet. Dacă recăpătarea seninătății a fost obiectivul nostru de acum aproape trei ani, de la începerea pandemiei, drumul spiralat spre el ne-a dus prin disperare și neputință, teamă și furie, boală și pierdere. În 2022 am început să vedem capătul călătoriei și să respirăm, la propriu. Momentele mele de seninătate au fost cînd am citit din cartea mea de versuri nou apărută în fața unui public real, cînd am putut sta fără mască să savurez un ristretto în Napoli sau la un spectacol de dans contemporan numit Interior/Exterior, inspirat de mărturii reale din lockdown, cînd mi-am spus „aproape am crezut că am uitat”, așa cum vorbești de o traumă îndepărtată. Partea plină a paharului e supraviețuirea, întotdeauna.
● Stela GIURGEANU
Sînt recunoscătoare că, în ciuda vremurilor nebune, creierul meu și-a păstrat balanța substanțelor necesare care să-l păzească de transformarea într-o membrană pentru osmoză și să-i ofere capacitatea, atît de necesară, de a acționa la timp cortina de fier între realitatea de afară și propria liniște. Ceea ce m-a ajutat să-mi mențin un echilibru și să-mi văd de micile mele fericiri. Buchiseala limbii germane, începută în lungile luni de izolare din timpul pandemiei, ca reacție contra omorîrii timpului, mi-a permis, anul acesta, să-l citesc pe Süskind în original (și să înțeleg, în sfîrșit, versurile trupei Rammstein). Am tradus o carte. Am descoperit, în ultimul an, doi autori fabuloși – François-Henri Désérable și Eshkol Nevo. Și am mai descoperit, cu mare uimire, că am în mine suficientă voință să economisesc bani, drept care mi-am permis, la final de an, să-mi cumpăr un parfum Chanel, în adierea căruia îmi voi petrece anul 2023.
● Andrei MANOLESCU
Veștile rele pare că vin mai des și la pachet, în vreme ce veștile bune se ivesc una cîte una, cu țîrîita. E așa, probabil, pentru că distrugerea e mai rapidă și mai simplă decît construirea. E povestea aia cu entropia, care, la modul general, nu poate decît să crească. (De aceea poate că știrile bune sînt mai greu de găsit și chiar mai puțin interesante.) Un exemplu sînt interdicțiile de pe aeroporturi. După 11 septembrie 2001, au apărut brusc o mulțime de restricții (devenite rituale). De curînd, s-a anunțat că pe aeroportul din Timișoara, datorită noilor tehnologii de scanare, se ridică interdicția de a transporta mai mult de 100 ml de lichid în avion. E valabil deocamdată doar acolo și e doar o singură restricție eliminată. Cum ziceam, veștile bune sînt cam meschine. Cu siguranță, n-o fi cea mai bună știre a anului trecut, dar alta n-am găsit. Oricum, așteptăm să fim eliberați și de celelalte restricții (fie și pe rînd), adică de scosul curelei și lucrurilor metalice de prin buzunare, de descălțat și de deschiderea frecventă a geamantanelor. Ca să nu mai vorbim de controlul la frontieră în Spațiul Schenghen.
● Ioana MOROȘAN
În mod fundamental, de cele mai multe ori avem impresia că nici un an nu este diferit de cel precedent, și totuși: există playlist-uri, amintiri calde, locuri, oameni care stau sub semnul cifrelor. 2022 a fost sfîrșitul unei lumi și începutul alteia. Aș putea să scriu pagini infinite despre 2022, dar o să mă limitez să spun cîteva lucruri succint, pe puncte. Anul 2022, al 27-lea an de viață, mi-a arătat că și o ambiție nemotivată și oarbă te poate determina să scrii o teză de doctorat, că e fezabil să ajungi bursier la Harvard cu resurse minime și puțină perseverență, chiar și est-european fiind, că există iubiri imposibile, că vîrstele și diferențele sînt constructe, că sîntem fragili și imprevizibili, că viața e mai complexă decît credeam acum un an, că dincolo de orice există speranțe și oameni dispuși să facă compromisuri, că prieteniile nu se măsoară în kilometri distanță, că noi sîntem în stare de greșeli abominabile și că totuși există oameni care ne așteaptă la capătul drumului.
● Matei PLEȘU
Îmi amintesc de Yaya, un student african din Berlin, pe care nemții îl întrebau, candid și fără să-și dea seama că îl agasează, ce anume îl bucură pe el cel mai mult – de parcă ar fi fost un exemplar din altă specie, o curiozitate a naturii. Africanul le răspundea sec, nu fără ironie: „Soarele”, căci singurul lucru care îi lipsea în Germania, dar care îi prisosea în țara lui de baștină erau zilele însorite, vremea bună. Dacă aplicăm criteriul lui Yaya și în partea noastră de lume, în sud-estul Cîmpiei Române „durata medie anuală de însorire”, cum o numesc specialiștii în seninătate, însumează în jur de 2.100 de ore. Ceea ce înseamnă că avem parte de cel puțin 250 de zile senine pe an – și de tot atîtea potențiale prilejuri de seninătate personală, în ideea unei corespondențe între propria făptură și marea alcătuire cosmică. Dacă e adevărat că trăim sub vremuri, n-ar fi din cale afară de greșit să presupunem și că trăim sub vreme.
● Adina POPESCU
Marea bucurie de anul acesta a fost că s-a terminat, în sfîrșit, nenorocita de pandemie care devenise exagerată și absurdă în ultima ei fază și am revenit la obiceiuri normale, inclusiv la cel de a călători fără restricții. Celelalte mici/mari bucurii personale au derivat, de fapt, din aceasta. S-au redeschis tîrgurile internaționale de carte. După ce am ratat Leipzig la mustață, am ajuns totuși la Belgrad și m-am bucurat de un oraș pe care voiam să-l cunosc de mult. Am revăzut Berlinul care mi-e drag. Și am reușit, după doi ani de așteptare, să lansăm filmul nostru documentar, Vulturii din Țaga, care a început să circule pe la festivaluri, ne-am plimbat împreună cu el în Austria, Germania și la Sibiu. Dar cea mai mare bucurie a fost rezidența literară Traduki de o lună în Albania, în căutarea strămoșilor mei aromâni, o călătorie fabuloasă care se va transforma într-o nouă carte.
● Ana Maria SANDU
Toată viața mea am crezut că nu sînt în stare să fac lucruri practice, anul ăsta am încercat și am descoperit că nu e așa. Nu înseamnă neapărat că sînt talentată, dar măcar am văzut cum e și că se poate. Am fost multe luni plecată în altă țară, am trăit aproape de natură – eu, citadina convinsă –, am învățat lucruri noi despre mine, despre cum poți să te reinventezi, despre plante, păsări și natura umană, care chiar e peste tot la fel. Am șofat, ceea ce mi s-a părut o ficțiune ani la rînd, și aproape decisesem că nu e pentru mine. Am scris o carte de călătorie și aventuri pentru copii, care trage cu ochiul la Scrisorile persane, în care protagoniste sînt musca Gina și pisica Vadu, ceea ce-mi doream de mult. Acum de abia aștept să fie gata ilustrațiile și să apară. A fost un an în care au intrat multe lucruri și diferite, ca-n burta unei balene. Și se încheie senin, cu întoarcerea acasă, la București, la oamenii dragi, vechi și noi deopotrivă, care mi-au lipsit cel mai mult. Și la sentimentul că există o bucătărie primitoare în care poți să stai cu prieteni la discuții și la vin pînă în creierii nopții, fără să-ți pese de timp.
● Dan STANCIU
Ca fiecare an din ultimii ani grei, 2022 a avut și cîteva lucruri bune, iar unul dintre ele a fost ideea unei tinere americane, pe nume Rosie Grant, de a culege rețete culinare de la morți. În 2020, pe cînd era stagiară la arhiva unui cimitir din Washington, Rosie a început să cutreiere locurile de veci în căutarea unui strop de liniște – cu alte cuvinte (mai exact, cu alt cuvînt), a devenit thanatofilă, termenul desemnîndu-i pe cei pasionați de necropole. Acolo a descoperit, în preumblările sale, o rețetă de spritz cookies, gravată pe o piatră funerară sub care odihnea Naomi Odessa Miller Dawson, decedată în 2009, la vîrsta de 87 de ani. Rețeta era următoarea: „1 cană de unt sau margarină; 3/4 cană de zahăr; 1 linguriță de vanilie; 1 ou; 2 1/4 căni de făină; 1/2 linguriță praf de copt; 1/8 linguriță sare“ – și Rosie Grant a vrut s-o încerce. Rezultatul a fost savuros, filmul operațiunii de preparare (postat pe TikTok) a avut un succes enorm, așa încît Rosie umblă și azi prin cimitire ca să adune rețete de la cei răposați, spre bucuria celor vii.
● Sever VOINESCU
Privind în jur, constat că, în mare, cu o singură dureroasă excepție, cam cîți dintre apropiații mei au intrat în acest an ies din el. La vîrsta mea și pe vremurile astea, nu e rău deloc. Mulțumesc, Doamne! Altfel, motive de înseninare în 2022 au fost: că am fost mai sănătos decît s-ar fi așteptat ipohondrul de mine, că s-au terminat veștile proaste despre COVID-19 și consecințele constrîngătoare ale acestora, că am avut o vară minunată, în munți, că avem tot mai mare succes cu „ConferințeleDilema veche”, că am fost invitat să țin un curs la Facultatea de Drept explicîndu-mi-se că e important pentru studenți să audă ce am de spus (cursul se intitulează Cultură juridică și va fi ținut în semestrul II al acestui an universitar), că mi-am făcut doi noi prieteni, că am adus cel mai bun secretar general de redacție cu putință la Dilema veche, că am revăzut Spania de trei ori, că am cumpărat un teren în locul nostru preferat, pe care vom construi casa în care vom îmbătrîni (cînd va fi gata casa, e o altă socoteală!), că scriu aceste rînduri la finalul unui an deloc rău...
