14 pentru o anchetă

Publicat în Dilema Veche nr. 293 din 24 Sep 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

1. Care credeţi că este răul cel mai mare (din ţară sau din lume)? 2. Ce rău vi s-a făcut personal, pe care nu-l puteţi să-l uitaţi? Gabriela ADAMEŞTEANU 1. Răul cel mai mare din România, trecută şi prezentă " primitivismul violent. Din lume " egoismul violent. 2. Răul personal " încrederea trădată. Iulian COMANESCU 1. Cînd a ajuns prima oară în America, în 1966, Ringo Starr a fost întrebat: "Ce vă îngrijorează mai tare? Bomba cu neutroni sau mătreaţa?". A răspuns: "Bomba cu neutroni. Cu mătreaţa ne-am obişnuit". Cam aşa e şi cu răul în lume, eu nu m-am întîlnit cu bomba cu neutroni. Am prieteni de orientare pronunţat ortodoxă care vorbesc despre un rău mare, existent în lume şi care ne suflă-n ceafă, şi o stare de urgenţă legată de mîntuire. Eu nu sînt în nici un caz teolog şi nici specialist în etică, dar mi se pare că în jurul nostru e plin de "mătreaţă", de rele mici, cam pe potriva omului. E vorba de tot felul de situaţii şi întîmplări aparent fără relevanţă, dar de care, mai important, te poţi contamina, fiindcă vin cu dedicaţie şi cu nişte alegeri posibile. Am cunoscut, ca ziarist şi mic întreprinzător, tot felul de inamici publici numărul unu, personaje controversate şi aşa mai departe, şi de fiecare dată am plecat cu impresia că şi ei sînt oameni, că puterile lor demonice sînt destul de limitate. Însă senzaţia mea a fost uneori că am fost supus la un mic test din care puteam ieşi cu coada-ntre picioare. De’, liberul arbitru... La urma urmei, şi nazismul a fost o acumulare de mătreaţă, o sumă de cedări mici, individuale, care a dus la zăpăceală naţională şi o tară istorică pe care nu o mai putem şterge. La fel cum mămăliga poate face explozie, mătreaţa are neutroni în ea şi ne putem trezi c-o fisiune. Şi comunismul, pe vremea lui Ceauşescu, era tot un fel de mătreaţă. N-a fost numai vina lui, ci şi a noastră. 2. Am uitat. Andreea ESCA 1. Cel mai mare rău sînt banii! De aici pleacă toate "relele" lumii. 2. Răutăţi mi s-au făcut, desigur, dar eu uit tot, ca să pot merge înainte şi ca să mai am cu cine sta de vorbă. Aurora LIICEANU 1. Este greu să foloseşti un singur cuvînt pentru a identifica răul românesc cel mai mare. Iniţial m-am gîndit la "nepăsare" sau "indiferenţă". Cred însă că nepăsarea este rudă apropiată cu altele ca indolenţa, lipsa de onoare, toleranţa " cea dincoace de bine şi rău, suspendată şi fără a face pereche cu intoleranţa, deci acea toleranţă care este generată de ne-educaţie ", lipsa de responsabilitate la nivel individual şi la cel de grup (inclusiv şi mai ales clasa politică). Pe acest teren, impostura domneşte în linişte. Poate ar trebui ca după ce copiii învaţă să citească să fie obligaţi să parcurgă, într-o formă accesibilă, Tratatul despre lucrul bine făcut al lui Tadeusz Kotarbinski. Sîntem într-o ţară în care ne manifestăm fără reflexele pe care alte societăţi le au. În 1992, am făcut un sondaj printre studenţi " aproximativ 150 de studenţi " cerîndu-le să enumere trei atribute negative (noi, psihologii, nu folosim cuvîntul "defect") pe care le au românii. Ele au fost: hoţia, lenea şi lipsa de civilizaţie. După atîta vreme de la acest sondaj, pe acestea le văd zilnic, defilînd la emisiunile de ştiri, la talk-show-uri, pe stradă, în discuţiile cu amicii etc. Cel mai mare rău îmi pare deci lipsa disciplinei sociale. Sînt chiar sceptică. Şi asta pare să aibă drept cauză lipsa de autoritate a părinţilor, şcolii, clasei politice, instituţiilor. Sîntem instalaţi într-o stare în care reflexele civismului nu există şi de aici tot răul. Vocabularul are noi cuvinte şi sintagme ca "tunuri", "ţepe", "vip-uri de carton" etc. Sîntem un popor de neamuri proaste dacă ne uităm la ce se mediatizează şi mai ales la entertainment-ul românesc. Tabloidizarea există peste tot, dar nu este invadantă. Proporţia contează. Libertatea de după 1990 a scos gunoaiele la suprafaţă şi ele circulă liniştit, la vedere, ostentativ, astfel că remarca lui Gregor von Rezzori spusă mai demult " sîntem o ţară "suprarealistă" " rămîne valabilă. De altfel, expresia populară "ca la noi la nimeni" există. Şi nu este oare suprarealist ca un individ agramat, incult, primar " este şi primar, ca funcţie " s-o recomande şi s-o susţină pe cea propusă ministru al Educaţiei? Şi cum a acceptat ea? A doua întrebare mi se pare mai năucitoare. Poate că lipsa de onoare să fie şi ea rudă cu nepăsarea. Nu există voinţă la nici un nivel de a promova onorabilitatea. Aş dori ca politicienii noştri să ceară un sondaj naţional " un asociativ verbal, cum spun psihologii " prin care să ceară cetăţenilor să spună ce cuvinte le vin în cap cînd li se spune cuvîntul "România". Apoi să le ia pe primele trei " cele mai frecvente " şi să-şi facă programul sau strategia politică, deci agenda. 2. Raportul de putere între două părţi poate trezi răutatea. Dacă simţi puterea pe care o ai, poţi face rău pentru a trăi puterea, poţi să fii rău cu cel de sub tine, îl poţi umili. De fapt, complexul de superioritate se naşte la unii din conştiinţa inferiorităţii. Ştii că nu meriţi puterea, poziţia pe care o ai, şi atunci o exersezi agresiv. Cîndva, puţin înainte de 1980, am primit o invitaţie pentru a participa la un seminar la Salzburg. Mi se cerea să mă întîlnesc în holul hotelului Athénée Palace cu un reprezentant al organizatorilor. N-aveam voie să mă văd cu străinii şi m-am dus la Ministerul Educaţiei " de care ţinea institutul meu la acea vreme, să cer aprobare. M-a primit persoana cea "mai tare", mai de sus, de la serviciul personal. Stătea la un birou somptuos, pe un fotoliu confortabil, mare, iar în faţa biroului erau două scaune modeste. Distanţa de putere era copleşitoare. Puterea era teritorializată. Mi s-au cerut informaţii despre situaţia mea. Cînd i-am spus, fiind întrebată, că sînt divorţată, a făcut un gest clar exprimînd dezacordul. M-am sculat de pe scaun să plec. Eram în picioare. El m-a scanat şi mi-a spus: "Puteai să te remăriţi c-arăţi bine". Pe biroul lui era o călimară de sticlă groasă. M-am gîndit s-o iau şi să i-o dau în cap. M-am controlat şi m-am abţinut. Putea să mă facă nebună şi să-mi ia copilul din custodie. Avea o privire rea şi plină de satisfacţie. Am plecat. Nu uit această scenă. Să cred că puterea scoate din omul rău posibilitatea de a fi rău, că puterea este o oportunitate pentru răi, hoţi, leneşi? Acum acest personaj este puterea unei facultăţi private. De ce n-o uit? Pentru că nu i-am cerut o favoare, ci un drept al meu motivat de argumente profesionale, sau pentru că m-a determinat să fiu laşă. Iar astăzi mulţi dintre cei puternici, indiferent de poziţia lor, consideră o favoare ceea este normal să facă. Anca MANOLESCU 1. Faptul că, în lume (şi chiar în România), ideologiile totalitare, atee sau religioase, nu şi-au epuizat capacitatea de atracţie. Pretenţia de a construi un paradis social, cu preţul, socotit neglijabil, al libertăţii şi al responsabilităţii persoanei. 2. După mine, întrebarea asta e "rău" pusă. Îţi dă implicit rolul de judecător al celorlalţi, pentru care ai de stabilit un maximum de comportament malign. Or, nu pot alcătui cu oarecare acurateţe nici măcar lista relelor pe care eu le-am făcut altora. Ce să mă mai ocup de purtarea celorlalţi, cînd pe a mea nu sînt în stare s-o limpezesc? Cred că rău e, mai ales, să nu scoţi profitul interior din împrejurările, de toate nuanţele, prin care treci. Anamaria MARINCA 1. Nu ştiu dacă are un singur nume. Puterea. Violenţa. Orice tip de ideologie. Minciuna. Lipsa imaginaţiei. Obişnuinţa. 2. Nu mi s-a făcut personal nici o răutate pe care să n-o pot ierta. Iar cele pe care nu le-am uitat deja sînt prea mărunte pentru a fi enumerate aici. Am fost minţită, mi-au fost înşelate aşteptări şi speranţe, ca oricărui om. La rîndul meu, sînt convinsă că am rănit şi că am greşit în nenumărate rînduri. Dan C. MIHĂILESCU 1,2. Ca bun cioranian, cum să nu văd răul absolut al lumii în chiar faptul că (ea) există? Mă cenzurez însă, şi-l numesc în războiul (pe cît de criminal, pe atîta de sinucigaş) cu natura. Frenezia distrugerii şi iluzia că forţa umană se poate împotrivi stihiilor fără timp şi loc. Cît despre răul românesc, metehnele noastre (genetice sau dobîndite) au fost etalate, prefirate, blestemate şi exorcizate de-atîtea ori şi-n atîtea contexte de cîteva secole încoace, de la Cantemir la Cioran, de la Drăghicescu şi Motru la Patapievici, încît fie şi simpla lor enumerare creează nu numai resemnare, ci şi lehamite. Ce ierarhie a mizeriilor să stabileşti cotrobăind printre zdrenţele plezirismului inconştient, ale sictirului versatil, ţiganizării jubilative şi nimicniciei iresponsabile, printre cultul improvizaţiei în dauna temeiniciei, furatul propriei căciuli, lenea, cîrpeala, dezbinarea, nemernicia, ruşinea (dispreţul şi chiar ura) de sine, duplicitatea tranzacţional-acomodantă, nepăsarea (auto)risipitoare, mimetismul servil, ţopăitul grandoman al complexelor ş.a.m.d.?!? Dacă-i totuşi de pus un vîrf pe mormanul de gunoaie şi duhori, atunci optez pentru nenorocita relaţie sado-masochistă cu istoria şi împieliţările ei politice. Frenezia dansului pe ruine. Ticul maniac de-a proclama cu neghioabă mîndrie "ca la noi la nimenea" şi eterna blazare a lui "n-a fost să fie". Hipnoza distrucţiei şi ura cumplită pe tot ce se încheagă. Diabetul naţional. Sau, cu teribila formulă a lui Andrei Pleşu, "euforia dezastrului". În fine, ce să mai caut eu într-un atare peisaj, cu micile mele mari înfrîngeri? Dar, mă rog, dacă e să nu uit vreun rău care mi s-a făcut în viaţă, apoi, hotărît, acesta nu poate fi altul decît suita de hărţuieli "academice", drăcesc regizate, care m-au făcut să-mi dau demisia în 2003 de la Institutul "G. Călinescu", după 23 de ani de dulci cazne profesionale. Am rămas, poate, fără "blazon", dar am dobîndit gustul libertăţii. George ONOFREI 1. Sigur, răul cel mai mare este acela care ţi se face individual, cam complicat să stabileşti ce e mai negru pentru un popor obişnuit cu cenuşiul. Altfel, cum românii se plîng cam din orice, am putea face o listă infinită de răi şi rele " de la nikitele de pe ecran la bătaia de joc reprezentată de drumurile din bătătura carpato-danubiano-pontică. Dar orice e rău pentru altul e automat bine pentru celălalt " cale de îmbogăţire, cîştig de notorietate, suspendare a pedepsei pentru o faptă penală... Dacă tot aşa ne-am ales să construim capitalismul românesc, adică în dezordine, automat beneficiem de toate relele sistemului şi, uneori, de permisivitatea acestuia. 2. E o răutate anume care mi se face ca abonat al unei celebre firme de telefonie de aceeaşi culoare cu fosta alianţă D.A. Şi pe care, automat, nu am cum să o uit în condiţiile în care mă încăpăţînez să cred că, dacă voi continua să le dau o căruţă de bani pentru servicii proaste, la un moment dat binele făcut lor se va întoarce în bine făcut mie. E incredibil cum ţi se garantează Internet de mare viteză în marile oraşe, dar ei, de fapt, nu acoperă nici măcar toate cartierele dintr-un oraş modest ca întindere, cum e Iaşiul. Despre deconectări aberante şi un proces pe care poate îl voi deschide cîndva, în alt episod. Asta dacă nu cumva în curînd mi-o fi prea bine. Sau devin şi eu vreun rău! H.-R. PATAPIEVICI 1. Cel mai mare rău românesc constă în incapacitatea noastră de a interioriza faptul că beneficiile cooperării (inclusiv în situaţii concurenţiale ori adverse) sînt pe termen mediu şi lung infinit mai mari decît beneficiile obţinute pe termen scurt prin confruntare şi adversitate sans merci. Cel mai mare rău planetar este scăderea influenţei valorilor universale ale civilizaţiei occidentale, în condiţiile în care anumite non-valori ale ei " cum este ideologia socialismului (cu avatarurile ei postmoderne) " se răspîndesc tot mai mult, cu o contagiune de molimă. Acest rău este o consecinţă a lipsei de autocritică a stîngii pentru crimele ei (peste o sută de milioane de morţi în mai puţin de 70 de ani), simultan cu o slăbire îngrijorătoare a forţei de persuasiune a ideilor liberale. Răul de care sînt îngrijorat are legătură cu politica, deoarece este destinul lumii moderne ca prin politică ori să trăiască, ori să se lase măcelărită. 2. Denigrarea aberantă a tatălui meu mort de 24 de ani, făcută cu diabolică obstinaţie de oameni bolnavi de ură, după logica "să-i dezonorăm tatăl, ca să geamă de durere fiul". Răzvan PENESCU 1. Cel mai mare rău în România e că şoferii de taxi nu poartă costum. În Varşovia, timp de o lună, nu am văzut nici unul care să nu fie îmbrăcat cel puţin la fel de elegant ca mine. Costum impecabil, dar şi voce plăcută, muzica în surdină " uneori clasică, alteori un pop-rock liniştit ", maşina îngrijită, aer condiţionat pus pe o temperatură mereu adecvată, tapiţeria maşinii fără iz de ţigară. Calm în trafic, deşi dorinţa de a te duce repede e evidentă, dar şi explicaţii despre ce e de văzut în oraş într-o engleză rezonabilă (cînd observa că eşti turist). Plus faptul că niciodată nu te invită pe scaunul din faţă, ci mereu te aşază pe bancheta din spate, un semn de respect implicit. Micile detalii ne alcătuiesc viaţa. Uităm asta prea des, aşa cum uităm să căutăm soluţii simple la probleme mici şi să desfacem problemele mari în probleme mici. 2. Prefer să iert şi să uit tot ce nu pot schimba. Iulia POPOVICI 1. Dacă e să răspund sincer, Răul cel mai mare e să crezi că există un astfel de Rău. Răul (cu majusculă) e ţesut din mici rele (sau răuri? răutăţi, poate), din răul făcut de fiecare dintre noi, de regulă benevol. Existenţa Răului celui mare ne scuteşte de apelul la minunatul buton de avarie numit liber arbitru: egoismul e al societăţii, călcatul în picioare " impus de profesie şi tot aşa. Răul universal e o scuză, un pretext pentru propriul abandon al binelui (sau al Binelui). Că legea morală nu e în noi, nu e vina cerului înstelat de deasupra. 2. Dacă iese patetic, asta e: nimeni nu-ţi poate face atîta rău cît îţi faci tu însuţi. Orice "ţi-ar face" altcineva, asta nu te poate afecta decît dacă tu însuţi o permiţi. Ca să fii dezamăgit, trebuie să te fi amăgit întîi. Ca să te doară, trebuie să fi fost întîi vulnerabil. Atunci cînd am simţit asupră-mi o răutate a fost din cauză că n-am dozat bine investiţia emoţională, m-am supraestimat pe mine şi pe alţii, am fost prea repezită sau prea orgolioasă. De prea multe ori, percepem ca răutăţi gesturi de o micime infinitezimală. La scară globală, oare chiar contează că cineva mi-a pus strîmbe să fac un lucru la care ţineam? Sau la scara fiinţei mele, că o noapte promisă mie şi-a petrecut-o cu altcineva? Ana Maria SANDU 1. Nu ştiu care e răul cel mai mare din lume. Poate moartea, deşi nu ne-a promis nimeni nemurirea. Poate războiul, suferinţa, boala. Veştile triste despre oamenii dragi. Ne gîndim la ei ca şi cînd lucrurile ar curge pe o pantă lină. Şi ei ar culege flori într-o zi nesfîrşită de toamnă, aşa cum i-am văzut ultima dată. Numai că imaginile idilice sînt mereu aruncate în aer de o suferinţă iraţională. Despre care nu ne găsim cuvintele să vorbim. Am stat vreo săptămînă jumătate în faţă cu numărul de telefon al unei amice şi n-am putut să apăs pe butonul "apelaţi". Ce să-i zic, că-mi imaginez cum e să-ţi pierzi un sîn, cum e să faci chimioterapie? Că înţeleg? Cuvintele se termină uneori… Şi poate e mai bine aşa. Mai sincer. Despre noi, Leo, ar trebui să zic că sîntem bine. Întîmplător sîntem vecini şi locuim într-un loc mişto, într-un bloc cochet, pe o străduţă din centrul Bucureştiului. N-ar fi cazul să ne lamentăm, să ne enervăm la fiecare pas. Dar, de la o zi la alta, ne pierdem liniştea, şi asta e de-a dreptul dezastruos. Un mitocan străin, cum am crezut că pot fi doar românii, a venit şi ne-a asediat. Am trăit în casă cu un şantier care ne-a invadat spaţiul vital un an şi jumătate. Şi n-am putut să facem nimic. Am ştiut că e o cauză pierdută, că proprietarul vilei de lîngă imobilul nostru a uns tot ce a trebuit în materie de autorităţi şi că tot ce ne-a mai rămas e să ne minunăm că a stricat o casă de patrimoniu, că şi-a trîntit o terasă imensă ca să vadă nu munţi sau mare, ci strada Eremia Grigorescu şi vecinii din blocul de vizavi care se duc, de cîteva ori pe zi, la baie. Acum montează un lift pentru cele două etaje şi o cascadă fosforescentă porneşte în fiecare zi la lăsarea serii… Neputinţa, asta ne vlăguieşte în România. Senzaţia tîmpită că nu contezi e cruntă. Te face să-ţi pierzi speranţa. Şi cred că ăsta e un rău pervers. Cu efecte secundare şi necunoscute pe termen lung. 2. Dacă e să-mi aduc aminte de o suferinţă în stare pură, mă întorc la copilărie. Nicicînd răutatea nu mi s-a părut mai autentică, mai fără mănuşi ca atunci. O vorbă se agăţa de mine ca un lanţ şi ironia nu se inventase încă. Dar despre asta am scris deja o carte, Din amintirile unui Chelbasan. Cu timpul, veninul a trecut printr-o grămadă de filtre, s-a rafinat într-atît încît cine mai poate să spună cînd a fost vorba despre o neînţelegere sau despre o răutate cît casa? În cele din urmă, îmi vine să zic că cele mai mari răutăţi mi le-am spus eu însămi. M-am pedepsit pentru atîtea lucruri, încît nu mă mir că fierea mi-a cedat şi a început să protesteze. Corina ŞUTEU 1. Am să-l citez pe Michel Piccoli care a răspuns odată într-un interviu la această întrebare spunînd: cel mai mare rău din lume în momentul acesta este "cette mensonge bienveillante" în care ne scăldăm. Îi dau dreptate. Deşi cred că în ultima vreme nici nu mai este vorba despre o minciună binevoitoare, ci despre minciună pur-şi-simplu şi despre faptul că ne-am obişnuit să acceptăm că trăim şi respirăm în interiorul unui climat de compromis moral din ce în ce mai mare. M-a frapat asta întotdeauna în lumea civilizată: extraordinara toleranţă pe care o are faţă de minciună, mai ales faţă de cea a cărei justificare este conservarea cu orice preţ a statu quo-ului, a stabilităţii. Exemple: în anii 2000, în Franţa, s-a dezvăluit cum, în anul Cernobîlului, oameni de ştiinţă francezi cu autoritate şi legitimitate au susţinut public versiunea guvernului prin care norul radioactiv a ocolit Franţa, deci laptele şi legumele pot fi consumate fără grijă. Dezvăluirea s-a datorat tenacităţii unei asociaţii de bolnavi de cancer tiroidian după Cernobîl. Alt bun exemplu: acum, în SUA, toate documentele despre actele legislative promovate de administraţia Bush în secret, ca să legitimeze tortura aplicată prizonierilor de la Guantanamo şi din alte închisori secrete, nu conduc la nici un fel de măsuri din partea noii administraţii şi o parte importantă dintre fapte sînt încă ascunse publicului. Deci, răul cel mai mare mi se pare această minciună, prezentată drept singura garanţie a stabilităţii noastre a tuturor, ea ascunzînd de fapt doar deziderate de putere şi ambiţii de control. 2. Sînt cîteva exemple pe care le-aş da, dar mi s-ar părea indecent să mă expun povestindu-le. Eu nu am o natură revanşardă şi, cu toate că mă ating enorm lucrurile rele pe care cineva mi le face (poate chiar prea mult), uit, iert, relativizez de fiecare dată asta, fiindcă mă intoxică şi nu vreau. Sînt oameni care se hrănesc din răzbunări, gînduri îndreptate către cei care le-au făcut rău... etc. Nu fac parte din acea categorie şi nu o consider neapărat o calitate. Cred că o doză de ură faţă de cei care ţi-au făcut cu adevărat rău e sănătoasă. Din păcate, eu sînt total handicapată la acest capitol. M-am gîndit deseori la asta. În fine, cred că "răul" care mi s-a făcut a avut beneficiul de a mă învaţă diverse lecţii despre viaţă şi de a mă motiva să merg înainte. Şi asta maturizează, ceea ce este, la capătul zilei, un lucru bun. Cătălin TOLONTAN 1. Răul cel mai mare e faptul că nu vedem limita Răului. Există o întreagă literatură patristică pe această temă, meditaţiile despre limita Răului care au însoţit viaţa Papei Ioan Paul al II-lea sînt tulburătoare, aşa că nu mă voi apuca eu, un om neantrenat cultural cumsecade, să vorbesc prea mult despre asta. Spun doar că aparenţa faptului că răul este nesfîrşit în timp şi spaţiu, că este omogen distribuit, precum şi capacitatea lui de a ni se prezenta drept ubicuu, asta cred că ne îngrozeşte pe fiecare în viaţă. Cît despre declinările concrete ale Răului în România, cel mai mult mă afectează senzaţia că nu ne interesează ce va urma după noi. Sînt sedus de fraza unui gînditor indian: "Pămîntul nu este moştenit de la părinţii noştri, ci împrumutat de la copiii noştri". Ne purtăm de parcă lumea se sfîrşeşte cu noi şi rezultatul e că, deşi ne prezentăm drept generaţia baby-boom a României, riscăm să lăsăm copiilor o ţară chiar mai rea, în unele privinţe, decît cea pe care am găsit-o. 2. Sînt un norocos. Am avut destule eşecuri în viaţă, destule reveniri şi înfruntări cu situaţiile şi cu mine, nu neapărat cu oamenii, încît să nu mai fie loc de răutăţi personale care să mă afecteze. Răul cel mai mare ar fi fost să merg mereu în sus. L-am evitat.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.