"Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc

Publicat în Dilema Veche nr. 386 din 7 - 13 iulie 2011
"Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc jpeg

Cum? Cine? Cînd? – au fost doar cîteva dintre întrebările la care au încercat să răspundă invitaţii conferinţei „Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc“, susţinută de Fundaţia „Dinu Patriciu“ pe data de 15 iunie, la Universitatea Bucureşti. Printre participanţi – experţi în educaţie, reprezentanţi ai sectorului public, dar şi privat – s-au numărat: Liviu Papadima – decanul Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, Simona Velea – cercetător Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Cosmina Frîncu – BRD Groupe Société Générale, Raluca van Staden – cercetător, Diana Certan – manager Fundaţia Noi Orizonturi.

Roxana COLISNIUC
coordonator de proiect,
Fundaţia „Dinu Patriciu“

Conferinţa de astăzi este o replică a celor patru conferinţe pe care le-am organizat în Timişoara, Cluj, Iaşi, Constanţa, o caravană prin care am lansat cea de-a treia ediţie a „Galei premiilor în educaţie“, o competiţie cu 11 secţiuni de concurs, cu premii în valoare de 250 de mii de euro, în care se pot înscrie toţi cei din sistemul de învăţămînt.

Bucureştiul este al cinciclea oraş unde organizăm aceste dezbateri, urmărind aducerea la dezbatere a celor implicaţi în sistemul de învăţămînt din România. Am dorit de asemena ca publicul să fie implicat şi să dezvolte opinii pe marginea acestui subiect. Ne-am bucurat foarte mult cînd din partea Inspectoratelor Şcolare am primit răspunsuri pozitive şi am apreciat faptul că reprezentanţi ai acestor inspectorate au fost prezenţi la discuţii. Alături de reprezentanţii sistemului educaţional, am invitat şi angajatori, aceia pe care rezultatele acestui sistem de educaţie îi vizează de fapt în mod direct. Concluziile acestor conferinţe vor fi adunate într-un raport, pe care îl vom da publicităţii după data de 1 iulie şi pe care, în funcţie de conţinut, dorim să-l depunem la Ministerul Educaţiei, spre a oferi soluţii valide pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional românesc.

Liviu PAPADIMA
decanul Facultăţii de Litere,
Universitatea Bucureşti

Soluţii? Am văzut acest tip de prezentare cu deschidere spre importanţa educaţiei, cu intenţia de a ne motiva; vreau însă să rămîn un om lucid. Dacă e să ne propunem ca România să ajungă în cîţiva ani în top 100 al facultăţilor din lume, vom avea de-a face, cu siguranţă, cu un eşec. Nu e uşor să ajungi acolo. Universitatea din Viena, de exemplu, facultate de mare prestigiu şi potenţial, oscilează între locurile 200 - 300. Trebuie să ştim că, dacă intrăm în această competiţie internaţională, ea va fi una foarte dură.

Poate cea mai la îndemînă soluţie de îmbunătăţire a sistemului de învăţămînt superior românesc este să-l mutăm în altă ţară. În general, gîndim învăţămîntul românesc ca avînd o datorie faţă de societate, îl vedem ca pe deţinătorul pîrtiilor de a o modifica substanţial. Este o datorie, sînt de acord, însă puterile sistemului de învăţămînt dintr-o ţară sînt limitate drastic de însuşi modul de a funcţiona al societăţii respective.

Cele mai serioase probleme ale sistemului de învăţămînt superior românesc se află – cred – în afara sistemului. Vă dau un sigur exemplu edificator: există o mare presiune, în momentul de faţă, în ceea ce priveşte faptul că învăţămîntul nostru a rămas recesiv teoretic, cu aplicabilitate relativ redusă şi destul de îndepărtat de cerinţele pieţei muncii.

Dacă ne uităm care sînt aceste cerinţe, vom vedea că piaţa muncii are nevoie de persoane necalificate sau puţin calificate. Purtători de cuvînt ai pieţei muncii din România sînt, cum este şi firesc, marii angajatori ai multinaţionalelor, care au nevoie de un anumit profil de calificare cu accent pe nevoile posturilor pe care le vor ocupa aceşti absolvenţi, marea parte – în zona de birou sau relaţii cu clienţii. Au nevoie de oameni cu abilităţi de buni comunicatori, de interacţiune cu ceilalţi, buni în munca de echipă, dar nu-i interesează dacă respectivii absolvenţi sînt buni fizicieni, chimişti, psihologi, filologi etc. E un punct de vedere absolut firesc din partea angajatorului, întrebarea este în ce măsură acest lucru se potriveşte cu misiunea asumată a universităţii.

Misiunea asumată a universităţilor de vîrf este – cred – aceea de a forma buni experţi în diverse domenii ale cunoaşterii.

Întrebarea este în ce măsură societatea românească are sau nu are nevoie de ei. Realitatea este şi aici dură. În multinaţionale este preferată aducerea experţilor din alte ţări – Pakistan, India etc. De ce? Pentru că sînt mai ieftini, mai muncitori şi, cel mai adesea, mai bine instruiţi, tocmai pentru că în acele ţări s-a investit enorm în programe de excelenţă.

Aud în fiecare an la Tîrgurile de Educaţie o întrebare care mă siderează. E întrebarea părinţilor: „Dacă fiica mea sau fiul meu vine la facultate la dvs., ce iese de aici?“ Tind să răspund iritat: „Iese ce a intrat.“ Este şi modul nostru de a vedea educaţia, percepţia publică a educaţiei este extrem de rudimentară. O universitate nu este o fabrică de scos roboţi pe piaţa muncii. Nu este o piesă în care introduci într-un capăt un student, îl bagi în tot soiul de retorte, ca la sfîrşit să iasă îmbrăcat în robă sau halat medical şi, eventual, şi cu un contract de muncă pe viaţă, gîndindu-se liniştit: „Hai cu pensia!“ O universitate este în general o instituţie de învăţămînt care îţi încarcă bagajul cu merinde pe durată lungă.

Există un studiu foarte interesant făcut de colegii noştri de la Sociologie, pe ultimele 10 promoţii din această facultate. Există o întrebare referitoare la utilitatea studiilor universitare din facultatea de sociologie, pentru carieră. Studiul este efectuat pe promoţiile de studenţi din 1995. Utilitatea studiilor pentru carieră este socotită mică sau foarte mică de către cei care au absolvit recent. După 6, 7, 8, 9 ani este socotită tot mai mare. În primă fază, absolvenţii intră pe tipul de job pentru care nu au nimic de-a face cu ce au studiat în facultate, în schimb cei care au forţa şi pregătirea ca să ajungă să facă ceea ce stăpînesc bine cu adevărat, încep să valorifice tot mai mult ce au învăţat.

Avem nevoie în sistem de mai multă transparenţă. Şi nu mă gîndesc la o formulă vagă şi inconsistentă. Avem nevoie de universităţi care să-şi asume limpede misiunea pe care o au de îndeplinit. Cu toţii vorbim de „calitate“. A devenit un cuvînt foarte la modă. Problema calităţii este că înţelegem adesea prin „a fi bun“ lucruri extrem de diferite, de cele mai multe ori incompatibile. Vă dau trei definiţii posibile ale calităţii, pentru a vă arăta cît de depărtate sînt una faţă de alta.

Prima se referă la raportul calităţii cu rezultatele. Ce sînt în stare absolvenţii unei facultăţi să facă la final. A doua se referă la raportul cu misiunea socială: ce beneficii are societatea de pe urma unei instituţii de învăţămînt superior. Iar a treia, venită din zona serviciilor, se referă la raportul cu satisfacţia clientului.

Putem opera cu oricare dintre acestea. Important e că, atunci cînd optăm pentru una, să ne asumăm transparenţa. Ce înseamnă, de exemplu „satisfacţia clientului“? Acum cîţiva ani, o universitate afişa la toate gurile de metrou o reclamă cu „cea mai bună universitate din România“. Din punctul de vedere al satisfacţiei clientului probabil era cea mai bună din ţară. Pentru că aceşti studenţi, care se înscriau, doreau să obţină o diplomă cu cît mai puţin efort şi într-un timp cît mai scurt. Satisfacţia clientului era, aşadar, îndeplinită exemplar. N-am nimic împotriva unei asemenea proceduri, dar cît timp se face o asemenea afirmaţie, transparenţa necesară ar trebui să menţioneze că satisfacţia clientului se datorează obţinerii unei diplome cu minimum efort. Dar cînd nu spui lucrurile pînă la capăt, treburile stau cu totul şi cu totul altfel.

Evident, tot în acest sens, universităţile se zbat pentru credibilizare. Sînt ţinta atacurilor media, de ani buni. Imaginea publică a universităţilor a variat în general în funcţie de bugetul alocat reclamei. Iar aici universităţile de stat au un handicap legislativ care nu le dă voie să aloce bani pentru reclamă. În momentul de faţă, sistemul de învăţămînt superior trece printr-o mare zguduitură: este vorba de procesul de clasificare a universităţilor şi de ierarhizare a programelor de studii – un lucru pe care noi, cei de la Universitatea Bucureşti, l-am aşteptat de multă vreme. Dar azi, cînd se întîmplă, ne dăm seama că se realizează într-un mod atît de haotic, încît sentimentul pe care îl avem nu e unul de uşurare, ci mai degrabă de disperare.

Se spune că sistemul nostru de învăţămînt are lacune, pe mai multe planuri. Slabele performanţe nu sînt cauzate, din punctul meu de vedere, de lipsa unei reforme. Din ’92 o ducem într-o reformă continuă. Nu au lipsit şi nu vor lipsi, din păcate, iniţiativele reformatoare de toate tipurile. Problema e că toate aceste iniţiative se caracterizează prin inconsecvenţă şi incoerenţă. Pentru o reformă substanţială a învăţămîntului superior şi a învăţămîntului preuniversitar, este nevoie de politici educaţionale consecvente pe parcursul unui ciclu complet de şcolarizare, adică vreo 15 ani. Cam aşa s-au făcut reformele de succes ale învăţămîntului în alte ţări. Evident nu este cazul României, în care schimbarea candidaturilor politice şi inventivitatea politicienilor în acest domeniu, precum şi folosirea educaţiei ca platformă populistă – pentru atragerea simpatiilor – a produs devieri ale reformelor absolut incoprehensibile. La un moment dat reforma devenea altă reformă etc. etc.

Ceea ce motivează comunitatea academică este formarea de tineri cu deschidere către lumea cunoaşterii. Ce ne interesează este ca – fie că vorbim de filologie, istorie, fizică – din fiecare promoţie, 5, 6, 7 studenţi să ajungă specialişti de prim rang în domeniile cu pricina.

La noi, tocmai acest domeniu a fost cel mai văduvit. Masteratele de cercetare sau doctoratele au fost puse tot timpul sub presiunea masificării de cadre. Este întru totul legitim şi benefic ca într-o ţară să avem un nivel statistic de educaţie mai înalt, mai mulţi absolvenţi de facultate, dar nu trebuie să facem acest lucru sacrificînd excelenţa. Cercetarea e un domeniu de elită, ar trebui să fie sprijinită nu doar în facultăţi, ci şi pe piaţa de muncă. În România, cercetarea este considerată încă a fi un lux, deşi în Occident este considerată principalul motor al dezvoltării.

Cosmina FRÎNCU
CSR Manager,
BRD Groupe Société Générale

S-a vorbit mult despre performanţele sistemului şi despre ce livrează acest sistem pe piaţa muncii. Avem aşteptări de la educaţia românească ca să livreze specialiştii de care companiile au nevoie. Aş aduce însă în discuţie ce ar putea companiile să facă pentru sprijinirea acestui sistem, astfel încît să existe un parteneriat în care ambele părţi să aibă de cîştigat, atît sistemul de învăţămînt, în măsura în care o companie îşi poate aroga dreptul de a interveni în actul de educaţie, dar şi piaţa muncii – printr-o mai mare absorbţie a forţei de muncă, a tinerilor care să-şi găsească locul potrivit în companii. Ce am putea noi face pentru sistemul de educaţie şi de ce ne-am implica să ne preocupăm de educaţie?

În primul rînd, este vorba de o chestiune de supravieţuire într-o piaţă în care nu există un public educat, consumatori care să aprecieze produsele, unde practic nu poţi supravieţui ca business. Considerăm că educaţia este un suport care ne oferă şansa de a avea un business durabil. Intervenţia mediului privat s-ar face în trei faze legate de viziunea fiecărei companii. În primul rînd, intervenţia din pură filantropie. Sînt situaţii cînd intervenim financiar – asta fiind şi primul lucru pentru care sîntem solicitaţi, astfel încît să ajutăm lucrurile să meargă cît mai bine. Există faza de conformitate. La un moment dat, piaţa aşteaptă ca o companie care are profit să facă ceva pentru comunitate, aşteptări care se traduc, chiar dacă nu explicit, prin presiuni. Companiile sînt determinate să intervină. A treia – şi cea mai importantă fază – se referă la acele companii care îşi dau seama că trebuie să integreze sistemul de educaţie în propria strategie de dezvoltare.

Raluca Van STADEN
cercetător ştiinţific, şefa Laboratorului
de Electrochimie PATLAB

În zilele noastre, în România pare că este foarte greu să înţelegi munca de cercetător, de ce este nevoie de fonduri, de ce se ridică, aparent, atîtea pretenţii. Asta şi din cauza faptului că rezultatele muncii noastre nu se văd azi sau mîine, ci peste cîţiva ani. Dacă intrăm într-o farmacie şi vedem cîte medicamente sau aparate în miniatură există, ar trebui să ne punem întrebarea: rezultatul a cîtor zeci de ani de muncă stă pe rafturile respective? Poate că ar fi bine să le sugerăm producătorilor să scrie pe etichete în ce an au fost inventate şi de către cine.

În România există mulţi cercetători de elită şi, mai mult, avem laboratoare care nu sînt cu nimic mai prejos ca cele din străinătate. Trebuie să ne debarasăm de ideea că tot ceea ce este bun vine din străinătate. Sîntem la fel de buni şi competitivi ca şi colegii noştri din străinătate.

Cred că este un lucru de care vom scăpa cînd pe plan naţional rezultatele vor fi mai vizibile. Este o artă de a face o cercetare de succes, iar acest lucru l-am învăţat de la profesorii mei.

Diana CERTAN
Manager Fundaţia Noi Orizonturi

În anul 2000 ne-am înfiinţat ca organizaţie, dorind să promovăm modele de educaţie experimentală. Credem că aceasta este o strategie de dezvoltare durabilă pentru societatea noastră. Astfel, lucrăm cu tineri cu vîrste cuprinse între 12-18 ani şi avem două programe principale. Voi vorbi de programul Impact, un model de educaţie nonformală, extracuriculară, care are ca scop înzestrarea tinerilor cu abilităţi pentru a deveni agenţi ai schimbării în comunităţile din care fac parte. Urmărim încurajarea tinerilor de a participa la proiecte comunitare, dezvoltarea abilităţilor de viaţă în cadrul acestor proiecte şi mai ales promovarea normelor şi a valorilor pentru ca tinerii noştri să devină acei cetăţeni frumoşi pe care ni-i dorim.

La baza modelului stă aşa-numitul model al Roatei, axat pe patru dimensiuni. Cetăţenie activă, angajabilitate, antreprenoriat social şi leadership. În spatele acestui proiect există un sistem de creare de formatori, standarde de calitate.

Avem un parteneriat cu Centrul pentru studii democratice din Cluj, în iunie aşteptăm primele rezultate al acestui proiect, implementat în 148 de şcoli din România, mobilizînd peste 3600 de tineri şi peste 450 de profesori implicaţi voluntar în program.

Simona VELEA
cercetător principal, directorul
Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei

Voi porni de la o experienţă personală. Cu 12 ani în urmă, fiind studentă la master, dorind să-mi fac profesia de bază – aceea de învăţător – am solicitat o detaşare la Bucureşti, unde am primit post într-o şcoală în centrul oraşului, ceea ce era o realizare, căci nu primeai oricum o şcoală atît de bine poziţionată. Mi-am explicat însă foarte repede privilegiul, odată ce am ajuns acolo. Clasa a II-a, pe care urma să o preiau, era formată în totalitate din copii care proveneau din familii dezorganizate şi foarte sărace, extrem de defavorizate. Nu cred că aveam un copil care să fi avut acasă ambii părinţi. Aveau în schimb mulţi fraţi, locuiau în condiţii improprii.

Cînd am fost prezentată, nu era posibil să ne înţelegem. Unii băteau în bănci, alţii scuipau, alţii ţipau. Era un mediu inimaginabil. Prima reacţie a fost să renunţ. Mama mea, profesoară de fizică, mi-a spus că aceşti copii nu au nici o vină, şi mi-a schimbat modul de a gîndi. A doua zi am început să vorbesc calm, să le zîmbesc... nu a fost simplu şi nu pot spune că doar aşa am schimbat lucrurile.

Am pornit cu un plan, ca un proiect pedagogic făcut în facultate. Ce am, ce pot să fac, unde vreau să ajung. Aveam şi un aliat, şi anume un curriculum şcolar flexibil. Asta se întîmpla în ’98. Ca învăţător, aveam mult mai multe libertăţi de a-mi adapta şi flexibiliza oferta educaţională.

Trebuia însă să-mi stabilesc nişte scopuri realiste. Scopul nu putea fi să fac performanţă, ci să-i ţin pe aceşti copii la şcoală. În al doilea rînd, să-i alfabetizez. Apoi să-i învăţ minime reguli de igienă.

Un alt tip de intervenţie a fost consecvenţa. Dacă le promiteam sau le spuneam că vom face cutare lucru, aşa trebuia să facem. (Ţin minte că trebuia să mergem odată în parc şi, deşi vremea era urîtă şi începuse să plouă, a trebuit să mă ţin de promisiune.)

Apoi am încercat să-mi apropii familia, ceea ce a fost foarte greu. Cînd le-am cunoscut familiile, mă gîndeam cum de aceşti copii mai vin încă la şcoală. A fost o luptă pierdută, mi-am dat seama că nu erau aliaţi. Alt adversar au fost chiar ceilalţi copii, mai bine-zis discriminarea celorlalţi elevi faţă de elevii mei. Un al treilea adversar este societatea ca atare care nu mai motivează educaţia.

A intervenit aici experienţa mea de cercetător pe baza căreia am tras nişte concluzii. Una ar fi faptul că nu prea învăţăm din ceea ce ni se întîmplă, sau sîntem prea puţin receptivi la ceea ce ni se întîmplă. Mă uitam la toate tipurile de intervenţii care se fac în educaţie. Tot timpul se ajunge la problema financiară sau se doresc rezultate imediate care să impresioneze pe termen cît se poate de scurt. Nu cred că aşa poţi trata sistemul de învăţămînt. Toate intervenţiile pe care le-am aplicat asupra transformării copiilor defavorizaţi au fost de natură valorică. Copiii au început să aibă încredere în mine şi au prins încredere în ei înşişi, iar acest lucru a fost un imbold extraordinar pentru ei. Nu le-am dat nici corn cu lapte, nici bani de rechizite. Nimic material. Alta este substanţa schimbărilor care ar trebui să se producă în sistemul românesc de învăţămînt.

Nu sînt de acord cu moda discursului negativ. Auzim de fiecare dată că învăţămîntul românesc este la pămînt, că profesorii nu mai sînt motivaţi să predea etc. Nu ştiu însă cîţi dintre cei care susţin aceste discursuri cunosc într-adevăr realitatea şi nici nu ştiu cît trebuie să generalizăm. E adevărat că învăţămîntul românesc are foarte multe probleme, dar la fel de adevărat este că avem şi foarte multe lucruri bune pe care le putem valorifica, pe care putem construi.

Ce ne lipseşte şi ce ar trebui să ne ofere decidenţii şi contextul socio-economic este consecvenţa, un ritm al schimbărilor normal. Căci nu se poate să grăbeşti procesul, dar să nu testezi o intervenţie. O intervenţie în educaţie este extrem de lungă, ca durată. Dacă doreşti schimbarea curriculum-ului şcolar, începi cu clasele mici şi aştepţi cîţiva ani rezultatele. Nici un politician nu îşi permite să aştepte ani de zile pentru a vedea rezultatele unei reforme.

Atunci există presiunea mare de a face schimbări rapide şi necorelate.

Master franco român: Politica în Europa  jpeg
Master franco-român: Politica în Europa.
Facultatea de Ştiinţe Poiitice şi EHSS oferă anul acesta un program comun de master: Politica în Europa. State, frontiere şi societăţi.
Angajatorii despre studenţi jpeg
Angajatorii despre studenţi
Pe 23 mai, în clădirea Rectoratului din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti, am luat parte la conferinţa de lansare a proiectului susţinut de Ministerul Educaţiei – „De la teorie la practică prin Întreprinderea simulată“.
Investitori nonguvernamentali în educaţia din România jpeg
Investitori nonguvernamentali în educaţia din România
Trebuie să menţionez, de la bun început, faptul că nu mai întrezăream, în prima jumătate a acestui an, o a doua ediţie a Forumului Educaţiei din România, fiecare dintre iniţiatorii Forumului fiind prins într-o agendă personală destul de stufoasă.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Societatea civilă şi educaţia
Gala Premiilor în Educaţie este actualizată de la un an la altul, conform schimbărilor prin care trece sistemul educaţional românesc, dar valorile acesteia (transparenţa, sustenabilitatea, voluntariatul) se păstrează.
Reţeta "Educativa" jpeg
Reţeta "Educativa"
Lipsa aplicabilităţii cunoştinţelor este o problemă pe care o resimt în mod deosebit angajatorii. De aceea, din ce în ce mai mulţi români aleg universităţile de ştiinţe aplicate din Danemarca sau Olanda, pentru a-şi lua o diplomă, sistemele educaţionale din aceste ţări oferind un echilibru între partea teoretică şi cea practică.
Orizonturi deschise jpeg
Orizonturi deschise
Nu-mi place să arunc cu pietre nici în sistemul de educaţie românesc, nici în industria de publicitate. Dar există totuşi diferenţe. Pe scurt, să spunem că în perioada facultăţii am învăţat despre publicitate din seminarii şi conferinţe, iar la master le-am pus cap la cap.
Cinci luni pe frînghia Cordiliera Pacific jpeg
Cinci luni pe frînghia Cordiliera-Pacific
O călătorie în Chile e cu atît mai plină de suspans şi savoare cu cît se aşază mai aproape de zilele importante din an, sărbătorile religioase sau Ziua Naţională, care are loc pe 18 septembrie şi la care am avut şansa să particip, alături de cîţiva prieteni chilieni şi familiile lor.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Practica teoriei
Nu pot avea un punct de vedere referitor la ceea ce se întîmplă în general, dar cred că, în special în ceea ce priveşte studiile academice, unde teoria şi practica trebuie să meargă mînă în mînă, focus-ul cade, într-adevăr, mai mult pe partea teoretică, şi mai puţin pe deprinderi practice.
Un alt fel de forum jpeg
Un alt fel de forum
De obicei discuţiile despre educaţie se reaprind la început de an şcolar/universitar, în apropierea bac-ului, a admiterii şi, la răstimpuri, cînd au loc greve ale profesorilor sau schimbări legislative, după cum s-a întîmplat cu mult aşteptata Lege a Educaţiei.
Contestatari şi idealişti jpeg
Contestatari şi idealişti
Probabil cea mai mare dilemă a sistemului universitar european este şi rămîne, la ora actuală, sistemul Bologna. Contestat în alte ţări „bologneze“, cum este el perceput de către studenţii din România şi cum văd aceştia, în general, problemele sistemului de învăţămînt superior din ţara noastră, în raport cu aşteptările şi necesităţile lor?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Acasă" e locul unde te poţi împlini
În ultimii ani tot mai mulţi elevi şi studenţi români aleg varianta studiului peste hotare. Mulţi pleacă imediat după terminarea liceului şi mulţi dintre cei care aleg o facultate din ţară decid mai apoi să urmeze cursurile de masterat şi doctorat în afara României.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Bologna şi formarea intelectualilor
A vorbi despre sistemul în care „m-am născut“ ca studentă şi a-l compara cu unul pe care nu l-am cunoscut prin experienţă directă nu este o sarcină uşoară. Nu este însă greu de presupus că o durată de studii redusă la trei ani nu poate însemna un progres pentru formarea intelectualilor.
Dreptul de a fi oneşti jpeg
Dreptul de a fi oneşti
Stau în faţa chioşcului de ziare din Copou şi rîd zgomotos de ultimul examen pe care l-au dat. Cei trei studenţi de pe bancă îşi laudă performanţele în ale copiatului şi-şi arată unul, altuia fiţuicile pe care le-au folosit, ridicîndu-le în aer, pe post de trofeu al sîrguinţei lor.
Şansa de a face lucrurile de la capăt jpeg
Şansa de a face lucrurile de la capăt
După părerea mea, este vorba despre un parcurs mai consistent decît cel pe care îl urmau absolvenţii pînă acum.
Un master, două mastere    şi mai multe întrebări jpeg
Un master, două mastere... şi mai multe întrebări
Cu mult înainte să bată prin universităţile româneşti tornadele reformei Bologna, acestea începuseră să îşi construiască programe de master; era prin 1994-1996, iar programele erau concepute într-o libertate care ne face, azi, nostalgici: elitiste, cu discipline de performanţă, durau cîte trei şi patru semestre, cu profesori străini prestigioşi pe care în sfîrşit îi vedeam predînd şi la noi, în carne şi oase, cu tăieturi interdisciplinare ameţitoare, astăzi, pentru oricine lucrează la pla
Educaţia noastră cea de toate reformele jpeg
Educaţia noastră cea de toate reformele
Sistemul educaţional din România este mereu prilej de discuţii pătimaşe. De la părinţii care-i blamează, în primul rînd, pe profesori pentru „educaţia slabă“ pe care o primesc copiii lor, la miniştrii (mulţi) care acuză mai tot timpul „moştenirile grele“ cu care au ei de-a face.
Matrioşka şi Bologna gif
Matrioşka şi Bologna
Implementarea sistemului Bologna în România îmi aminteşte, într-o anumită măsură, de jocul cu păpuşile Matrioşka, în care e imposibil să determini de la început intervalul real de timp de care ai nevoie pentru a ajunge la final. Bănuieşti că în interiorul primei piese mai există cîteva replici mai mult sau mai puţin similare, dar nu poţi niciodată ghici numărul exact de componente şi, implicit, nu poţi să ştii dacă piesa pe care o ai în mînă mai ascunde sau nu ceva.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
În România e promovată ignoranţa
Întrebarea trebuie privită din mai multe perspective. Din capul locului este necesar să detaşăm situaţia tînărului aflat la începutul carierei de profesor, pentru care nu există nici un fel de condiţii care să-l stimuleze spre un minim de emulaţie în desăvîrşirea acestei nobile misiuni. Chiar şi pentru cei înzestraţi de la natură cu harul indispensabil acestei profesii, cu acea capacitate rară de a dărui celor din jur, în defavoarea problemelor existenţei lor, situaţia actuală din România înăbuş
Studii autohtone după reţete bologneze jpeg
Studii autohtone după reţete bologneze
Student fiind, am făcut parte din generaţia care, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, a inaugurat sistemul de studii universitare de 4 ani. Ne-am trezit, aşadar, două serii de absolvenţi, noi, cei cu 4 ani, şi colegii noştri mai mari, care finalizau un ciclu de studii de 5 ani. Era anul 1996.
Italia via România jpeg
Italia via România
Despre cum este să fii student român în străinătate pot spune, cel puţin din punctul meu de vedere, cît şi în funcţie de ţările în care am studiat, Italia şi Spania, că nu se pune accent pe naţionalitatea studentului, de unde provine el, ci pur şi simplu eşti tratat ca oricare alt student italian, sau spaniol. Este greu să fii student într-o ţară străină, cu o mentalitate şi o deschidere mult mai avansate. Primul impact cu originile locului, cu oamenii, concepţiile diferite faţă de ţara din care
Pregătiţi sau nu pentru sistemul Bologna png
Pregătiţi sau nu pentru sistemul Bologna
De cele mai multe ori, am impresia acută a unei sincronizări occidentale „derutante“ ce cunoaşte o aplicabilitate „întortocheată“. Între „avem şi noi legi şi sisteme europene“ şi „asta avem/sîntem, cu asta defilăm!“, distanţa e colosală sau, metaforic vorbind, e aşa de mare ca în basme, unde împărăţiile celor doi fraţi împăraţi se află fiecare la celălalt capăt de lume. E drept, avem un sistem de învăţămînt modern format din: studii superioare à la Bologna, burse Socrates, Erasmus... şi mai ce?!
Curajul de a vedea lucrurile pozitiv jpeg
Curajul de a vedea lucrurile pozitiv
Povestea studiilor mele în România a început de fapt în Republica Moldova, în anii de liceu (1999-2002). Despre calitatea studiilor din România ni se vorbea nu doar la şcoală, ci şi acasă, la biserică, la căminul cultural sau la şezătorile din sat: toate babele ziceau că „fiul/fiica lui cutare este foarte deştept/deşteaptă că învaţă în România“. De aici veneau nu doar mîndria celor care învăţau în România, ci şi creşterea statutului social şi importanţa părinţilor şi rudelor în sat…
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Este masteratul studiu post universitar?
Procesul Bologna, numit după Declaraţia cu acelaşi nume, începe însă cu un an înainte de aceasta, prin semnarea Declaraţiei de la Sorbona de către miniştrii responsabili pentru învăţămîntul superior din Franţa, Italia, Marea Britanie şi Germania, care vizau armonizarea arhitecturii sistemului european al învăţămîntului superior.
Joaca de a cercul vicios jpeg
Joaca de-a cercul vicios
Învăţămîntul românesc. Nici nu ştiu de unde să încep. Mult-încercatul şi veşnic oropsitul învăţămînt, despre care se vorbeşte mult, dar se înfăptuieşte puţin.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.