Matrioşka şi Bologna

Implementarea sistemului Bologna în România îmi aminteşte, într-o anumită măsură, de jocul cu păpuşile Matrioşka, în care e imposibil să determini de la început intervalul real de timp de care ai nevoie pentru a ajunge la final. Bănuieşti că în interiorul primei piese mai există cîteva replici mai mult sau mai puţin similare, dar nu poţi niciodată ghici numărul exact de componente şi, implicit, nu poţi să ştii dacă piesa pe care o ai în mînă mai ascunde sau nu ceva. Cam aşa cred că s-a întîmplat şi în cazul implementării sistemului Bologna, nu numai la nivel naţional, dar în întregul spaţiu european care a aderat la această formulă. Imaginea iniţială a proiectului a fost cît se poate de tentantă: ideea unui sistem universitar coerent la nivel european nu putea decît să atragă atenţia şi interesul ţărilor membre, cu atît mai mult cu cît promitea, pentru prima dată în mod explicit, o recunoaştere internaţională a studiilor universitare, un nivel garantat de calificare, un cadru unitar pentru derularea mobilităţilor de studiu, şi, nu în ultimul rînd, o structură universitară comună întregului spaţiu european. Însă, între acest prim stadiu şi implementarea propriu-zisă existau, de fapt, o mulţime de replici secundare, ce au trecut aproape neobservate iniţial. În ceea ce priveşte România, ele au vizat, cred, în principal inadvertenţele care existau deja în interiorul sistemului universitar naţional. Visam, cu alte cuvinte, la adoptarea unei structuri europene, dar neglijam cu nonşalanţă inegalităţile din interiorul propriului sistem. Existau, la acel moment – şi mai există şi acum, din punctul meu de vedere –, diferenţe majore de viziune la nivelul centrelor universitare româneşti; ca să nu mai vorbim de lipsa de continuitate şi de confuzia generală care domină întregul sistem de învăţămînt românesc – fie el universitar sau preuniversitar. 

În consecinţă, introducerea sistemului Bologna în România s-a făcut – aşa cum era de aşteptat – în variantă autohtonă: s-a luat un model străin, s-a schimbat cadrul legislativ intern şi s-a încercat aplicarea lui, fără să se ţină prea mult cont de modificări de substanţă pe care un astfel de model le presupunea anterior. Se pare că dictonul lui Maiorescu nu e chiar atît de învechit. 

Oricum, dincolo de toate acestea, problema fundamentală rămîne – din perspectiva mea – timpul sau, mai precis, lipsa lui. În primul rînd, este o grabă fantastică în adoptarea modelului Bologna, chiar dacă demersurile pe plan european au început încă din 1998, dacă nu mă înşel. La noi, prima serie universitară pe sistem Bologna a fost, cred, în 2005-2006. România a beneficiat, aşadar, de aproape cinci ani să pregătească spaţiul universitar românesc pentru adoptarea acestui nou sistem. Sînt însă destul de sceptică în ceea ce priveşte măsura în care a profitat, în mod real, de acest interval. Cert este că în 2005, cînd centrele universitare au anunţat noua grilă de învăţămînt, majoritatea studenţilor au rămas surprinşi: în linii mari aceleaşi cursuri, de cele mai multe ori grupate sau comasate, pentru a asigura numărul de cursuri impus, dar, în acelaşi timp, parcurgerea materiei vizate. Prin urmare, pe parcursul a trei ani, studenţii se văd nevoiţi să parcurgă materia iniţial concepută pentru patru ani. Chiar dacă nivelul de licenţă Bologna se vrea doar o formare generală, urmînd ca specializarea să intervină în cadrul masteratului şi a doctoratului, există o anumită succesiune logică în asimilarea informaţiei, pe care, oricît ai vrea, nu poţi să o treci cu vederea. Din lipsă de timp – bănuiesc eu –, din lipsă de alternative, dar şi din superficialitate, s-a ajuns la nişte cursuri hibride, la nişte entităţi bizare, ce reunesc direcţii de studiu cît se poate de diferite, dar care, beneficiind de o titulatură unică, se înscriu în planul impus. Ce mai contează că pentru o singură disciplină, studenţii sînt adesea nevoiţi să susţină trei-patru examinări... codul disciplinei e unul singur, nota e unică, grila e respectată! Ce mai contează că nu mai există timp fizic pentru aprofundarea materiei predate? Ce mai contează că nu mai există timp suficient pentru ca ea să fie predată? Contează doar că diploma finală asigură o recunoaştere internaţională. Despre interesul şi posibilitatea de a obţine această recunoaştere în mod onorabil, nu mai vorbeşte nimeni. Nu e în grilă, probabil! 

Cu toate acestea, poate e puţin prematur să vorbim despre o evoluţie sau o involuţie în calitatea sistemului universitar românesc. La urma urmei, nu avem încă două generaţii formate în acest sistem. Consecinţele încep să se vadă abia acum. Ceea ce pot totuşi să spun este că lipsa timpului, lipsa răbdării, chiar şi în formarea individuală, se simte. E un dezechilibru total în modul de formare universitară. Sîntem din ce în ce mai grăbiţi să ne obţinem diplomele cu iz european şi uităm, din ce în ce mai mult, de timpul efectiv de care avem nevoie pentru asta. Dar, cît sîntem în grafic, ce mai contează?! 

Alegerea masteratului 

Eu am fost poate unul dintre puţinele cazuri fericite, care a putut opta pentru un masterat din pasiune. Urmînd Facultatea de Litere, aş putea spune, de fapt, că întregul parcurs universitar a fost, în cazul meu, o pasiune. O asemenea facultate nu e tocmai garanţia unei cariere fulminante şi extrem de bine plătite. Am avut însă marele noroc de a beneficia în permanenţă de sprijinul familiei. Fără ei, nu aş reuşit să rezist pe acest drum, cu atît mai mult cu cît, chiar doctorand fiind, presiunea financiară este extrem de mare. Este trist, dar în România nu poţi să faci cercetare serioasă pe cont propiu. Pe de altă parte însă, am fost penultima promoţie care a absolvit în sistemul vechi, de patru ani. Pentru noi diploma de licenţă asigura încă o formare de specialitate şi îţi permitea accesul la o poziţie pe măsură în piaţa muncii. Acum însă, conform programei Bologna, diploma de licenţă atestă doar un nivel mediu de formare, urmînd ca specializarea să intervină în cadrul programelor de masterat şi de doctorat. Din cîte ştiu, există chiar o stipulare precisă, potrivit căreia abilităţile de coordonare şi de conducere se dobîndesc de-abia în ciclul de studii masterale. În consecinţă, dacă vrei să ai acces la o funcţie mai înaltă în sistemul Bologna, masteratul este o necesitate. Efectele sînt evidente: numărul persoanelor care vor urma un masterat va creşte simţitor, tocmai pentru că nu mai este vorba de o opţiune, de dorinţa de a cunoaşte nuanţele şi subtilităţile unei specializări, ci de o condiţie absolut necesară. De cealaltă parte, structura programelor de masterat este şi ea nevoită să se adapteze noilor cerinţe, devenind mai accesibil, vizînd poate un grad mai mare de generalitate, încercînd să acopere cît mai multe din lacunele lăsate de o formare universitară mult prea grăbită. 

Pe scurt, cîndva masteratul a reprezentat o pasiune; acum a devenit, cu siguranţă, o necesitate. 

Nu a fost suficient că am ales Facultatea de Litere, am şi continuat cu masterate în domeniu. Un simţ practic desăvîrşit, după cum observaţi! În mod evident, am urmat şi urmez acest drum din pasiune. Îmi place şi, atîta timp cît voi simţi că acest entuziasm nu se va diminua, voi continua să lupt, chiar dacă tentaţia de a renunţa este, de multe ori, foarte mare. 

Primul masterat pe care l-am urmat a fost un master de literatură română (nu a fost de ajuns că am ales Literele, am mai optat şi pentru secţia de română, ca primă specializare!), însă a fost un masterat derulat în paralel cu un certificat de specializare la Universitatea din Geneva. Apoi, a urmat un master de cercetare în Franţa, pe o direcţie similară (inexistentă în programele noastre), pentru ca, în final, să revin în ţară pentru un doctorat. Dacă vă întrebaţi de ce am revenit, de ce nu am rămas acolo – ca de altfel majoritatea colegilor români – cred că tot dintr-o doză de nebunie şi din norocul de a avea în spate o familie care m-a făcut să simt mereu că, dacă îmi doresc cu adevărat ceva, se găseşte o soluţie. M-am întors, aşadar, pentru că speram să găsesc acea soluţie, calea prin care să simt că şi în România se poate face ceva. Aproape toţi prietenii mei români au rămas însă în străinătate, schimbînd uneori chiar radical domeniul de activitate, doar pentru a rămîne. Chiar şi o mare parte dintre colegii de facultate de aici au optat pentru masterate în alte domenii, recunoscînd zîmbind că „e cazul să se apuce de chestii serioase“. Dacă vrei cultură şi artă, trebuie să accepţi încet o mulţime de limitări în plan social! Dacă mergi pe acest drum aşteptînd contrariul, te pierzi foarte uşor. Ceea ce nu înţeleg însă politicienii români este – în viziunea mea – faptul că asemenea visuri nu te desprind de realitate, din contră. Ca să urmezi un astfel de drum în România, îţi asumi foarte lucid nişte lucruri. Există însă o mare diferenţă între limitele implicite, pe care le accepţi şi eşti dispus să le înfrunţi cum poţi, şi condiţionările umilitoare, impuse din exterior. Indiferent de domeniu, nu poţi cere performanţă călcînd, în mod constant, demnitatea celor care lucrează pentru ea. 

Calitate vs cantitate 

Statisticile nu mint: sîntem o ţară de elite! Dovadă – numărul de publicaţii, articole, note maxime, premii, distincţii etc. Nu este cazul să devenim răutăcioşi, întrebîndu-ne de ce performanţa nu se măsoară, mai degrabă, în calitatea funcţiilor pe care absolvenţii de studii superioare le dobîndesc ulterior, în contribuţia pe care ei o au în societate, în impactul cercetărilor româneşti pe plan internaţional, în relevanţa publicaţiilor autohtone sau în frecvenţa cu care contribuţiile româneşti sînt citate sau integrate în studii străine. Pentru noi, „elita“ e un produs, cuantificabil imediat. Nu avem – din punctul meu de vedere – răbdarea, maturitatea şi interesul de a forma alt gen de elite. Sistemul de educaţie actual este forţat, din ce în ce mai mult, să se axeze pe rezultate imediate, vizibile, tangibile. Cînd lucrezi însă cu oameni nu este chiar atît de uşor. Este nevoie de timp, de foarte mult timp şi de un efort constant. Modelarea unui om nu poate fi redusă la cele treizeci de ore de curs săptămînale. Te formezi treptat, acumulezi treptat şi restitui această investiţie treptat. Nu există nici o garanţie reală cu privire la intervalul de timp în care vei putea valoriza investiţia celorlalţi în tine. Dacă însă ştii că ai trei ani la dispoziţie pentru a deveni „o elită“, atunci şi viziunea ta despre ceea ce înseamnă „o elită“ va fi pe măsură. Dacă a nu putea bifa, la final de an, pe grila de evaluare, x căsuţe corespunzătoare unui anumit număr de articole, premii ş.a.m.d. este suprema dovadă de mediocritate, atunci... să bifăm căsuţe, să publicăm contra cronometru, să ne acordăm premii şi distincţii între noi, şi... să fim elite! 

Alexandra Cătană este doctorand la Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca.