Curajul de a vedea lucrurile pozitiv

Povestea studiilor mele în România a început de fapt în Republica Moldova, în anii de liceu (1999-2002). Despre calitatea studiilor din România ni se vorbea nu doar la şcoală, ci şi acasă, la biserică, la căminul cultural sau la şezătorile din sat: toate babele ziceau că „fiul/fiica lui cutare este foarte deştept/deşteaptă că învaţă în România“. De aici veneau nu doar mîndria celor care învăţau în România, ci şi creşterea statutului social şi importanţa părinţilor şi rudelor în sat… De fapt, poate că ar trebui să încep cu partea economică: după ce am finalizat studiile gimnaziale, m-am angajat în oraşul Bălţi (la 15 km de satul meu) la o fabrică de sucuri, aceasta avea două parcele mari şi o fermă (aveau producţie proprie pentru cantina fabricii: roşii, castraveţi, varză, ardei, carne de porc etc.). Lucram între opt şi şaisprezece ore pe zi şi cîştigam sub 10 $ pe săptămînă. A fost prima mea ieşire pe o perioadă mai îndelungată de acasă. Închiriasem o cameră în apropierea fabricii şi mergeam acasă doar în weekend. Mi-a fost foarte greu – dar mă simţeam util la casa omului. Zilele de vară au trecut foarte repede. Într-una dintre acele zile ale lunii august a venit în parcelă directorul adjunct al fabricii – dl Pirogan. Acesta m-a rugat să-i culeg pentru acasă cîteva kilograme de castraveţi, roşii şi varză. M-a întrebat cîte clase am terminat şi dacă vreau să-mi continui studiile. Răspunsul meu (standard pentru asemenea situaţii) a fost următorul: „La ce bun să fac liceul? Am nevoie de bani pentru cărţi, caiete, apoi, dacă voi face şi o facultate – alţi bani cheltuiţi degeaba! Iar pentru a mă angaja undeva va trebui să dau şpagă ca să ocup acel post ş.a.m.d. – nu vreau să intru în această rutină. Eu lucrez aici, am un salariu acceptabil – nu mor de foame“. Propunerea dlui director a fost de nerefuzat: „Băieţele, uite ce e – du-te şi învaţă că eu te voi angaja oricînd cu 1,49 lei pe oră aici în fabrică! Tu mergi şi învaţă!“. Nu m-am gîndit foarte mult. În aceeaşi săptămînă am depus actele pentru admiterea la liceu, iar peste o săptămînă am susţinut examenele de admitere: marţi la română, iar joi la mate. Ţin minte pentru că miercuri trebuia să o ajut pe mama cu vacile (era rîndul nostru să mergem cu cireada mahalalei). Examenele nu au fost grele, am fost admis, şi din toamnă am făcut cunoştinţă cu noii colegi de liceu. Conform codului muncii, eu nu aveam voie să lucrez la acea vîrstă mai mult de şase ore pe zi, aşa că şeful meu mi-a trecut orele suplimentare şi pentru luna septembrie şi octombrie: practic am mai avut cîţiva bani şi în toamnă. Anii de liceu au trecut foarte repede, despărţiţi doar de vacanţele în care eram angajat la vechiul loc de muncă sau participam la diferite cursuri de vară. 

De cînd mă ştiu am fost pasionat de politică şi de ştirile sociale: citeam ziare, ascultam Europa Liberă şi BBC, prin urmare, cînd a fost cazul să mă hotărăsc la ce facultate să mă înscriu, mi-a fost totuşi cam greu. Pentru admiterea la studii universitare în România ca cetăţean al Republicii Moldova trebuia să merg la Iaşi ca să depun dosarul. Am mers singur. Am văzut listele cu locurile pentru moldoveni în ziar, dar nu ştiam ce să aleg. Aşa că m-am decis pe loc; am ales SNSPA – Facultatea de Ştiinţe Politice. Peste două săptămîni m-a chemat vecina la telefon, era un domn de la Bucureşti (!) care m-a anunţat cînd trebuie să mă prezint pentru examenul de admitere. Mi s-au înmuiat picioarele de frică, iar inima îmi ieşea din piept de emoţie. Mama era plecată la muncă la Moscova, nu am avut cu cine să împart această bucurie. Peste cîteva zile mi-am scos de la ciorap economiile din vara trecută şi am plecat la Bucureşti să-mi încerc norocul. Am avut mare noroc. Am fost admis. Alegerea pe care am făcut-o nu o voi regreta niciodată. La SNSPA chiar am învăţat multe lucruri de la profesorii care mă inspiră şi astăzi în ceea ce fac. Mereu am considerat că un profesor nu trebuie să fie doar o enciclopedie/o bază de date, ci să ştie să-ţi transmită dragostea faţă de o anumită materie. Eu m-am îndrăgostit de antropologie, sociologie şi ştiinţe politice. Accentul l-am pus atît pe partea teoretică, lucrînd în bibliotecă pînă la opt ore pe zi, cît şi pe cea practică – în timpul liber în regim de voluntariat am lucrat în domeniul care îmi era drag: făcînd chestionare şi luînd interviuri în toată ţara. Cu unul dintre proiectele GdAC (Grupul de Atitudine Civică) după primul an de facultate am cîştigat Premiul I la Gala Societăţii Civile din România, la secţiunea Educaţie şi Cercetare, organizînd „Caravana Admiterii în România pentru cetăţenii Republicii Moldova“. În anul următor am realizat primul examen pentru admiterea la studii superioare la un post de radio naţional din Republica Moldova – premiul cel mare a constat în trei burse oferite de SNSPA cîştigătorilor la acel examen-deschis. Acest spirit de iniţiativă l-am deprins încă din primii ani de facultate. Sînt puţine universităţi care-şi încurajează studenţii să dezvolte astfel de proiecte. După anul II de facultate am obţinut şi o bursă de studii din partea Fundaţiei Konrad Adenauer (am fost bursier al acestei fundaţii timp de cinci ani). Ajutorul din partea KAS a fost enorm. Cu bursa de moldovean aş fi rezistat foarte greu (50 $ pe lună). Este de lăudat acest tip de acţiuni pozitive din partea statului român, însă cuantumul bursei nu este calculat la adevărata valoare a costurilor de întreţinere pe parcursul studiilor. Selecţia candidaţilor este superficială şi, pe parcursul anilor de studiu, nici o autoritate nu se interesează de soarta acestor studenţi. Propunerea mea ar fi următoarea: examenul/interviul de admitere să fie mai riguros, cei care sînt admişi să fie evaluaţi anual – în cazul în care au renunţat la studii, să li se retragă subvenţia/bursa, iar cuantumul bursei să crească în raport cu rezultatele obţinute. Poate ar fi cazul să se coreleze mai bine şi curricula şcolară dintre cele două state, ca mai apoi cetăţenii Republicii Moldova să poată concura direct cu cetăţenii români, fără a avea un anumit număr de locuri repartizate – dacă vor fi suficient de bine pregătiţi, vor rămîne la studii, dacă nu – nu. 

La aceeaşi facultate am fost admişi zece moldoveni, iar eu am fost singurul care a susţinut examenul de licenţă după patru ani; mulţi s-au pierdut pe drum – fie că s-au angajat, s-au întors acasă sau pur şi simplu nu au făcut faţă. Au fost patru ani grei, dar în acelaşi timp şi frumoşi. Stereotipuri precum „în România se face carte multă – nu ca la noi!“ au dispărut imediat după prima sesiune – cînd am luat toate examenele cu bine. Mi-am dat seama că şi ce am învăţat în Republica Moldova mi-a fost de mare ajutor. 

Studiile universitare mi le-am completat cu studiile de master în domeniul Antropologiei şi Dezvoltării Comunitare. În paralel am lucrat la mai multe posturi de radio şi împreună cu un coleg de master am deschis biroul local la Bucureşti al Televiziunii Publice din Moldova. Profesorii, atît din timpul facultăţii, cît şi de la masterat, mi-au insuflat dragostea şi interesul faţă de domeniul vizual. Am realizat cîteva cercetări, apoi filme despre locuri memoriale, memorie şi nostalgie. Universitatea mi-a oferit instrumentele teoretice, iar eu am realizat zeci de proiecţii de filme şi dezbateri pe marginea temelor enumerate mai sus. Repet: sistemul universitar şi postuniversitar din România îţi poate oferi ceva doar în măsura în care vrei să asimilezi acel ceva, să te realizezi şi să urci în carieră, altfel toci banii statului/ai părinţilor şi/sau nervii profesorilor, degeaba. Universitatea îţi poate arăta direcţia în care trebuie să te îndrepţi, să-ţi ofere instrumentele necesare şi metodele adecvate obiectivelor tale – totul este să vrei şi să munceşti pentru scopul tău. 

Atît pregătirea teoretică cît şi cea practică m-au ajutat să obţin o bursă doctorală (de data aceasta ca cetăţean român). După primul an de doctorat, am plecat la un stagiu de cercetare în Germania, la două institute de prestigiu (Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam şi Centre Marc Bloch din Berlin). Acolo am avut multe de învăţat atît de la colegii din cele două institute cît şi de la doctoranzii acestora. Biblioteci mari şi bogate, transport public care nu întîrzie, biciclişti respectaţi în trafic şi sfaturi de mare folos din partea profesorilor. Totul ar fi fost minunat dacă bursa doctorală nu ar fi venit prin România (POST DRU). Aşadar, în urma unor încurcături de la Ministerul Educaţiei şi cel al Muncii, în urma schimbărilor de miniştri şi directori de agenţii/direcţii ministeriale, bursa a întîrziat trei luni, timp în care trebuiau plătite chiriile, transportul, abonamentele la biblioteci sau alte cheltuieli zilnice… Au fost trei luni foarte grele. Cu această ocazie am discutat şi cu noul ministru (Daniel Funeriu – care a fost foarte amabil). Acesta mi-a promis că problema urma să se rezolve repede – s-a rezolvat după două luni. Dar vorba toastului din Caucaz: „e bine cînd totul se termină cu bine, dar e şi mai bine cînd se încheie cu bine!“. În cele opt luni de stagiu la Berlin mi-am îndeplinit toate obligaţiile atît faţă de Şcoala Doctorală cît şi faţă de partenerii germani. 

Acum sînt în ultimul an la doctorat. Dacă m-ai întreba ce aş schimba în viaţa mea, aş răspunde că aproape nimic, aş relua aceleaşi studii, aceleaşi proiecte şi aş învăţa mai mult. Doar aşa poţi investi în tine, prin muncă şi sacrificiu. Am lucrat pe bază de voluntariat luni întregi, iar banii nu îmi ajungeau decît pentru un ou şi un lapte pe zi, însă după un timp acel sacrificiu m-a ajutat să obţin burse, joburi şi fonduri, la care alţi colegi de-ai mei nici nu visau. Învăţămîntul universitar românesc este unul de calitate, dar nu toţi ştiu să beneficieze de pe urma lui. Unii fac o facultate „ca să fie“, alţii se fac că finanţează sistemul, iar alţii fac bani din acest sistem – „făbricuţe de bani – nu universităţi / oameni de afaceri – nu profesori“. Totul este să ştii ce cauţi – „după cap şi pălărie“. Dacă vrei doar să ai în CV că ai terminat o facultate – ai! (astfel încurajezi slaba pregătire şi înflorirea universităţilor care nu oferă calitate) – iar dacă vrei să te pregăteşti pentru viaţă – trebuie să depui foarte mult efort. 

În primii ani cînd mergeam acasă mă simţeam străin. Cînd mă întorceam la Bucureşti – eram al nimănui, chiar dacă visător şi foarte optimist. Acum cînd merg acasă sînt „român adevărat“ – aşa am auzit că îmi zice lumea în sat. Sper că după ce îmi susţin teza de doctorat să-mi pot găsi un job conform calificării. Încă sînt un visător optimist. 

Valeriu Antonovici este licenţiat în Sociologie, Facultatea de Ştiinţe Politice, masterat în Antropologie şi Dezvoltare Comunitară, drd. Ştiinţe Politice, SNSPA.