"Acasă" e locul unde te poţi împlini

În ultimii ani tot mai mulţi elevi şi studenţi români aleg varianta studiului peste hotare. Mulţi pleacă imediat după terminarea liceului şi mulţi dintre cei care aleg o facultate din ţară decid mai apoi să urmeze cursurile de masterat şi doctorat în afara României. Tinerii români sînt constant dezamăgiţi de universităţile noastre, de multe ori (dar nu întotdeauna) cu motiv. Percepţia generală este că universităţile din afara României sînt superioare celor din ţară şi, astfel, studiile „în afară“ sînt o şansă de care este bine să profiţi. Mult mai controversat este subiectul viitorului acestor tineri, şi anume întoarcerea lor în ţară. Mulţi dintre cei care pleacă la studii vor „să scape“ şi declară că vor face tot posibilul să rămînă în ţara în care studiază. O parte din publicul român îi încurajează, o altă parte crede că ei ar trebui să se întoarcă să ajute la „reconstrucţia“ ţării. Se invocă în general un fel de datorie morală faţă de ţara care „i-a crescut“, sau se face apel la un sentiment de patriotism.

Să le luăm pe rînd. Au aceşti tineri, în rîndul cărora mă înscriu şi eu, o datorie morală să se întoarcă? Argumentul este în general formulat în felul următor: „Fără educaţia din România, ei nu ar fi putut ajunge unde sînt acum, deci sînt datori şi României“. Prima obiecţie la aceasta ar fi că, foarte posibil, aceşti tineri să nu fi ajuns să studieze în străinătate datorită educaţiei primite în România, ci, din contră, din cauza ei. Adevărul este că mulţi dintre cei care pleacă la studii în altă ţară sînt tineri pasionaţi, de multe ori foşti olimpici, care au avut unele performanţe şcolare sau extraşcolare. Sînt mult-mediatizatele „vîrfuri“. Aceşti copii au întotdeauna o pasiune strict personală, şi ar fi greu de susţinut faptul că sistemul nostru educaţional face măcar efortul să inspire astfel de pasiuni. Din acest punct de vedere, ei au datoria să îşi ajute familia şi prietenii, cei care le-au inspirat şi întreţinut pasiunea. E drept că ei se bucură de unele privilegii şi din partea sistemului educaţional, cum ar fi zile libere de la şcoală şi o mai mare înţelegere din partea profesorilor. Dar, în condiţiile în care întoarcerea lor în România ar implica un sacrificiu semnificativ pe plan profesional – şi cel puţin asta este percepţia, de multe ori – atunci există o disproporţie între dimensiunea acestei datorii şi privilegiile invocate pentru a o justifica.

Mai există însă şi o a doua obiecţie, una mult mai mare. Naţionalitatea unei persoane este numai un accident al geografiei şi istoriei. Eu puteam să mă nasc sau să fiu educat în Franţa sau în Libia – nu am ales nici maternitatea şi nici şcoala din România. Pare foarte nedrept ca mie să mi se decidă viitorul în funcţie de unele întîmplări în care eu nu am avut nici un aport şi care nu se ştie cît de mult mi-au afectat pregătirea.

Cît despre patriotism, el este un sentiment pe care, ori îl ai, ori nu. Să încerci să converteşti pe cineva la sentimentul de patriotism nu este legitim. Asta nu înseamnă că cei care se întorc în România din patriotism greşesc, ci doar că nu poţi pretinde cuiva să fie patriot. Este ca şi cum cineva mi-ar pretinde mie ca de mîine să îmi placă pictura modernă (care îmi displace enorm) şi să nu mai îmi placă muzica clasică. Nu e rezonabil. Fiecare are dreptul la propriile sentimente.

Atunci care este metoda potrivită de a atrage înapoi în ţară aceste „vîrfuri“? După părerea mea, există o singură metodă care este şi morală şi care are şi şanse de reuşită: promovarea oportunităţilor existente la noi în ţară şi crearea de noi oportunităţi. Mai ales în domeniul privat, există şi în România numeroase şanse de afirmare profesională care ar putea fi mediatizate. Desigur, pentru aceleaşi persoane vor exista deseori oferte mai atrăgătoare în afară, dar posturile din ţară vin cu avantajul de a fi aproape de familie şi prieteni. De fapt, fiecare face un sacrificiu personal atunci cînd decide să plece de lîngă toţi oamenii pe care i-a cunoscut vreodată.

Totodată trebuie să ne împăcăm cu ideea că nu putem obliga pe nimeni să se întoarcă. Dacă îi dorim în ţară, putem şi trebuie să îi convingem. Şi nu vom reuşi niciodată cu „mici şpăgi“ de genul acelei burse guvernamentale „Meritul Olimpic“ – la care am avut şi eu dreptul, deşi nu am primit-o niciodată. Acea bursă de aproximativ 1000 de euro pe an a fost o iniţiativă gîndită pentru a-i determina pe foştii olimpici internaţionali să urmeze cursurile unei universităţi din România. Dar acest gen de măsuri nu poate forţa pe nimeni să rămînă în ţară, decît temporar. Dacă vrem să-i determinăm pe oameni să rămînă permanent şi să ajute ţara să progreseze, atunci trebuie să le arătăm că ei se pot realiza aici. Cu astfel de burse, tot ce facem este să oferim unor tineri cu potenţial o mită pentru a rămîne. Dar dacă ei nu au şi şansa să îşi valorifice potenţialul, atunci ei se vor rata profesional, şi România tot nu va progresa. Şi în acest scenariu, toată lumea pierde.

Trebuie apoi să recunoaştem că oportunităţi de realizare profesională nu există în toate domeniile. În propriul meu domeniu, acela al cercetării ştiinţifice, încă nu există un sistem meritocratic bine pus la punct prin care un tînăr cercetător să se poată afirma exclusiv prin muncă şi rezultate profesionale. Crearea unui sistem competitiv la nivel mondial ar necesita şi unele reforme (care în cercetare dau semne că vin), şi creşterea finanţării. Putem foarte bine să decidem că cercetarea ştiinţifică nu este o prioritate naţională acum, şi că acei bani ar fi mai bine investiţi altfel.

Dar dacă e să luăm această decizie, este greşit să le cerem cercetătorilor să se întoarcă. Nu avem nevoie de martiri.

S. Andrei Anghel şi-a descoperit interesul în ştiinţă încă din liceu, cînd a fost dublu medaliat cu argint la Olimpiada internaţională de Biologie. A fost timp de un an student la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Biologie, la care ulterior a renunţat. În prezent este student în ultimul an la Universitatea Harvard, unde se specializează în biologie moleculară. Este interesat în special de ştiinţă şi educaţie, dar şi de istorie şi filozofie.