O călătorie în Chile e cu atît mai plină de suspans şi savoare cu cît se aşază mai aproape de zilele importante din an, sărbătorile religioase sau Ziua Naţională, care are loc pe 18 septembrie şi la care am avut şansa să particip, alături de cîţiva prieteni chilieni şi familiile lor. El Bicentenario s-a sărbătorit în 2010 cu mare fast, dată fiind împlinirea a 200 de ani de la independenţa republicii Chile.

La sosirea în aeroport, tinerii“, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, dansau „cueca“, lîngă roll-up-uri imense pe care scria „Bicentenario 2010. Vamos Chilenos!“. În oraş, peste tot, afişe gălăgioase anunţau petreceri şi evenimente culturale în serie. Ca să te convingi cît înseamnă Ziua Naţională pentru ei, n-aveai decît să tragi cu urechea, la fiecare colţ de stradă din Santiago: nu întîlneai decît discuţii şi planificări ale celor trei zile de concediu şi sărbătoare.

Vorbind de Santiago, orice locuitor al Bucureştiului haotic ar fi aici uimit, în primă fază, de cerul liber, eliberat de blocuri-turn, de gri şi de beton. Şoselele sînt de la largi la foarte largi (cu gropi moderate). Nu se poartă parcarea maşinilor pe trotuar sau înghesuiala lor pe marginea străzilor sub formă de parcări improvizate. Pentru maşinile parcate în grup există parcările subterane, iar fiecare bloc proaspăt construit are în dotare asemenea depozite de patrupede mecanice. Clădirile sînt, în general, mici; doar ici şi colo răsare cîte un bloc-turn rătăcit. Harta oraşului Santiago vorbeşte despre o claritate şi ordine aproape romană: străzi clare, unghiuri drepte, totul liniar. Cînd o stradă o apucă altfel decît restul, se cheamă „diagonală“ şi, după cum îmi spune una dintre gazde, numele străzii te previne: „Diagonala Paraguay“, de exemplu. Puţine clădiri – mostre ale arhitecturii hispanice – mai rămîn în picioare, şi ele se înghesuie adesea în cartiere puţin populare. Ar mai fi centrul – Plaza de Armas cu Catedrala şi piaţeta încercuită de palmieri. Totuşi – puţine amintiri din era oligarhică şi pre-oligarhică. Se văd însă Anzii, cel mai fidel reper de orientare pentru orice străin şi localnic. Una dintre gazdele mele, santiaghină, mărturiseşte că „m-am obişnuit cu ei şi adesea nu privesc în sus ca să îi revăd, uit de ei. Sînt însă zile atît de luminoase, încît mă bucur că îi văd întregi, frumoşi, fără pată de nori... Nu ştiu cum aş putea trăi într-un alt oraş fără reperul lor. Aici nu mă pot pierde niciodată. Îi caut cu privirea şi ştiu unde mă aflu.“

Centrul e într-o mişcare continuă şi neobosită. Pe străduţele care leagă Plaza de Armas, centrul cultural şi turistic al capitalei, de Alameda (un fel de Bulevardul Unirii al nostru, însă mult mai lung) e o forfotă ameţitoare, indiferent de ziua săptămînii sau de momentul zilei. E drept, la ora amiezii abia dacă te mai poţi strecura prin mulţimea transformată parcă într-o aglomerare de particule lovindu-se în mişcări browniene. Magazine de o parte şi de alta, turişti cu priviri pierdute, profeţi şi iluminaţi peste noapte îşi strigă poveştile cu pasiune şi convingere, comercianţi îţi cîntă ofertele pînă dincolo de urechea internă şi, pentru a produce un atac deplin al simţurilor, iacă, mai dai şi de un miros de alune şi migdale prăjite în caramel, care aproape că-ţi taie orice fir logic al gîndurilor, pînă nu-ţi astîmperi pofta. 

 

Cînd a fi alb se traduce prin a fi bogat şi liberal

Conform studiilor, Chile are o populaţie indigenă care se situează în medie între cea a ţărilor foarte europenizate (Argentina cu 80% din populaţie de origine europeană) şi slab europenizate (Bolivia, Peru). Asta face ca pe străzile capitalei (locul cel mai cosmopolit al ţării) să dai de morenitos bruneţi şi chilenas mici, şi ele cu pielea albă sau maronie. (Ca anecdotă, părul meu şaten trecea drept blond.) Aventura e tocmai imposibilitatea de a te „ascunde“, de a trece neobservat. Din momentul în care ai ieşit din casă, ţi se lipeşte pe frunte o etichetă pe care scrie cu litere de mînă, ortografic Gringa, sau Gringo, sau, după caz, el castellano.

Ciudată întîlnirea cu „occidentalii“ (a se traduce gringos). Te privesc adînc în ochi şi ştiu că eşti ca şi ei, străin de departe. Se disting din peisajul aglomerat al străzilor orice şuviţă mai blondă şi orice privire albastră care pot da de gol o provenienţă non sud-americană. Străinii te privesc cu familiaritate, iar chilienii – cu căldură şi familiaritate. Simpatia chilienilor pentru „străini“ poartă cu sine un mesaj trist şi călduros, în acelaşi timp, probabil reminiscenţă a colonialismului. Atenţia deosebită, dar exagerată pe care ţi-o acordă vînzătoarele abile din magazinele mari devine uşor obositoare. Pentru că în Chile, ca şi în alte ţări din America Latină, între clasele sociale există încă o prăpastie imensă. Şi pentru că în Chile numele vorbeşte înaintea ta despre profesia părinţilor, colegiul la care eşti înscris şi uniforma pe care o porţi. Dar înainte de asta, e culoarea pielii care te dă de gol. „Alb“ se traduce prin „bogat şi liberal“, „negru“ – prin „indigen şi stîngist“.

 

Delimitarea claselor

Nimeresc într-un mediu de oameni de clasă medie-înaltă (detaliu important într-o societate atît de fragmentată) şi remarc un aer nord-american, în modul lor de a trăi. Trăiesc în ceea ce englezii numesc gated communities – ansambluri rezidenţiale delimitate de porţi înalte şi bărbaţi la costum care păzesc parcări, o piscină, o sală de sport şi blîndeţea nopţii cîtorva zeci de familii. De Ziua Naţională alături de ei ajung şi la un „club social“ (un fel de pădure – spaţiu verde special amenajat pentru petrecerea timpului liber – cu căbănuţe, spaţii pentru sport, grătare; a se înţelege: cu acces strict monitorizat şi limitat) unde la masă familia veselă se amuză de dorinţa mea de a studia locul cel mai „popular“ al capitalei: La Vega (piaţa de fructe şi legume). Domnii, între butonat gadget-uri şi discuţii despre politică, mă instruiesc: „În centru nu se poate trăi, e plin de peruani şi columbieni, ai să vezi, stau toţi adunaţi acolo în Plaza de Armas.“ Iar femeile, plimbînd o sticlă de 3 l de Coca-Cola pe masă, se amuză: „În La Vega, ai spus? Păi, te pun în legătură cu soţul nanei mele (femeie în casă). Ea e ecuadoriană, iar el lucrează în La Vega, e cargador“ şi mă privesc mirate şi amuzate.

 

Fiesta

Revenind la Bicentenar, sărbătoarea nu are rost dacă nu se petrece în familie. Familii mari care umplu fiecare casă, şi fiecare cameră, şi fiecare ungher. Familii în care timp de cinci luni n-am reuşit să mă simt străină pentru că stereotipul „căldura latină“ este, în fapt, o realitate. Pe 18 septembrie, o zi de primăvară în care la fiecare fereastră atîrnă decoraţii cu steagul Chile, pe masa noastră trona meniul tipic: empanadas con queso şi empanadas con pino (un fel de plăcintă ticsită cu carne, stafide, ou şi măsline sau, pentru vegetarieni, doar cu brînză), vinul roşu şi sopaipillas (un fel de gogoşi cu dovleac în compoziţie) şi carne din plin. Iar la desert mote con huesillos (arpacaş fiert cu comport de piersici) şi fructe din plin.

De la masă se porneşte înspre Parcul Libertador Bernardo O’Higgins, unde are loc parada militară. Pentru că, indiferent cît de rău au dus-o sud-americanii după loviturile de stat din anii ’60-’70 şi regimurile militare ce le-au urmat, armata încă a rămas motiv de mîndrie naţională.

 

Luminiţa-Anda Mandache a urmat un masterat de antropologie la Universidad Alberto Hurtado, Santiago de Chile.