A vorbi despre sistemul în care „m-am născut“ ca studentă şi a-l compara cu unul pe care nu l-am cunoscut prin experienţă directă nu este o sarcină uşoară. Nu este însă greu de presupus că o durată de studii redusă la trei ani nu poate însemna un progres pentru formarea intelectualilor.

Cu cîteva decenii în urmă, trei ani dura o şcoală de meserii. Astăzi, în trei ani, un student poate urma cursurile a două facultăţi şi, eventual, poate fi angajat full-time la o firmă. Nu vreau să generalizez acest caz, dar cunosc numeroase exemple care îl pot susţine. Atitudinea aceasta extrem de permisivă face ca multe facultăţi să devină simple manufacturi de diplome pentru o serie de studenţi care văd în cei trei ani de studiu o modalitate uşoară de a deveni licenţiaţi în „ceva“. Nu cred că aceasta este exclusiv vina sistemului Bologna, ci are cauze într-o boală gravă a sistemului de învăţămînt românesc. Permisivitatea aceasta exagerată ar putea fi diminuată de răspunderea individuală, dar colegii mei de generaţie nu par grăbiţi să se responsabilizeze din proprie iniţiativă. După cum ştiţi, anul trecut, în Germania au avut loc manifestaţii ale studenţilor, care s-au ridicat împotriva sistemului Bologna şi, în special, împotriva subfinanţării învăţămîntului european. Studenţilor li s-au aliat liceenii germani, care au intrat în „carantină“, pentru a atrage atenţia asupra maladiilor din sistemul de educaţie. Din păcate, nu văd posibilă curînd o astfel de luare de poziţie în România, pe de o parte din cauza imaturităţii populaţiei studenţeşti din ţara noastră, iar pe de alta, din cauza sistemului opac, care a ignorat (şi, probabil, va continua să o facă în viitorul apropiat) cererile studenţilor.

Revenind la sistemul Bologna, trebuie amintit faptul că el a fost conceput pentru „a ţine piept“ puternicului sistem american. Nu cred că a reuşit în totalitate, avînd în vedere că topurile mondiale rămîn dominate de universităţile de peste Ocean. De pe Vechiul Continent, doar Marea Britanie pare să fi descoperit cheia creării unui sistem de învăţămînt competitiv. Din punctul meu de vedere, sistemul Bologna prezintă un singur avantaj: mobilitatea studenţilor. Posibilitatea de a studia în străinătate, de a beneficia de un învăţămînt performant şi de a cunoaşte alte sisteme de educaţie reprezintă un bun punct de plecare pentru orice intelectual în formare.

Chiar în prezent beneficiez de o bursă Erasmus în Norvegia, la Universitatea din Bergen. Sigur că asta nu rezolvă toate problemele: rămîn cursuri de echivalat la întoarcerea în ţară, examene de diferenţă etc., dar, pe de altă parte, trebuie apreciată iniţiativa programului de a obţine o relativă coerenţă şi uniformizare a materiilor studiate, indiferent de locaţia acestora. Dacă percepţia mea este pozitivă în ceea ce priveşte mobilitatea studenţilor, ea se schimbă cînd vine vorba despre posibilităţile de perfecţionare oferite cadrelor didactice. Nu consider că fondurile alocate pentru mobilităţile studenţeşti sînt suficiente pentru formarea unei noi generaţii de intelectuali şi specialişti în România; acestea trebuie suplinite de burse pentru profesori – atît din învăţămîntul universitar, cît şi din cel preuniversitar – în vederea pregătirii profesionale a cadrelor didactice (transfer de cunoştinţe, cursuri de aducere la nivel, schimburi de experienţă etc.).

În concluzie, sistemul Bologna reprezintă cu siguranţă un pas înainte spre sincronizarea învăţămîntului românesc cu cel european, poate chiar internaţional, însă mai are de ameliorat o mulţime de aspecte, pentru a-şi putea atinge scopurile iniţiale. Probabil că pentru studenţii de la Politehnică sau de la Medicină, alegerea masteratului este o problemă mai uşoară decît pentru cei care urmează studii în domeniul artelor liberale. Orientarea lor în carieră este, dintr-un punct de vedere, mai clar determinată de opţiunea iniţială, exprimată în momentul înscrierii la facultate. În ceea ce mă priveşte, încerc să împac în mine două tendinţe contrarii. Pe de o parte, sînt tentată să lărgesc orizontul studiilor spre domenii conexe (mediere culturală, studii de film şi teatru, antropologie culturală etc.), pe de altă parte, tind să mă specializez în limbă şi literatură norvegiană, deci într-un domeniu de „nişă“. Va trebui să iau în calcul şi factorul economic, să calculez costul studiilor masterale şi să fac cea mai bună dintre alegerile posibile. Consider că a urma cursuri masterale este, la ora actuală, o necesitate pentru orice student ambiţios, poate în România mai mult decît în multe state vest-europene, tocmai datorită lipsei de consistenţă a studiilor de licenţă. Avînd în vedere reforma în învăţămîntul universitar prin introducerea sistemului Bologna în România, frecventarea unui masterat reprezintă, în opinia mea, continuarea naturală a unui proces de învăţămînt care ar fi trebuit, oricum, să se întindă pe o perioadă mai lungă decît este posibil în prezent. Din nefericire, de prea multe ori, nici cei cinci sau şase ani cumulaţi din studiile de licenţă şi cele masterale nu le asigură un nivel destul de ridicat studenţilor, astfel încît aceştia acced la doctorat fără a dispune deseori de cunoştinţe indispensabile domeniului ales. În ceea ce priveşte criteriul care primează în alegerea masteratului: pasiunea sau necesitatea – cu riscul de a folosi clişee, consider că varianta optimă trebuie să le îmbine pe cele două. Cu toate acestea, raţionamentul practic nu poate depăşi vocaţia (cel puţin în ceea ce mă priveşte), deoarece – aşa cum multe studii recente atestă – eficienţa profesională este influenţată în mai mare măsură de motivaţii intrinseci şi de dorinţa de perfecţionare, decît de motivaţii financiare.

Sistemul, la ora actuală, se află într-o criză atît de gravă, încît nu poate produce aproape nimic, cu atît mai puţin elite. Se cunoaşte cazul bursierilor guvernamentali, obligaţi prin contract să revină în ţară după ce s-au specializat, dar care nu sînt încadraţi nicăieri de forurile care şi-au asumat răspunderea. Atmosfera generală din ţară este de aşa natură încît descurajează însăşi învăţătura, aşa că formarea elitelor a devenit o preocupare izolată, insulară, care depinde în cea mai mare măsură de forţa intelectuală şi de misiunea asumată individual de o personalitate dintr-un anumit domeniu. Elitele se nasc greu şi se formează încet, pe parcursul multor ani. Învăţămîntul universitar ar putea reprezenta corolarul unui proces început cu ani în urmă. Atîta timp cît profesorilor din învăţămîntul preuniversitar li se sugerează, de la cel mai înalt nivel, să-şi mai ia o slujbă, pentru că muncesc prea puţine ore pe zi, cauza învăţămîntului e pierdută. În ceea ce mă priveşte, am avut norocul de a mă forma în acele „oaze“ care s-au ambiţionat să încurajeze formarea elitelor (oarecum împotriva sistemului), de la şcoala generală, la liceu şi acum la facultate. Dar trăiesc cu impresia că în multe instituţii de învăţămînt nici nu se aproximează corect sensul cuvîntului „elită“: deşi acesta are un înţeles colectiv, valoarea învăţămîntului din România se reduce la cazuri izolate de indivizi excepţionali.

 

Alexandra Columban are dublă specializare în Ştiinţe sociale şi psihologie, obţinută în cadrul International University Bremen; a urmat cursurile Facultăţii de Studii Europene, UBB, absolvind şi Facultatea de Litere UBB, specializarea norvegiană-engleză.