„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA

Alexandru PĂTRAȘCU
Publicat în Dilema Veche nr. 945 din 19 – 25 mai 2022
image

Am să încep cît se poate de direct: de ce este special acest Otello pe care îl dirijați la Opera Națională București?

E special pentru că, din cîte știu, este prima dată cînd toată distribuția principală este invitată. Sînt patru invitați, aici mă includ și pe mine, ca dirijor al celor două spectacole din 8 și 11 iunie, pentru prima dată la Opera Națională din București. Deci e o semnificație specială și pentru mine.

Într-adevăr, numele tenorului din rolul lui Otello a fost anunțat abia săptămîna aceasta…

Da, am avut o mică problemă pentru că tenorul anunțat inițial a fost nevoit să anuleze, dar am rezolvat. Mă bucur că am găsit înțelegere și deschidere din partea directorului Operei Naționale, dl Daniel Jinga. Aveam nevoie de repetiții, ceea ce, în cadrul regimului de muncă încărcat de la ONB, a ridicat destule probleme de planificare, dar acum totul e aranjat. Lucrez acum cu orchestra și corul și am început și cu soliștii din ansamblul Operei. Principalii ajung mai tîrziu, fiind ocupați, sperăm ca timpul să fie suficient. În tot cazul, vrem să avem totul pregătit înainte de repetițiile cu ei.

Cum arată distribuția? Sînteți mulțumit?

Sînt foarte mulțumit. Avem cîntăreți care sînt potriviți pentru fiecare rol, aflați pe o traiectorie internațională ascendentă, atît din punct de vedere artistic, cît și ca notorietate. Este un aspect al activității mele în operă de care sînt foarte satisfăcut, acela de a descoperi și sprijini cîntăreți de talent excepțional care devin celebri în scurtă vreme – printre ei, cîteva nume importante: Cecilia Bartoli, Natalie Dessay, Lise Davidsen (pe care am invitat-o la Filarmonică în 2014, cînd era încă studentă la Copenhaga) și mulți alții.

La București îl avem pe Arsen Soghomonyan. E tînăr, nu are încă 40 de ani, dar are multă experiență. A început ca bariton, ceea ce e un avantaj în cazul lui Otello, pentru că rolul are un registru grav important. Așa că vom avea un Dio mi potevi plin de culoare, de exemplu. Hrachuhí Bassénz este una dintre cele mai uluitoare voci lirice pe care le-am auzit; și eu am auzit multe. Are un stil impecabil, e o voce superbă, cu un control tehnic inteligent, însă are și suflet în interpretare, are o expresivitate sesizabilă imediat, fără să fie nevoie să recurgă la exagerări veriste. În fine, cu Vladi Sulimsky, am mai lucrat acum cîțiva ani. O  adevărată voce verdiană și o prezență scenică foarte puternică, e perfect pentru Iago. Toți trei se găsesc în faza ascendentă a carierelor lor internaționale.

Să revenim puțin la dvs. și la acest, pînă la urmă, debut, tocmai acum la Opera din București. Aveți emoții?

Spuneam că e un proiect special și în plan personal. După atîția ani de carieră peste tot în lume, în atîtea teatre de operă, am ajuns și eu la vîrsta aceasta fragedă să debutez la Opera din București (rîde). Mă bucur că se întîmplă, nu contează așa mult cînd – nu spun nimic nostalgic, deși m-am născut și am copilărit nu departe de Operă. Eram copil și mergeam la spectacole, eram foarte curios să văd ce se întîmplă în spatele scenei, cum se face opera, cum se pun lucrurile împreună în culise, din punct de vedere profesional, deși nu aveam încă noțiunea profesionalismului la acea vîrstă. Pur și simplu mă fascina lumea asta.

Altfel, acest debut a fost un concurs de împrejurări. Am primit invitații să dirijez la Operă și în trecut –  uneori nu a fost posibil sau n-a mers, n-a fost să fie, dar trebuie să recunosc că am avut și o anumită reticență pentru că voiam să mă asigur că am condiții pentru un spectacol de cea mai bună calitate. Însă acum am primit o colaborare și o deschidere foarte pozitivă din partea lui Daniel Jinga și am avut o distribuție cum trebuie. Dar nu e doar asta. Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există un potențial. După cîteva repetiții pot să spun că orchestra și corul ONB au un potențial mai mare decît se crede. Trebuie doar muncă și timp. Prin muncă înțeleg repetiții în care să se rezolve elementele muzicale și să se obțină un stil corect pentru fiecare compozitor.

N-am emoții. N-am avut la Met sau la Covent Garden. Sînt acasă. Pot să mă îngrijorez pentru diverse detalii din culisele spectacolului, dar emoții nu, nu am. De fapt, emoțiile au dispărut din momentul cînd am trecut de la vioară la dirijat. La început de tot, cînd eram violonist, aveam trac. Nu enorm, dar aveam. Cînd am început să dirijez, chiar foarte tînăr fiind, n-am avut nici o emoție.

ONB este un teatru liric de repertoriu, deci o uzină de muzică în care, practic, în fiecare zi se cîntă alt titlu. Cum merg repetițiile în aceste condiții? Ce sperați să obțineți de la ele?

Cred că am răspuns parțial mai devreme. Îmi place să dirijez Otello la București, e o plăcere personală. Dar, în același timp – și acesta este un alt subiect pe care l-am discutat cu Daniel Jinga –, vin să colaborez și să ajut pe cît este posibil artiștii ONB. După 45 de ani de experiență, am constatat că un anumit limbaj muzical specific operei începe să dispară, e un fel de diluare care se simte în ultimii 20-25 de ani. Vorbesc aici nu doar de București, ci de orice alt teatru de operă. Vorbesc de elemente de limbaj muzical, de stil. La Viena sau în perioada petrecută la Met am avut noroc cu acele orchestre. Un noroc pe care-l consideram atunci drept ceva normal, să am la dispoziție orchestre care știau aceste lucuri.

Dați-mi un exemplu.

Și mai multe chiar. Verdi are multe indicații de fortissimo în partitură, ff sau chiar fff, dar asta și pentru că, pe vremea lui, instrumentele de alamă erau de proastă calitate și sunetul lor nu era foarte puternic. De aici vin și aceste indicații cu mulți f , ca să sublinieze drama. La fel, corzile erau făcute din intestine de animale, sunau mai dulce. Progresul tehnic al muzicienilor, dar și cel al fabricației de instrumente, fac că astăzi, cînd ai patru trompete și tromboni unde Verdi cere fortissimo, se poate cînta foarte, foarte tare. Însă solistul a rămas același, cu două corzi vocale. Trebuie să cîntăm astfel încît orchestra să aibă prezență, dar să nu rămînă pe sunet prea mult și să acopere soliștii.

În orchestrele cu care am lucrat și care aveau o afinitate pentru a cînta odată cu cîntăreții, aceste ajustări se făceau natural, nu era nevoie să le spun mare lucru. La Met aveau și avantajul că instrumentiștii știau libretul pe de rost. Se întîmpla cîteodată ca un cîntăreț să sară o măsură sau mai multe. Nu era nevoie decît să fac un gest cu care să atenționez orchestra și ei știau singuri să sară măsurile pînă unde trebuia. O reparație subtilă.

Am găsit în orchestra Operei o dorință foarte mare de a înțelege și de a afla lucruri noi. Ei fac multe spectacole și n-au timp prea mult să repete. Sînt pragmatici, în sens profesionist, și încearcă să găsească singuri modul în care să iasă bine și să fie toți împreună, dar nu au toate informațiile ca să iasă cum trebuie. E o frustrare pe care și ei o simt, poate chiar mai mult decît spectatorii.

Am văzut recent că orchestra ONB are mulți tineri. Ce impact are acest schimb de generații asupra interpretării?

E destul de complicat. Există o anumită experiență a celor în prag de pensie, care se poate pierde. Din fericire, cei din generația tînără o capătă repede, deși au nevoie de un anumit timp. Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp. Dacă s-ar putea realiza un model de stagiune în care spectacolele să poată fi pregătite cu grijă de fiecare dată, calitatea ar crește imediat. De exemplu, la Met am făcut vreo cinci sau șase serii de Tosca, de-a lungul anilor. De fiecare dată aveam cinci repetiții de orchestră și asta pentru o piesă pe care orchestra o știa pe dinafară. Nu le ceream eu, pur și simplu mi se dădeau – aceasta era obișnuința de lucru. Și între timp pe scenă se făceau trei-patru titluri, se făcea Wagner sau Strauss. în Met era ceea ce numim, cu o jumătate de zîmbet, o uzină. La fel ca la Viena sau la Royal Opera House, dar și la București.

După toate aceste explicații, la ce-ar trebui să fim atenți în cele două spectacole, dincolo de arta soliștilor invitați?

Am văzut un video al premierei acestei producții de Otello, în care tunetele din debutul primului act au lipsit, dar ulterior am înțeles că s-au adăugat. Sînt importante pentru că în partitură Verdi marchează 22 de locuri în care a cerut tunete. E o furtună unică în istoria muzicii. Avem și fulgerele (indicate și ele de Verdi), avem și tunetele, cu multă percuție (mai multă decît în restul operei). Și sper ca la București să facem și cele trei note joase de orgă, la o distanță de un semiton unul de altul. Ele nu sînt scrise pentru a fi percepute distinct, ci pentru a crea atmosfera de neliniște în așteptarea lui Otello. Am adăugat și ansamblul de la finalul actului trei, faimosul concertato. E o tradiție în opera italiană, o piesă de concert (de unde vine și numele), care s-a tăiat în ultima vreme la ONB. L-am reintrodus.

Ce amintiri aveți din alte spectacole cu Otello dirijate?

Am avut noroc în operă, pentru că am lucrat mereu cu mari artiști. La Met am avut ocazia să lucrez cu Freni, cu Domingo, cu Pavarotti, Nucci, Hampson și cu mulți alții. La Viena, după ce am dirijat cîteva spectacole din opere diferite, am colaborat cu Andrei Șerban pentru Les contes d’Hoffmann. Cu această ocazie, l-am întîlnit pe tînărul artist debutant Bryn Terfel, deja excepțional la 29 de ani, cît avea atunci, și pe Natalie Dessay care s-a dezvoltat extraordinar chiar în acele spectacole, cariera ei a decolat în acea lună, începînd cu premiera spectacolului.

Am făcut un Otello la Viena, tot așa, fără prea mult timp la dispoziție, cu Giacomini, probabil cel mai impresionant Otello din punct de vedere vocal din acea vreme. Voci foarte bune, de legendă, cum nu mai găsești. O spun nu ca un om care regretă trecutul. Sînt și azi cîntăreți foarte buni, dar azi s-au schimbat multe, există o emfază pe producție, pe concept, pe felul în care arată cîntăreții. E în regulă, dar opera rămîne mereu despre voce, altfel nu e operă. Serghei Leiferkus era un Iago excepțional, e cel din producția de referință a lui Moshinsky de la Londra. Júlia Várady, originară din Oradea, soția lui Dietrich Fischer-Dieskau, era Desdemona; cu ea am mai colaborat și în Aida tot la Viena și a fost foarte bine. Wiener Philharmoniker era extraordinară în acea vreme. Am ascultat recent un Otello de la Viena și parcă și-a mai pierdut ceva din subtilitate, din detalii care păreau atunci subînțelese, ce țineau parcă de un ADN muzical. Atunci a mers excepțional.

Am început cu opera cînd eram copil, eram violonist, aveam 12 ani. Mi-au rămas două lucruri de atunci,  unul a fost determinant, pe celălalt încă nu l-am înțeles pe deplin. Primul: unchiul meu, care cînta în corul Filarmonicii din Arad, mi-a trimis prima vioară, pe cînd aveam 6 ani, și după aceea a venit în vizită. La un moment dat a vrut să cînte ceva. Îmi și aduc aminte ce: Ombra mai fu. Am fost fascinat, o voce de bas superbă, în apartamentul în care locuiam suna de aproape se crăpau geamurile. Efectul acestei voci asupra mea a fost imens, am devenit un mare fan de voci. Al doilea lucru, inexplicabil pentru mine și acum: eram la școala de muzică și mergeam la Biblioteca Națională, pe str. Ion Ghica, fosta Bursă de Valori, vizavi de Banca Națională. Aveau acolo benzi de magnetofon. Și fără să-mi zică cineva ceva, m-am trezit întrebînd dacă au opere de Wagner. Împrumutam partiturile de acolo și stăteam cîte trei-patru ore pe zi ca să ascult Wagner, săptămîni în șir. Stăteam cîte  trei-patru ore ca să ascult Ring-ul, Parsifal, sau Lohengrin. De ce Wagner la un copil de 12 ani, violonist? Nu știu, probabil destinul. Nu mă gîndeam atunci la dirijat.

Aveți o înregistrare preferată cu Otello?

Îmi plac mai multe integrale sau fragmente din diverse înregistrări, dar ca preferință rămîne Toscanini, o înregistrare făcută chiar în ziua în care m-am născut. Deci eu apăream pe lume cînd Toscanini împreună cu Vinay și Valdengo înregistrau Otello la NBC, ce coincidență! Dar îmi place în primul rînd pentru că mă convinge. Toscanini are o legătură cu Verdi: a cîntat la violoncel la premiera absolută, Verdi era în sală. Relația cu compozitorul e esențială.

interviu realizat de Alexandru PĂTRAȘCU

951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.