Viața (bună?) împreună – Bienala de Arhitectură de la Veneția, 2021
Deschiderea ediției actuale a Bienalei de Arhitectură de la Veneția a fost amînată de două ori: prima dată în 2020, cînd, din cauza pandemiei, s-a hotărît amînarea cu un an, și a doua oară în primăvară, din cauza vremii nefavorabile. Pînă la urmă, expoziția la care participă atît 61 de țări cu pavilioane naționale, cît și 114 artiști din 46 de țări, selectați de curatorul libanez Hashim Sarkis, decanul Școlii de Arhitectură și Planificare din cadrul prestigioasei universități americane MIT, s-a deschis publicului larg pe 22 mai.
Sarkis a propus o temă care explorează ideea de a trăi împreună, inclusiv prin imaginarea unui nou contract social. Intitulată How Will We Live Together?, manifestarea are loc tradițional în două secțiuni principale: Giardini și Arsenale. Expoziția din Arsenale (fostele șantiere navale și fabrica de armament, care permit vizitarea pe un traseu liniar de 300 de metri) caută răspunsurile din trei perspective: ale unor ființe diverse (noi corpuri, raportarea la celelalte ființe), ale noilor gospodării (noi demografice, soluții pentru locuințe colective, schimbarea raportului privat-public) și ale comunităților emergente (noi modalități de organizare civică și forme de echipament social de tip parc, școală, spital etc.). Nu pot să nu-mi amintesc aici, ca o paranteză, ce revoltă a stîrnit în presa națională și în online arhitecta Oana Bogdan cînd a pus în discuție teme similare.
La Giardini, locul unde se află pavilionul central și cele naționale ale majorității țărilor participante, perspectivele au urmărit atît transcenderea granițelor (rural-urban, frontierele și migrația, redistribuirea resurselor comune etc.), cît și soluții unitare, planetare (de la anticiparea viitorului la schimbări climatice, de la imaginarea unui alt cadru pentru Națiunile Unite pînă la colonizarea Lunii și a altor planete).
Primul gînd pe care l-am avut este că diferențele dintre Bienala de Arhitectură și cea de Artă se estompează tot mai tare, de la o ediție la alta. Foarte multe dintre instalații și subiectele alese puteau face parte dintr-o bienală de artă. Fapt explicabil prin prisma colaborărilor inter- și transdisciplinare, în care granițele se întrepătrund și chiar dispar.
La Arsenale, unde nu am avut la dispoziție pentru vizitare decît o jumătate de zi, am remarcat că modul de abordare a expozițiilor e, într-o proporție covîrșitoare, la nivel macro, cu soluții venind dinspre diverse discipline și integrînd arta și noile tehnologii, de la inteligență artificială la bioinginerie, de la prelucrarea de big data pentru a extrage informații care să ajute la regîndirea urbanismului pînă la noi materiale pentru construcții, dispozitive de monitorizare a corpului sau a cantității de oxigen produse în spații mici de alge special concepute pentru asta etc.
După ce am petrecut o zi întreagă în Giardini, vizitînd cam toate pavilioanele naționale și secțiunea centrală, am rămas cu aceeași impresie. Problemele abordate de curatorii pavilioanelor naționale se referă rareori exclusiv la subiecte locale (precum în cazul Greciei, care a ales un proiect legat de reabilitarea unui bulevard din Salonic, sau al Serbiei, cu o instalație foarte sugestivă pentru un oraș minier din care se extrage cuprul), ci caută să se alinieze unor trend-uri și problematici globale: migrația, mediul înconjurător, urbanismul și provocările suprapopulării, poluării și schimbărilor climatice.
Din acest punct de vedere, trebuie să remarc că România a ales două proiecte relevante pentru tema impusă de Hashim Sarkis, grupate sub titlul „Fading Borders”, concept la care au lucrat Irina Melita, Ștefan Simion, Ștefania Hîrleață, Cristian Andrei Bădescu și Radu Tîrcă din cadrul biroului de arhitectură POSTER. Elena Stancu și partenerul său din echipa Teleleu, fotograful Cosmin Bumbuț, lucrează de cîțiva ani la „Plecat”, un proiect care documentează modul în care o parte din cei peste 3,4 milioane de emigranți români (17% din populația țării) s-au integrat în cadrul diferitelor comunități locale din țările europene unde muncesc după aderarea României la UE din 2007. Zilele trecute, Elena Stancu a primit și Persephone Miel Fellowship, un important premiu pentru seria „Plecat”, care le va permite celor doi continuarea ei.
Celălalt proiect prezentat în Pavilionul României, „Shrinking Cities”, are la bază o cercetare demarată în urmă cu mai bine de o decadă de curatoarea și arhitecta Ilinca Păun Constantinescu și aflată încă în desfășurare. Declinul și contracția orașelor românești, golite de migrație, privită aici ca fenomen de amploare, s-au concretizat și într-o expoziție impresionantă prezentată la Muzeul Național de Artă Contemporană în 2016, precum și o publicație în două volume apărută în 2019 la editura MNAC. Pe trei pereți ai Pavilionului României sînt proiectate grafice, diagrame și hărți cu date din aceste studii, care conturează tragedia demografică prin care trece țara.
Cel mai mult mi-au plăcut pavilioanele SUA și Austriei. În fața pavilionului SUA, co-curatoriat de profesorii de la Școala de Arhitectură a Universității din Chicago, Paul Andersen și Paul Preissne, a fost realizată o construcție de lemn în stil clasic, fără arhitectură parametrică, menită să întărească tematica centrală abordată, bazată pe industria prelucrării lemnului folosit pentru diverse structuri. În fapt, lemnul este cel mai răspîndit material folosit în arhitectură – inclusiv în ziua de astăzi, undeva în jur de 80% din casele americanilor fiind construite sau placate cu lemn. Un pavilion asemănător ca tematică, deși nu la fel de spectaculos, este cel al Finlandei, care evocă povestea Puutalo Oy, la un moment dat cel mai mare producător de case prefabricate din lume.
Pavilionul Austriei, curatoriat de Peter Mörtenböck și Helge Mooshammer, fondatori ai Center for Global Architecture, chestionează puterea platformelor și modul în care ne schimbă – vrem sau nu, sîntem conștienți sau nu – viețile. Foarte interesantă folosirea termenului de urbanism de platformă (platform urbanism), într-un moment în care conexiunile virtuale încep să devină mai importante decît viețile trăite în spațiile fizice. Așa cum putem afla de pe blog-ul care completează digital prezența fizică a pavilionului, „platform urbanism” se referă la urbanizarea practicilor comerciale care depind de modele tehnologice de business ale platformelor și la distribuirea serviciilor bazate pe date care permit noi forme de guvernanță urbană și implicare civică. Totuși, dînd exemplele platformelor fizice unde se întîlnesc curierii utilizatori ai platformelor online să colecteze pachete sau mîncarea de la restaurant, sau șoferii de Uber și alte aplicații de ride-sharing care folosesc terminalele infrastructurii fizice de transport pentru a-și prelua clienții.
Alte pavilioane care mi-au rămas în minte au fost cel al Belgiei, care a venit cu machete ale diverselor tipuri de clădiri din Flandra, și cel al Japoniei, în care curatorul a dezmembrat anterior și apoi trimis spre reasamblare, inclusiv cu materiale noi, o casă de lemn japoneză.
Dezamăgitor mi s-a părut pavilionul Germaniei, care, într-o lume plictisită pînă la refuz de digital și care și-a dorit întîlnirea fizică, nemediată, a ales să lase întreg spațiul gol, oferind doar coduri QR ce trebuiau scanate pentru a ajunge la lucrări, o serie de filme care imaginează viața în 2038. Același lucru și în cazul pavilionului Australiei, al cărui proiect poate fi vizualizat online. Pavilionul Rusiei a supus atenției procesul de renovare prin care trece construcția din 1914, inclusiv printr-o simulare 3D, la intersecția dintre arhitectură și jocuri video, care pot fi experimentate de vizitatori în spațiul fizic. Comodă mi s-a părut și rezolvarea aleasă de Franța, care s-a bazat pe un concept de artă în comunitate exemplificat cu niște printuri supradimensionate și video-uri plictisitoare.
Cîteva observații despre experiența de vizitare...
Biletele trebuie achiziționate online, deoarece m-am trezit, la mijlocul timpului de așteptare la coada de la poarta de acces, că oamenii stăteau, în primul rînd, pentru termoscanare. Le-am cumpărat de pe telefon – nu cea mai comodă experiență pentru utilizator, așa cum mi-au confirmat pline de empatie și doamnele de la intrare. Aș fi preferat să o fac de pe un dispozitiv cu ecran mai mare, sfat pe care-l dau oricui are de gînd să viziteze.
Cele peste 12 ore pe care le-am alocat în două zile diferite sînt insuficiente pentru a reuși măcar să parcurgi tot ce are de oferit expoziția în principalele două locații. Sînt nu mai puțin de 800 de texte de citit pentru a înțelege conceptele și ce și-au propus artiștii invitați. Chiar cu o parte dintre pavilioane închise sau oferind expoziții inclusiv online, cantitatea de informații pe care ești nevoit să o digeri într-un timp foarte scurt e mereu o provocare. Am apelat cu încredere la voluntarii bienalei, îmbrăcați în tricouri inscripționate mare „Ask me” și am reușit să economisesc timp, ba chiar să mă și molipsesc de entuziasmul unora dintre ei.
P.S. La final, nu pot să nu remarc că custodele pavilionului României nu a putut să articuleze cîteva fraze coerente despre cele două proiecte, spre deosebire de experiențele avute la alte pavilioane, unde cei responsabili își luau foarte în serios rolul de îndrumători. Singura sa preocupare a fost să afle dacă fac parte din echipa de organizare, răsuflînd ușurat cînd a înțeles că nu e cazul. Sper că între timp s-a familiarizat cu conceptele și poate argumenta inclusiv care e rolul dispozitivelor mobile care separă spațiile o dată la fiecare 15 minute.
George Pleșu este președintele Asociației culturale AltIași.
