Un virus „comunist”

Publicat în Dilema Veche nr. 843 din 4 - 10 iunie 2020
Un  virus „comunist” jpeg

Arta luminează arta și astfel, în timp, ca într-o imensă sală de oglinzi, s-au multiplicat ecouri la nesfîrșit. Intertextualitate, interteatralitate… Odinioară și azi, reluările unor vechi motive, plastice sau literare, s-au impus ca o practică frecventă bazată pe relația între le même et le différent, între persistența și variația lor. Acum, sub șocul experienței trăite, mi s-a revelat o relație similară, dar în plan existențial. Ea se distinge de cea adoptată de presa care enumeră  sistematic ciclul de epidemii de-a lungul timpului, practică ce se plasează în contextul lui le même, adică al repetiției ca atare și al unui similar capital de imagini. Ceea ce propun ține mai degrabă de o asociere de fenomene, nu explicit similare, dar înrudite, reunind persistența și diferența. O ipoteză care, progresiv, mi s-a confirmat în timp.

La origine, cînd sovietele au luat puterea și au impus doctrina comunistă, aceasta s-a difuzat rapid în lume, încît s-a vorbit despre virusul comunismului, a cărui expansiune s-a constituit într-o amenințare cronică. Azi se produce o inversare căci virusul actual, ce pare să reînvie practicile comunismului, e un virus comunist.

Lenin și apoi Stalin, împreună cu Dzerjinski și acoliții lor, au întemeiat puterea comunistă pe exercițiul terorii care poate interveni în mod arbitrar, fără o motivație explicită; ea nu se supune unei logici raționale și unei justiții echitabile. Ea vizează în special o clasă socială, cea a aristocrației, care e asimilată vechii puteri. Azi, virusul a reconstituit un scenariu similar, acela al spaimei generale, dar atacînd cu predilecție, e drept, o clasă de vîrstă, aceea a bătrînilor. Dictatura și epidemia debutează prin excluderea a ceea ce se prezintă ca un reziduu al unei lumi pe care, împreună, o atacă. Sacrificarea unei clase politice, a unei vîrste biologice – iată prealabilul devastator.

Comunismul a indus o teamă permanentă, o panică pe care unii au integrat-o pînă la alienarea totală. Panică rezultată din arestări și denunțuri, din ascultarea telefoanelor și din sancțiuni violente. Unii au sfîrșit prin a le fi teamă pînă și de umbra lor și a se comporta ca victime protențiale. Azi, această teamă s-a impus drept context general pe planetă grație televiziunii ca organ de alertă, care cultivă sistematic motivul pericolului și inoculează teama. Virusul e peste tot, ca înainte KGB-ul, ca STASI sau Securitatea. Omniprezența lui sperie și anesteziază corpul social și pe membrii lui. Mamei mele, căreia îi era frică pînă și de umbra ei, teama îi devenise o însoțitoare permanentă, o anesteziase. Printre cei apropiați mie, numeroși sînt cei care capitulează acum, iar o asemenea supunere e similară celei de odinioară, puterea politică identificabilă a devenit puterea anonimă a virusului. Și de aceea respect pulsiunile și actele disidente, cu tot ceea ce presupun ca risc și revoltă. Ele sînt o mărturie care ne consolează azi cum ne-au consolat mai demult prin sacrificiul de sine în contextul unei servituți generale. O rezistență și nu o servitute ca în casele și regiunile unde au reînviat vechile practici ale denunțului în numele „binelui” comun, al siguranței profilactice.

Comunismul a cultivat și a generalizat suspiciunea deteriorînd relațiile proprii oricărei comunități, fiecare fiind bănuit că ar fi „spion” și „informator”. Și de aceea se puneau perne pe telefon sau ne plimbam prin grădini publice vorbind în șoaptă sau tăcînd. Arhivele au confirmat legitimitatea acestei reacții. Dar, azi, celebra distanță sanitară de precauție mi se pare a fi manifestarea fizică, literală a temerii de vecin ca sursă de pericol. Azi se pune masca, se păstrează distanța de un metru, nu se strănută, nu se tușește – precauția domnește. Și de aceea mă desolidarizez, nu-mi pun masca decît uneori pentru a-mi calma soția speriată.  Practic o mică nesupunere, fără eroism, dar necesară mie.

Virusul reconstituie cotidianul comunist. Și dacă hrana nu a lipsit, obținerea ei mi-a amintit de cozile bucureștene sau moscovite în dimineața în care, pe mai mult de cincizeci de metri, pariezienii se înșiruiau în fața unui magazin alimentar. Coadă ca pe vremuri și restaurante unde la „botul calului” se bea în picioare azi, o senzație de familiaritate mi s-a impus, dar și o insuportabilă întoarcere a refulării trecutului pe care îl port în mine, el e „partea mea de exilat” acum reactualizată. Și de aceea televiziunea mi-a devenit la fel de insuportabilă ca în anii „ceaușiști” cînd nu se vorbea decît despre Conducător, așa cum virusul confiscă acum toate știrile. Dictatura unui lider, dictatura unui virus – simptome comune!

În Rusia stalinistă exista „pașaportul interior” pentru a circula în sînul imensității sale de la un oraș la altul. Ca în lunile acestea, cînd a trebuit să avem o adeverință la mînă pentru a ne părăsi domiciliul ca să achiziționăm medicamente sau pîine. Și, dincolo de aceasta, similitudinea cu regimul comunist se confirmă prin închiderea drastică a frontierelor. Toată tinerețea mi-am petrecut-o visînd să călătoresc, dar primul voiaj a fost la Ruse, cînd am trecut podul pentru a traversa Dunărea pînă în Bulgaria. Acum, din nou, frontierele sînt opace, de netraversat, dușmani ireductibili. Lagărul comunist s-a convertit într-un lagăr al virusului. Dar, din apartamentul meu parizian, mă consolez refăcînd călătoriile mele trecute prin lume. Și astfel, aproape de sfîrșitul vieții, revin la recluziunea din tinerețe: viselor prospective de atunci le răspund amintirile retrospective de acum.

Am remacat deja o altă similitudine, recrudescența umorului. Umor ca terapie contra temerii, umor ca amfetamină de supraviețuire, umor de zi cu zi. Ca pe timpurile comuniste, cu diferența că azi nimeni nu ne convoacă la poliție, ca pe tatăl meu cîndva, pentru a ne formula interdicția de a spune sau de a difuza „bancuri”. Unica deosebire, dar totuși semnificativă.

Și o ultimă înrudire: așteptarea. Odată, după o emisiune la Europa Liberă, bînd o cafea cu Monica Lovinescu, am întrebat-o: „Credeți că se va sfîrși vreodată comunismul?”. „Nu știu”, mi-a răspuns ea, „dar trebuie să așteptăm.” Să așteptăm, să sperăm!

Aceeași reacție ne inspiră azi virusul „comunist”.                                                                                      

P.S. În teatru, Œdipe rege începe în plină ciumă care devastează Teba și, pentru a o salva, este căutat vinovatul. Azi, ne întrebăm: există un vinovat? Îl bănuim, dar nu-l numim. Își va răscumpăra el vina? Iată și o referință mai discretă, de nimeni citată: în Romeo și Julieta, o epidemie de ciumă îl va împiedica pe călugărul Lorenzo, reținut într-o casă, să-l informeze pe Romeo de strategia falsei „morți” a Julietei. Azi, cîte drame nu au produs claustrarea forțată și imprevizibilul! Căsătorii amînate, nașteri perturbate, dar mai cu seamă interdicția de a ne însoți morții… Nu-i putem ajuta să plece și nici pe noi să-i părăsim.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

Foto: wikimedia commons

11850107 big jpg
„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”
Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt.
971 15 WC jpg
Moartea morţii
Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte.
971 22 Cinty Ionescu jpeg
970 15 foto I  Rusu jpg
„Sîntem preocupați de chestiunea morală” – interviu cu regizorul Luc DARDENNE –
Sigur, dimensiunea societății e o permanență, toate personajele noastre evoluează în situații existențiale sau sociale aparte.
Arnaud Desplechin jpg
Cinemaul poate provoca amintirile - interviu cu regizorul Arnaud Desplechin -
Viața ne obligă să traversăm sentimente negative de care trebuie să scăpăm, să le rezolvăm singuri.
968 15 coperta jpeg
Saramago și romanul istoric
Așa cum subliniază Saramago în „História e ficção”, nu este vorba însă de o fugă de realitate, de o simplă dorință de evadare într-un trecut reimaginat
p 1 ovidiu verdes jpg
In memoriam Ovidiu Verdeş
De altfel, Mircea Cărtărescu spunea, la apariție, că „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit, cartea sa fiind cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească citită de mine de zece ani încoace
Alessandro Grande jpg
„Nu mă grăbesc” interviu cu regizorul Alessandro Grande
Cînd scriu o poveste pornesc mereu de la personaje și de la problemele lor, de la caracterul și personalitatea lor și de la felul cum viața îi pune la grea încercare.
966 15 Alexandra Gulea portet jpg
„Este un film care sondează existența unei minorități ancestrale” – interviu cu regizoarea Alexandra GULEA –
Matei copil miner este o ficțiune cu un puternic caracter documentar, de altfel, scurtmetrajul care îi urmează, Valea Jiului – Note are un caracter și mai apropiat de documentar.
p 15 jpg
Rock’n’freedom – despre acceptarea artiștilor ruși în festivalurile europene din 2022 –
Free to Rock nu e o lecție de cinema, dar e cu siguranță una de istorie și una de muzică rock.
p 15 Clara Uson,jpg jpg
„Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar se întrepătrund” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN –
Am citit mult despre bătălia de la Kosovo Polje, despre modul în care acel moment a fost preluat în cultura din zona respectivă. Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar ele se întrepătrund.
962  15 Einstein 1920 Wikimedia Commons jpg
Dumnezeu după Einstein
Dacă examinăm panteismul astăzi în lumina unui univers ireversibil în timp, avem impresia unui caz extrem de nerăbdare religioasă.
 961 15 Coperta Avanpremiera Omul muzical jpg
Omul muzical
Lumea muzicală e un buchet zumzăitor de sunete. Muzica de pe iPhone poate avea diferite armonii, game și ritmuri, de la orchestrele din Bali la cîntecele pădurii tropicale braziliene.
961 16 coperta jpg
Cutii de rezonanță
Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec.
960 16 foto Cato Lein jpg
„Un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decît viaţa în sine” – interviu cu Salman RUSHDIE
„Am fost un cititor pasionat încă de mic copil şi citeam orice, inclusiv reviste de benzi desenate americane. Nimeni din familie nu m-a îndrumat, apropierea de literatură s-a produs natural.”
959 15 interviu Ana jpg
„M-a interesat ce l-a făcut pe Ceaușescu să devină acel Ceaușescu pe care îl știm cu toții” – interviu cu regizorul Sebastian MIHĂILESCU
Coșmarul continuă cînd prietena lui dispare. Camil pornește în căutarea ei și va ajunge într-un loc interzis bărbaților, o comunitate secretă dedicată fertilității, undeva lîngă un lac din mijlocul munților, dar acolo va descoperi ceva mult mai tulburător.
959 16sus coperta Uson jpg
„Sînt îngrozită de nebunie” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN
Mulți ani mi-a fost rușine de acest trecut al meu. Încă mă tem și acesta e motivul pentru care la un moment dat am renunțat la toate medicamentele. Sînt îngrozită de nebunie. Am trăit-o și este oribilă.
959 21 interviu jpg
„Fac film pentru a găsi pacea în legătură cu absența“ – interviu cu Mikhaël HERS –
Există o mulțime de lucruri frumoase care vin din copilărie, iar acesta a fost scopul filmului, să mă adîncesc cu adevărat în anii copilăriei mele, în anii aceia „împietriți“ cumva în timp.
958 15 15 Stefania Hirleata jpg
„Patrimoniul din Băile Govora poate fi salvat” – interviu cu STUDIOGOVORA –
Stațiunea are mai multe comori, dar Pavilionul de băi se distinge în mod special, pentru că a fost multă vreme punctul central și este azi abandonat, ceea ce are un impact negativ puternic asupra felului în care vizitatorii și localnicii percep stațiunea.
957 15 Fanny Chartres jpg
CC jpg
A nu trăi (doar) din trecut
Muzica celor de la Soft Machine (numele e preluat de la romanul lui William Burroughs) s-a dorit de la început un fel de happening, utilizînd lumini psihedelice și folosind influențe diverse.
957 21 Ligia Ciornei foto din arhiva personala jpeg
„Generația de acum minimalizează schizofrenia perioadei comuniste” – interviu cu Ligia CIORNEI
„Am încercat să surprindem efervescența interioară a unei femei însărcinate care e obligată să ia o decizie din cauza circumstanțelor.”
956 16 Cazacu1 jpg
Un maestru al jazz-ului spiritual
La cei 84 ani ai săi, Charles Lloyd a fost decanul de vîrstă al invitaților ediției de anul acesta a Festivalului de Jazz de la Gărîna.
c sebastian marcovici 1 jpg
O pădure, trei călăreți, o fată frumoasă. Și „Persona” lui Andryi Zholdak la FITS
Cîteva note fugare pe marginea spectacolului „Femeia mării”, prezentat pe scena Festivalului de Teatru de la Sibiu de trupa Teatrului Național Marin Sorescu.

Adevarul.ro

Vladimir Putin FOTO SHUTTERSTOCK
Planul lui Putin înainte de război: Ucraina urma să fie anexată până în august
Un think-tank britanic din domeniul apărării și securității a publicat detalii despre planul președintelui rus Vladimir Putin de dinainte de a ordona invazia în Ucraina, relatează Sky News.
pod blaj jpg
Podul futurist inaugurat la Blaj de Ziua Națională a României. Investiția a fost de 3 milioane de euro
Un pod spectaculos din punct de vedere arhitectural a fost finalizat și inaugurat la Blaj de Ziua Națională a României. Investiția a fost de 3 milioane de euro.
Dorin Chiotea FOTO Facebook
Scandal în TVR pe tema Mondialului! Dorin Chioțea îl face praf pe Dan Turturică, șeful instituției
Revoltă în TVR. Șeful televiziunii publice, luat la țintă de un jurnalist.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.