Thriller Enescu Opus Zero

Se dedică celor care îl iubesc pe Enescu

– inițiatorilor și tuturor semnatarilor petiției, deci.

You’ll never walk alone. Never ever.

Iubesc o observație a tînărului maestru Gabriel Bebeșelea, muzicianul complet care în ultimul deceniu a redescoperit, studiat, editat și interpretat, pe trei continente și inclusiv în premiere naționale și, da, mondiale, cel mai intens manuscrisele lui Enescu: „între 13 și 15 ani Enescu a recapitulat și sintetizat de unul singur 300 de ani de istorie europeană a muzicii“. Adică înainte chiar de Poema română. Aveam – dar fără expertiză contrapunctică – o mai veche intuiție, care totuși consună: Enescu n-ar fi putut fi în nici un caz mai mult nici dacă toți, de la Monteverdi la Fauré, ar fi fost (ridicol, nu?) români. Tocmai asta am și scris, în urmă cu mai bine de cinci ani, într-un articol – De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi – chiar în această revistă. Textul de astăzi e un simplu derivat. Unul consecvent, sper, de vreme ce aliniază acum și dezastrele insuportabile de neîmplinire prin care – cu toții – l-am împresurat.

Un simplu derivat terțiar. Fie. Dar unul care conține, presate bine la rece, și uluire, și furie, și spaimă. Ce se fredonează în jurul nostru, de fapt, chiar la începutul Festivalului Enescu, cînd e toată planeta din nou la București? Un thriller Enescu ca Opus Zero. În împrejurări mai firești, Enescu ar fi trebuit să aibă în România un cult. Te-ai și aștepta, în cea mai religioasă țară a Uniunii Europene, să mai existe cîte ceva sacru, și anume cîte ceva inviolabil asemeni sacrului. Ar fi putut dobîndi un cult de proporțiile și cu ardorile strict muzicale ale cultului pentru Wagner pretutindeni, iubitul lui Wagner, care i se strecurase deja în sînge, cum spunea, la sfîrșitul copilăriei. Nu avem nici un seamăn născut pe aici care să poată merita o atît de decisă și plină de fervoare întrunire a adeziunii. Nu avem pe nimeni atît de mare. Și nu avem pe nimeni atît de drept. Cu asta noi am făcut în schimb ce? În acest articol, practic al zecelea din ultimele zece zile (și o petiție, și un interviu, și un memoriu), de cînd a fost anunțată cea mai amplă licitație cu manuscrise Enescu de la moartea lui pînă azi, vreau să indic existența și consecințele naționale ale unui fel de al doilea Muzeu Enescu. Unul păstrat în mai multe fonduri private de manuscrise și artefacte. Unul în curs de risipire pînă și din fondurile private de care se știe pînă acum. Sau de care se află, iată, abia acum. Chiar și numai lumea muzicală, și în cea mai mare parte, prea mult timp a tăcut.

Frumusețea cu cei care nu se ocupă cu scrisul e că scrisul, cînd îi vizitează, îi și dă de gol. Cînd scriu ca să se ascundă, scrisul nu-i ascunde. Atunci cînd emit texte, atunci cînd citesc texte scrise de ei înșiși sau scrise de alții pentru ei, cînd se uită pe o foaie ca să se țină de un punctaj, cînd se lansează spre unități textuale vorbite de ei, cînd răspund la întrebări de pildă, spun cu mult mai mult – și deseori altceva – decît își închipuie sau și-ar dori. Inconștientul există, e colectiv și se afirmă divers. Dacă scrisul nu e familiar și firesc, dacă vorbitul nu e familiar și firesc, ba chiar e unul împiedicat și devenit rizibil, aventurile scrisului și vorbitului devin costisitoare, le-ar veni poate chiar să facă elogiul bunei educații. Recurgi atunci, simplu, la anticul instrument diamantin: analiza de text. Apa Sîmbetei trebuie sondată.

1. În urmă cu două zile, trei cazuri de manual: declarația ministrului Culturii la conferința de presă din deschiderea Festivalului Enescu XXV (preluată de multe entități media), „interviul“ lui Cezar Florea, patronul Historic (CF, în Gîndul, dar și în Cancan etc.) și mai ales dezvăluirea unui presupus act al lui Romeo Drăghici, din 1974, care ar fi la baza întregii licitații Enescu care ar putea avea loc pe 22 septembrie 2021, dacă nu va fi pînă atunci – cum s-a întîmplat cu licitațiile Eliade din decembrie 2019 și aprilie acest an – împiedicată. Să o luăm pe rînd.

2. Dl ministru Bogdan Gheorghiu (BG) a răspuns unei întrebări la conferința de presă a deschiderii Festivalului Enescu. Citise înainte un text despre „starea de acalmie pe care cu toții ne-o dorim“. Așa vorbește dumnealui despre muzică. Spune și el, ca mulți, „Guarnieri“. Fără nici o ofrandă de secunde la Templul Google Search. Spune și ce spun mai puțini, totuși: spune „vioarei“. E un simplu ministru, nu are domnia sa treabă cu sofisticalele, cu limba însăși. Are însă – și are în același timp, are în rest – treabă cu noi inițiative de demantelare și mai avansată, s-a comentat din atîtea părți, a întregului patrimoniului construit din țară. Nu are însă cu cel încă neconstruit, care ar presupune munca Ministerului pe care vremelnic îl conduce, care ar presupune resursele Ministerului pe care îl conduce – edițiile critice complete Eliade și Enescu, despre care nu se suflă o vorbă, deși numai asta contează. Să existe o fotografie cu corpul lor mental în întreg și de-a lungul întregii lor vieți.

3. Mulți au preluat declarația repetitivă de presă, copy-paste e o instituție de forță, așa se și trăiesc zilele, pare că sînt inși care nici nu vor să trăiască: mîine e ieri. „Cu mîne zilele-ți adaogi“? Cu mîine zilele-ți repeți. Le tot repeți. S-au aflat, demontat și demonstrat între timp argumente mari despre statutul acestor loturi manuscrise, au intervenit instituții și personalități din lumea muzicală, dar opinia publică repetă ce s-a discutat acum zece sau șapte zile. Sau trei. Nu, thrillerul evoluează limpede, mult și repede. De aceea i-am și spus thriller. BG afirmă că în prezent filele Œdipe sînt trimise pentru expertizare la... Muzeul Enescu. Nu știe sau nu spune nimic despre faptul că la 22 august o reprezentantă a Muzeului Enescu a declarat că Muzeul și-a exercitat drept de preemțiune, chiar dacă nu a fost informat decît din reacția publică. Dar și-a exercitat oare acest drept? Nu s-a anunțat. S-ar fi anunțat pînă acum, au trecut șapte zile. Ar fi folosit asta Ministerului, Arteximului și mai ales anchetei viitoare a MAI.

Cei care au transcris n-au transcris ce era mai important, se mai întîmplă. Inadvertența asta jurnalistică e și cea care a întîrziat menționarea publică a faptului. Cu atît mai mult cu cît Muzeul Enescu a fost pînă acum inconcludent. 

4. Documentarul Historic este clar defensiv. Din cele 19 minute video ale unei declarații de presă (nu e un interviu, căci nu apare nici o întrebare), cu declarații în premieră, titrate adolescentin „Adevărul despre“ & „dincolo de controverse și acuzații“ (și subtitrate în limba română, dar transcrierea textului în articol prezintă inexactități), se repetă lucruri știute fie înainte de 19.08.21, fie chiar la momentul acela, al anunțării licitației. Totul pe un fond muzical socotit imperios. Dl CF admite că (și voi cita acum din video):

a. comercializează, pentru că era un „gol“ în piață (dar Artmark? vezi mai jos), „lucruri pe bază de hîrtie“. Știu. E irepetabilă exprimarea „lucruri pe bază de hîrtie“. Celulozice, cum ar veni! Historic, repetă patronul Historic, are „domeniu strict pe lucruri pe bază de hîrtie, lucruri istorice. D-aia și numele“. E răvășitor, dar încercați totuși să urmăriți.

b. „Această licitație este pregătită de noi cu doi ani de zile în urmă, cam doi ani de zile și durează strîngerea la un loc a unui patrimoniu ce poate fi licitat“. Pregătită timp de doi ani?! Și atunci de ce abia 2 loturi (din 190!) au cerere Historic de clasare abia la 18.08.21, în chiar preziua anunțării? Pe de o parte ni se spune că lucrurile ar fi fost făcute profesionist, pe de alta se vede că sînt făcute într-o imensă pripă.

c. Nu voi cita deloc ce spune dl CF ca descriere a loturilor. Este inadmisibil ca cei lipsiți de orice fel de pregătire să ne spună de sus ce scria – fie despre cortină, fie despre dirijori, fie cu premiera „din 1937“ (CF repetă 1937 în loc de arhicunoscutul martie 1936) – însuși Enescu.

5. Zeci de mii de oameni au citit cruciți, de zece zile încoace, nota la aproape fiecare lot Enescu din cele licitabile curînd: o misterioasă colecție Romeo Drăghici, avocatul prieten al lui Enescu, executorul său testamentar, primul director – rezultat al reușitei execuției testamentare, desigur... – al Muzeului Enescu. Analiza actului lui Drăghici din 1974, firește. Analiza, de fapt, a ceea ce ne-a citit dl CF a fi un act provenit de la Romeo Drăghici însuși și e acum disponibil online.

Mai întîi: acest act de presupusă autenficare, venind tocmai de la un avocat de profesie, e teribil de scurt pentru cît de dens și însemnat ar putea fi. Stilistica lui e îngrozitoare și, în punctele cheie, neavenită. Folosește cineva apropiat cît de cît de Enescu expresia „suită de opere enesciene“ fără să se facă de rîs, cînd „suită“ e totuși un tip de muzică strict și Enescu însuși a scris mai multe? Cum adică „suită de opere enesciene“?! Și cîte sînt?! Care sînt?! În ce formă sînt?! Suită, suită, dar s-a depășit orice limită: ce valoarea poate avea un act care nu indică pentru ce titluri este făcut? E o mărturie în vrac, un bax al autentificării, e ca și cum ai băga mîna în niște alune? Dacă e acolo un posibil al doilea Muzeu Enescu? „Întreaga suită de opere enesciene“... „Întreaga suită de opere“ e un frison. Cît de întreagă?! Și nu scrii „enescian“, dacă l-ai cunoscut îndeaproape pe Enescu și e un prieten care ți-a murit. Spui „ale lui Enescu“ (cum zici „al lui Diniș“, nu dinișian, dacă ți-a murit un prieten numit Adrian Diniș).

Despre ce dimensiuni ale ascunderii tezaurului Enescu am ajuns să dezbatem astăzi! Față de asta, chiar vertijul anunțării licitației e, vorba Ministrului, acalmie pură.

Desigur, documentul acesta presupus a fi fost scris de Drăghici nu este arătat. Este citit, și anume citit nu fără unele repetiții și sublinieri, cît să-i dea o mai mare greutate. Altminteri, dacă ar fi fost, cum se cuvenea, publicat, i s-ar fi putut imediat face o expertiză grafologică de către muzicologi. Fie și prin ecran. El nu este datat exact (cînd în 1974?). Nu există nici o informație deocamdată despre circumstanțele în care, respectiv motivul pentru care a fost redactat. În prezența și în incinta cui? În condiții de donație sau în condiții de vînzare-cumpărare? De ce ar fi făcut Drăghici toate astea? De ce nu se știe nimic public despre acest document de 47 de ani? Dl CF spune că nu a fost vreodată contestat. Dar cum să fi fost contestat, cînd pentru iubitorii lui Enescu acest document nu a existat de 47 de ani încoace, mai exact pînă alaltăieri seara? Aproape tot atît timp ca vioara aceea problematică, aș adăuga. Și deloc în ultimul rînd: a scris Drăghici vreodată „Guarnieri“ sau nu știe dl CF să citească de pe foaie? Și mai ales: s-a semnat vreodată Drăghici cu „executor testamentar al [...] muzicologului Enescu“?! Este prea de tot. Enescu, de la 19 august 2021 încoace, trăiește bietul periculos în amintiri: are o vioară Guarneri de la Regină (deocamdată fără nici o probare, cum să spun, nelegendară), are o nouă „partitură-manuscris“ la Œdipe și a devenit peste noapte și ce nu fusese vreodată: un muzicolog. Un biet muzicolog.

6. În această declarație lentă dl CF afirmă mai ales că iubește și că sprijină cultura. Umblă vorba că există mai multe feluri de a iubi și de a sprijini pînă și cultura. Iubirea-sprijin pentru Enescu (calc după „partitura-manuscris Œdipe“, firește) e funambulesc de policromă. Există iubirea-sprijin care cere, la startul ei de iubire-sprijin, 100.000 de euro, iar la capătul ei de iubire-sprijin speră la 300.000 de euro. Ar putea exista și iubiri-sprijin care s-ar putea limita la numai 15.000 d euro (pentru cinci volante), după cum ar putea exista și iubiri-sprijin care s-ar putea mărgini la 1.000 de euro (pentru o vioară mediocră, modernă și neatestată). Problema asta cu iubirea-sprijin e exact invers decît la Noica, cu al lui „nu se știe cine dă și cine primește“. Rezultă destul de clar cine – tot iubind-sprijinind așa – primește. Nu se știe încă cine va da.

Să admitem, 100.000 euro constituie o valoarea însemnată. Suficientă, de pildă, pentru un autovehicul de lux. Aici intervine lipsa catalogului, adică a unei descrieri acurate și complete a tuturor loturilor. Cu dimensiuni exacte, cu număr exact de file, cu calitățile tehnice ale materialului și cu particularitățile lui, cu detaliile făcute publice ale provenienței (în sensul legitimității vinderii lor), cu amănunte despre depunerea dosarelor de clasare la Minister pentru cîte loturi (numai pentru 2 din 190!) și cu specificarea statutului patrimonial pentru cîte alte loturi (188 din 190! inclusiv alte mari loturi Enescu, inclusiv mari loturi Lipatti, pe care le studiază acum chiar Mark Ainley, expertul Lipatti global). Orice, în fine, apare ca obligatoriu la toate marile licitații de pretutindeni – mare e orice licitație care propune nume cum nu sînt altele mai mari – așa cum e numele lui Enescu. Orice amănunt (cvasi oricare amănunt) din biografia și din opera lui Enescu e studiat aprofundat, în mai multe culturi, de peste un secol încoace. Biblioteca în jurul lui Enescu e uriașă. Nu merge. Nu merge oricum. Cum ar fi să cumperi o mașină de 100.000 de euro – una care te-ar putea costa și 300.000 la plecarea din reprezentanță – fără să cunoști cilindreea? fără să cunoști dotările? fără să ai habar în cîte secunde accelerează pînă la suta pe oră? Ce asigurare ai avea? Cum să o cumperi fără mai ales să știi dacă a fost rulată, dacă n-a fost cumva reînmatriculată? Dacă ipotetica mașinuță a fost furată? 

7. În interviurile și articolele deja publicate din 19.08.2021 încoace am arătat că se cunoaște între timp că cele două loturi – filele Œdipe și vioara: nimic altceva, doar ele în prim-plan – au fost afișate la Opera Națională din București la 26.09.2013 (cu postarea pe pagina de Facebook a ONB din acel moment) și apoi la Ateneu, probabil tot prin ONB (ceea ce va trebui curînd stabilit), la 15.01.2014, cînd altcîndva decît de Ziua Culturii Naționale...

Acele expoziții cu unicate Enescu din colecții private puteau fi asociate vreunei dorințe de a le și vinde? De două ori da, yes is indeed a brace. Ele nu numai că au ajuns acum să și fie licitate, dar tot în 2013, cu cinci zile înainte de exponatele de la Operă, a existat o licitație Artmark cu documente autografe Enescu.

Liderul de însemnătate licitatorie la acea dată acolo a fost desigur... Adrian Păunescu. Funcționează ipoteza că ar putea fi același colecționar. Historic confirmă că în textul presupus a fi al lui Drăghici sînt menționate „partituri“. Cum a ajuns inclusiv opera muzicală a lui Enescu la vînzare? În 2013 s-au scos la licitație la Artmark (dar nu pot decît cita, în căutarea acalmiei): 1. Partitura manuscris (!!!) a Simfoniei a II-a (cea de școală? sau cea cu număr de opus? cea originală și întreagă?), cu detalii suplimentare în foto. (O altă mărturie din epocă susține că ar fi fost o singură și foarte elaborată filă).

2. Colecție de autografe Enescu (și alți mari muzicieni) din colecția (?) soției lui (deci din acei 13 ani răi, 1955-1968). 3. Un memoriu al lui Enescu către Ateneu din 1937. 4. Un testament al soției lui Enescu din 14 iulie 1946, cu sigiliul familiei. E real? Pe site-ul Artmark nu mai sînt mențiuni la această licitație. De ce nu mai sînt? Și ce se mai vindea pe atunci la Artmark? Nimica toată: o scrisoare a lui Eminescu.

3. Nici un thriller fără Freudian slips. Acum mai relevante ca niciodată. Gîndul transcrie: „În certificatul semnat de executorul testamentar al marelui compozitor român este specificat, în mod expres, că piesele „provin din colecția mea”, în consecință i-au aparținut chiar lui Romeo Drăghici, fiind vorba despre o colecție privată, iar acesta [scil. nu] ar fi avut obligația de a le dona statului român“. Vai. Obrăznicia semidoctă e activă și, într-un rînd, a atins cote de negîndit vreodată. Spune dl CF: „în clipa cînd o familie aduce aceste bunuri, împreună cu acest act pe care noi nu avem calitatea să-l contestăm – m-aș duce pînă acolo unde, aș spune, dacă aș contesta acest act, aș putea să contest tot ce este Muzeul George Enescu, pentru că la baza donației se află certificate de genul acesta, prin care Romeo Drăghici recunoaște că bunurile acelea le-a primit de la Enescu ca să le dea statului“. CF ar putea „contesta tot ce este Muzeul George Enescu“. Tare. Sperăm că Muzeul a înregistrat invitația. Dl CF afirmă poate fără să vrea că ar mai fi și alte manuscrise Enescu. Coroborînd cu actul lui Drăghici din 1974 care menționează clar multitudini, ne putem cu anticipație îngrozi. Dar e mai ales o a patra scăpare, descoperită chiar acum. CF spune că nu poate face public numele proprietarului de facto. Dar o anumită Luiza Daneliuc afirma, într-un articol din 2015 despre expoziția făcută de ONB (în perioada directoratului lui R. I. Dincă) la Ateneu cu Enescu (și costume ale ONB), că știe cine este proprietarul.

Filip Capsali îl cheamă. Din cîte se știe, un Filip Capsali este fratele mai celebrului Iulian Capsali.

S-ar putea așadar ca toate aceste manuscrise și multe altele despre care acum nu știm încă nimic să provină din familia Capsali. Și atunci exact așa s-ar explica de ce este acroșat și numele Floriei Capsali în chiar articolul în care Octavian Lazăr Cosma a și publicat (în revista Muzica, nr. 1/2014) leitmotivele a ceea ce pe site-ul Historic se presupune a fi o noutate absolută, devreme ce abia acum sînt file manuscrise semnalate evaluării.

9. Să ne înțelegem bine: dacă din 1974 încoace există în colecții private atît de mult Enescu sigur parțial inedit și oricum în întregime needitat și neaprofundat, este oricum grav și fără precedent. Chiar dacă posesorul/-ii care le scot la licitație ar avea toate actele în regulă. Este o culpă de societate care te lasă mut. Necesitatea de a face ceva pentru Enescu - și de a face ceva pentru Eliade – nu a fost niciodată mai mare. Din fericire, niciodată nu s-a scris și nu s-a vorbit mai mult ca în aceste ultime zece zile despre dezastrul moștenirii sale materiale, despre ceea ce am numit o a opta moarte (ca a fraților și surorilor lui în copilărie) a lui Enescu. Dacă mai sînt cunoscători și personalități gata să se implice. Aici, la noi, unde, vorba prietenului meu Komartin, „trebuie să rămîi un combatant pregătit în orice moment să își apere arta și conștiinţa“. Dar chiar și numai conștiința oricui ar ajuta: în privința artei, cînd dezbatem legatul lui Enescu, e arhisuficient Enescu.

10. Ce înseamnă toate acestea? E mult dever pe apa Sîmbetei. Ne îneacă. Pentru prima oară în chiar istoria Festivalului Enescu, un alt Enescu, unul păstrat, prezentat și destinat obscur, aruncă o umbră imensă asupra muzicii de care ar fi trebuit – a muzicii sale tocmai – să ne bucurăm acum fără rest. Și orice ins care îi prețuiește pe Eminescu, Enescu, Eliade – triple E deja (cum ar zice indienii mei) – trebuie să-și închipuie un lucru crucial: toate aceste episoade de thriller s-au întîmplat deja prin lipsa înmărmuritoare a filtrului onest, într-un sat fără cîini plin de lupi. Avem dreptul să știm cu toții, după cum avem datoria să întrebăm cu toții: cine sînt experții acestor două case de licitații, care amîndouă au vîndut și Enescu, și Eliade? În ce sînt ei de fapt experți? În armonie, în contrapunct, în mitologii comparate? Sau poate în altceva? Este de negîndit, dar trebuie să ne închipuim că există în jurul acestor case de licitații experți care văd cu prioritate (care VĂD) aceste manuscrise, se uită la ele cu expertiza lor, le privesc în ochi și le spun: îmi pare rău. NU sînteți selectabile pentru Fond sau pentru Tezaur, nu puteți face parte din patrimoniul național public. Mai încercați. Deocamdată? Deocamdată vă puteți întoarce în colecțiile voastre private. Să vi se și piardă urma. Pînă la următoarea licitație. Sînteți buni de ceva, voi ăștia, Eliade, Enescu, Eminescu? Sînteți buni să se facă bani mulți pe spinarea voastră. Pe spinarea voastră ruptă de atîta iubire națională.

România, și eu aș vrea să te iubesc.

Dar cum s-o mai fac, cînd te tot întinzi așa cu primul venit, cu ultimul pretendent?

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

Foto: (c) Ana Tabarasi-Hoffmann și Daniel Hoffmann, foto din arhiva personală, 26 septembrie 2013