„Teatrul înseamnă experiență trăită în mod direct” – interviu cu regizorul Radu POPESCU, directorul Teatrului Apropo
Cu cîteva luni înainte de declararea pandemiei am avut șansa să particip la un spectacol de teatru senzorial – „orfEU și EUridice” – la Teatrul Apropo. Un experiment teatral în care spectatorul, legat la ochi, devine actorul propriului spectacol, iar actorii, ghizi către lumea dinlăuntrul tău. Rupt vizual de realitatea palpabilă, ajungi s-o percepi doar prin zgomote, mirosuri, atingerile actorilor, scufundîndu-te într-o sinestezie a amintirilor. Astfel, aroma unei portocale, o mîngîiere sau un bobîrnac pot trezi în tine povești numai de tine știute. Pornind de la acel spectacol, în care esența este interacțiunea actorului cu spectatorul, am discutat cu directorul teatrului, regizorul Radu Popescu, despre cum pandemia a afectat și afectează în continuare atît arta scenică, cît și teatrul independent.
De curînd ați lansat publicului o invitație: ateliere de terapie prin teatru. Despre ce este vorba?
Este o parte a procesului de lucru pentru spectacolul pe care îl construim acum, Dincolo de oglindă, un spectacol-laborator, în care explorăm mișcarea, relația performer-spectator, experiențele personale, inspirat pe de o parte de eseurile lui Petru Creția din volumul Oglinzile, pe de alta de texte create și colectate colectiv, avînd în centru tema corporalității, a relației cu propriul corp și cu imaginea acestuia în raport cu „celălalt”. Perioada pe care o traversăm ne-a ghidat pe mulți dintre noi la introspecție, pe alții ne-a condamnat la singurătate și pe toți ne-a obligat la distanțare fizică, iar aceste experiențe psihice sînt important de explorat în aceste ateliere, coordonate de mine și de echipa de performeri a proiectului. Ne dorim, așadar, să oferim participanților un loc și un mod de a povesti aceste experiențe, ca mai apoi să le valorificăm în construcția spectacolului.
În perioada izolării impusă de starea de urgență, mulți artiști au recurs la mediul online. Ce ați făcut voi?
Cum avem majoritatea spectacolelor înregistrate și montate la o calitate onorabilă, am inițiat și noi o stagiune online. Inițial ne-am dorit să realizăm prin asta o strîngere de fonduri pentru actorii independenți care rămăserseră fără nici o sursă de venit. Apoi, cînd a apărut posibilitatea aplicării pentru indemnizația de la stat, n-am mai vîndut bilete și, în cele din urmă, am renunțat pentru moment la aceste difuzări. Deși spectacolele au primit aprecieri foarte bune, iar prin intermediul online-ului am și ajuns la un public la care nu am fi ajuns altfel, ne-am dat seama că, pe termen lung, aceasta nu poate fi o alternativă. Pînă la urmă, teatrul înseamnă experiență trăită în mod direct și interacțiune vie între artiști și spectatori. Iar noi, la Teatrul Apropo, ținem foarte mult și punem accent pe această relație specială dintre performer și public, care nu poate fi înlocuită de nici un tip de experiență virtuală.
De ani buni, Teatrul Apropo este unul dintre teatrele independente din România care, în ciuda unui context economic și chiar cultural nu tocmai favorabile, s-a încăpățînat să existe. Cum și cînd a început povestea teatrului?
Acum 14 ani am înființat Asociația TEATRUL.RO, iar primul proiect pe care l-am derulat a fost Regele moare la Curtea Veche – eram pe atunci toți studenți. Ideea și numele de Teatrul Apropo au apărut în 2010 – în același an în care a avut loc și prima ediție a Festivalului Maratonul Teatrului Independent, devenit mai apoi Bucharest Fringe. Dacă e să luăm ca reper anul 2010, atunci nu era nici o perspectivă reală de a te angaja sau a lucra în teatrele de stat. Iar cei suficient de disperați să facă teatru nu aveau decît această posibilitate – teatrul independent. Însă ai nevoie și de o doză de nebunie sau disperare ca să te lansezi în această aventură, pentru că un teatru independent nu înseamnă că te ocupi doar de artă. De la obținerea finanțărilor la datul cu mopul sau căratul decorurilor – trebuie să le faci pe toate. Dar ne-am asumat toate acestea pentru că, repet, doar așa puteai face teatru, și era vorba de foarte multă pasiune, o pasiune pe care puțini pot s-o înțeleagă. Iar din perspectivă strict financiară este chiar de neînțeles din perspectiva uzuală, în care ești plătit pentru o activitate pe care o prestezi. Oamenii pasionați și care au ceva de spus fac uneori astfel de lucruri inexplicabile.
Vorbind despre pasiune, care este viziunea voastră, care au fost premisele artistice ale acestui teatru?
Sînt două direcții mari. Prima: teatrul ca poveste – bine spusă, bine scrisă, care să te atingă într-o convenție teatrală clasică, în care spectatorul stă pe scaun și urmărește o narațiune coerentă și un univers fascinant derulîndu-se în fața lui. A doua, extrem de importantă, pe care aș defini-o mai ales sub aspectul relației dintre public și artiști. O denumire ar putea fi aceea de „teatru experimental”, dar aș vrea să mă feresc de acest termen, pentru că este mult prea vag și poate acoperi foarte multe lucruri diferite. Ne interesează să sondăm interacțiunea performer-spectator, să implicăm în mod activ publicul pentru că această explorare este vie, formatoare și deschide multiple posibilități.
Ați colindat o vreme Bucureștiul în căutarea unui sediu.
În 2010 am început la Sala Dalles, dar spațiul nu era la dispoziția noastră decît sporadic. În 2012 am deschis primul sediu în cartierul Vitan, la care am renunțat doi ani mai tîrziu pentru că nu aveam resursele financiare de a-l susține. Am păstrat ideea unei săli proprii, dar în următorii ani am mers înainte pe varianta de a realiza proiectele proprii în parteneriat cu alte spații independente din București. Ceea ce era și nu era bine. Pe de o parte, existam. Pe de alta, viziunea unui spectacol putea să nu se regăsească 100% în spațiul respectiv, din diverse motive, iar atunci au existat mult prea multe cazuri în care spectacolele nu au supraviețuit în timp dincolo de orizontul finanțărilor primite, ceea ce a devenit destul de frustrant. În 2018, într-un context financiar cît de cît favorabil (sub aspectul proiectelor pentru care primiserăm finanțare) și pentru că nu prea mai găseam spațiu pentru acestea, am făcut pînă la urmă acest pas important și riscant, acela de a avea un sediu propriu. Așa că în toamna aceluiași an am deschis Teatrul Apropo în Pipera.
Cînd spui Pipera, mă gîndesc, automat, la un public de corporatiști.
Nu este chiar așa. Bineînțeles, faptul că există un teatru în zona așa-zis corporatistă a Bucureștiului poate fi un avantaj și pentru cei care lucrează aici. Să ieși de la serviciu și să ai în apropiere un teatru poate fi extrem de tentant. Pe de altă parte, publicul nostru este format și din cei care ne-au urmat de la reprezentațiile pe care le-am avut anterior în alte spații, dar sînt și foarte mulți spectatori care se aventurează și vin „din oraș”, ceea ce ne bucură foarte tare. Asta și pentru că teatrul este foarte aproape de stația de metrou Pipera, deci ușor accesibil. Pot spune chiar că începuserăm să ne creăm un public fidel, eram pe un trend ascendent. Din păcate, tocmai atunci ne-a lovit pandemia.
Bănuiesc că, oricum, chiar exceptînd pandemia, situația teatrului independent în România nu e chiar pe roze. Cum e în alte țări?
Nu sînt un specialist, dar din colaborările pe care le-am avut la nivel internațional, în proiecte europene mai mari sau mai mici, mi-am dat seama că există multe diferențe. Sistemul american este foarte diferit de cel european, iar în Europa există mai multe variante. Diferența fundamentală ar fi că în multe țări din Vest nu se face distincție între stat și privat cînd vine vorba de finanțare. Sînt sisteme în care banii se dau pentru organizații și proiecte îndreptate către un anumit tip de rezultat. Sigur, cînd ești instituție de stat primești o subvenție fixă de la structuri ale statului, iar dacă ești o organizație independentă aplici la diferite linii de finanțare – dar, pînă la urmă, diferența fundamentală constă în faptul că în „afară”, în țările vestice, există linii de finanțare mult mai mari, alocate pe mai mult timp. La noi, finanțările „deschise” se acordă pe o perioadă limitată, de sub un an calendaristic, iar sumele sînt foarte mici. AFCN-ul este singura instituție cu o linie multianuală (doi ani). Iar per ansamblu, dacă raportăm bugetele instituțiilor de stat la cele acordate sectorului independent – practic, artiștii independenți nu prea există din punctul de vedere al statului român. Sîntem insignifianți, deși rezultatele proiectelor, eficiența și responsabilitatea în cheltuirea banilor sînt mult mai bune în cazul nostru. Cel mai bun exemplu a fost chiar momentul în care s-a instituit acel ajutor de stat pentru persoanele cu venituri exclusive din contracte de drepturi de autor. Ministerul Muncii și toate instituțiile nu prea știau cum funcționează din punct de vedere financiar și legal acești oameni. A fost o mare surpriză să constate că există astfel de persoane, fără carte de muncă și salariu permanent...
Care e cea mai mare provocare, ca artist, ca om, pe care ați resimțit-o în această perioadă de pandemie?
Nu pot da un răspuns prea exact, pentru că, din păcate, încă nu s-a terminat. Am trecut destul de împăcat prin tot ce s-a întîmplat pînă acum, cele mai dăunătoare sînt în continuare incertitudinea și instabilitatea. Este totuși o perioadă din care avem multe de învățat și care, cred, a pus un soi de reflector pe lucrurile cu adevărat importante din viața noastră.
interviu de Stela GIURGEANU
