Peter Brook, dispariția
Peter Brook s-a stins ca o lumînare care se termină lent, îndelung și al cărei sfîrșit fără dramă invită la reconcilierea cu ordinea lumii. În ultimul timp, cînd l-am văzut, dacă își pierduse energia de altădată, devenise, dimpotrivă, mai afectuos ca nicicînd, privirea îi era luminoasă și surîsul de o tandrețe infinită. El se pregătea și era gata pentru sfîrșit. Nu un „rege care moare” țipînd, ci unul care murmură, șoptește, mîngîie.
Ce i-a adus Peter Brook teatrului? Ce le-a adus el celor ce l-au urmat pretutindeni în aventura sa teatrală, în căutările sale neobosite? Şi aş răspunde: o încredere nestrămutată în teatru, un teatru care a izbutit, datorită lui, să se situeze la răspîntia dintre artă şi viaţă, un teatru care ne-a făcut să cunoaştem şi să trăim, cu fiecare spectacol, o „a doua viaţă”, mai concentrată, mai intensă şi mai împlinită decît cea de zi cu zi, un teatru care a reuşit să nu se dizolve în cotidian, ci să-l potenţeze. „Cînd am venit mă simţeam obosit, vlăguit; acum, după reprezentaţia asta, plec revigorat, mi-am recăpătat forţele”, i-am spus într-o seară lui Brook, care nu a rămas insensibil la remarca mea. El a ştiut întotdeauna, fără nici un fel de demagogie persuasivă, cum să injecteze energie şi să însufleţească un public care a resimțit dorinţa regizorului de a-l erija în partener, de a-l face părtaş la ceea ce se petrece pe scenă, şi asta doar din pura plăcere de a fi împreună unii cu ceilalţi, de a ne simţi integraţi. Teatrul lui Brook a unit oamenii. În acest sens trebuie înţeleasă şi desolidarizarea lui de teatrul politic de care, în a doua jumătate a vieţii sale, a rămas străin, tocmai pentru a apăra – mi-a spus el cîndva – „o valoare esenţială: ambiguitatea”.
Brook a început ca regizor de excepție care s-a dăruit integral teatrului, filmului, semnînd spectacole cu o rezonanță mondială ca celebrul Rege Lear, care a cunoscut un ecou deosebit, o faimă în Est, de la Moscova la București, căci aici mai mult ca oriunde publicul era sensibil la consecințele puterii și ale absurdului ei.
Tînăr, el a pus în scenă texte diverse, refuzînd „exigența” atît de cultivată de tinerii debutanți. Principiul ce l-a condus a fost de a exploata tot ce este teatral, fără rețineri, nici excluderi. „Alegerile vor veni mai tîrziu.” Și astfel a ajuns la două spectacole memorabile cu Marat – Sade de Peter Weiss, unde recluziunea și nebunia se asociau, și un altul intitulat US contra războiului din Vietnam. US – referință la Statele Unite și la „noi”.
Brook, pentru a se separa de Londra și Stratford, va semna un celebru Vis al unei nopți de vară, unde pune totul sub semnul luminii și al albului, al jocului ce asociază tehnici chinezești și performanțe de circ. Bucuria teatrului în stare pură. L-am văzut la București cînd norii grei ai cenzurii oficiale se acumulau și, de aceea, gestul lui Puck – care, circulînd prin sală, mi-a strîns mîna și mi-a șoptit „Good bye” – l-am perceput ca pe o invitație la re-vedere altundeva. Visul mi-a marcat viața și mi-a determinat plecarea.
După ce a triumfat pe scenele din întreaga lume, Brook a hotărît să-şi acorde răgazul necesar unui răspuns: „Dacă pînă la patruzeci de ani viața ne dă totul, apoi noi trebuie să-i dăm totul”. El relua astfel un gînd al lui Dante care îi determina schimbarea radicală: din regizor de teatru, el s-a convertit în gînditor de teatru. „Acum vreau să aflu ce este teatrul, iar dacă voi şti ce este, înseamnă că voi şti şi ce va putea fi el în viitor”, afirma regizorul în pragul unei aventuri ce avea să-l poarte departe de Londra şi de propriile-i rădăcini. Importanţa acestei decizii constă în faptul că, deşi nu a acceptat niciodată să continue, resemnat, tradiţia, Brook nu a respins-o, ci, dimpotrivă, a reactivat-o şi a salvat-o. El nu a părăsit teatrul, ci i-a regăsit vitalitatea graţie unei libertăţi depline devenite regim de lucru, catalizator al experimentului, condiţie a înnoirii. Un teatru eliberat de constrîngeri, un teatru organic, un teatru al acelei fluidităţi pierdute la atîţia alţi regizori, dar redescoperită la el, exaltată, protejată, veritabilă sursă a sentimentului comunitar împărtăşit de publicul brookian. Aici, ne regăsim printre ceilalţi fără să uităm de noi înşine. Împlinire deopotrivă colectivă şi personală, datorată acelei magice încîntări, acelei fericiri de care eram cuprinşi cînd îi urmăream spectacolele.
Teatrul lui Brook a cultivat, mai mult decît oricare altul, asocierea dintre simplu şi complex. Strategia sa regizorală şi-a propus să degajeze mai întîi un „prim nivel” accesibil tuturor spectatorilor, fără nici o excepţie, pentru a le oferi apoi acestora posibilitatea de a accede la ideile cele mai neașteptate şi la reflecţiile cele mai profunde în funcţie de aptitudinile, disponibilităţile şi resursele fiecăruia dintre ei. Graţie acestei treceri de la simplu la complex, Brook a izbutit, mai mult decît oricine, să instaureze alianţa durabilă dintre solitudinea spectatorului şi sentimentul că aparţine unei comunităţi.
Brook a adus pe scenă senzualitatea lumii materiale viu colorate descoperite în călătoriile care, punîndu-l în contact direct cu o serie de modele culturale încă prea puţin cunoscute, s-au constituit în experienţa sa cea mai bogată şi cea mai fructuoasă. A admirat textura şi coloritul ţesăturilor celor mai diverse, s-a desfătat privind dansuri tradiţionale, a aspirat cu nesaţ mirosul mirodeniilor exotice, s-a lăsat cu voluptate atras de freamătul pieţei publice, a stat alături de prinţi şi de oameni sărmani, a împărtăşit viaţa de zi cu zi a semenilor lui de pe alte meleaguri şi a ştiut să integreze concretul acestor existenţe în spectacolele sale policrome, capabile să reunească în jurul unui proiect comun actori de pretutindeni (din India sau din Burkina Fasso, din Japonia sau din Franţa) şi veşminte de pe toate meridianele. Iată un teatru ca oglindă a lumii cu multiplele ei faţete, o lume eterogenă şi dislocată a cărei unitate e reconstituită într-o sală, în faţa unui public ce recunoaşte astfel cu uşurinţă prototipul oraşului modern, veritabil conglomerat de elemente etnice diverse.
Ani la rînd, Brook s-a orientat către ceea ce el numea „teatrul formelor simple”, tocmai pentru a cunoaşte, recepta şi asimila – în spaţiul culturii milenare a altor civilizaţii decît cele europene – esenţa acestora, esenţă concentrată în aforismele unor gînditori şi în gesturile rituale moştenite de la înaintaşi. Brook a căutat şi a găsit pînă la urmă ceea ce s-ar putea numi „teatrul originar”, „teatrul prim”.
Acest teatru bazat pe echipe cu o componenţă în continuă schimbare şi în care se menţin doar cîţiva piloni stabili – actori de o fidelitate indiscutabilă – se hrăneşte din plin cu ceea ce Brook a aşezat la temelia muncii sale teatrale: improvizaţia. Ea permite activarea unor resurse de creativitate pe care Brook le erijează în „materia primă” a proiectului său, în substanţa de unde acesta îşi trage seva, asigurîndu-i astfel coerenţa şi ferindu-l, totodată, de tirania unui autoritarism, a unor rigori ce l-ar putea condamna la imobilism şi închistare. Graţie improvizaţiei, spectacolele îşi păstrează intacte resursele lor ludice, evită riscul de a deveni opere imuabile, finite, osificate, destinate doar contemplării admirative şi nu acelei satisfacţii procurate de neprevăzutul jocului. Brook pariază pe improvizaţie.
Senzorial şi îndrăgostit de esenţe, teatrul lui Brook a optat pentru lumină, pentru acea „lumină orbitoare” ce a sedus publicul ca teatru al atitudinii pozitive, al depăşirii obscurităţii, al victoriei asupra întunericului. Este şi sensul în care putem identifica în el influenţa marelui filozof Gurdjieff, ale cărui idei au marcat atît de profund viaţa şi opera lui Brook.
Brook a cutreierat lumea jucînd pretutindeni, în spaţii publice sau în locuri de care nu mai auzise nimeni. Însă cînd s-a încheiat epoca peregrinărilor şi a experimentelor şi cînd, la începutul anilor ’70, s-a stabilit definitiv în Franţa, şi-a dat seama că are nevoie de un spaţiu propriu. Descoperind în 1973 teatrul Des Bouffes du Nord, el l-a reconstituit integral. În această sală unică recunoaștem toată estetica lui Brook.
La începutul anilor ’70, cînd Brook a venit la Paris, teatrul francez era dominat de „convingeri” ideologice pe care regizorul englez a refuzat să şi le însuşească. Privit mai întîi cu neîncredere de mulţi dintre colegii de breaslă, şi-a cîştigat treptat poziţia centrală pe care a ocupat-o apoi în Franţa. Nu a evitat bătălia, dar a dus-o senin, fără încrîncenare. Şi tot aşa a şi biruit.
Creaţia lui Brook s-a plasat în mod constant, ca şi aceea a lui Shakespeare, autorul său fetiş, sub semnul mobilităţii. O dovedesc alternarea registrelor, variaţia genurilor, schimbarea colaboratorilor. Căci, repeta mereu Brook, „să rămîi la acelaşi nivel înseamnă să regresezi”. „Dorinţa de a ne perfecţiona, pe noi înşine şi arta noastră, nu trebuie să ne părăsească nici o clipă”, a afirmat el constant. Brook nu a apărat niciodată doar o singură valoare, cultivînd permanent indispensabila „luptă a contrariilor”, ce atestă dubla atracţie a regizorului faţă de „teatrul sacru” şi faţă de „teatrul brut”. Între cele două, Brook nu a ales: le-a reunit în „teatrul imediat”, expresie desăvîrşită a artei sale. El își definește parcursul ca pe o spirală care se înalță progresiv, dar își restrînge constant extensia fiecărei circumferințe. Pentru a ajunge la tăcere. „Din ce e făcută tăcerea?”, aceasta-i întrebarea pe care mi-a împărtășit-o el, cu puțin timp înainte de dispariție.
Privindu-i chipul senin într-o cameră funerară frigorifică mi s-a derulat în minte filmul vieții mele de spectator marcat de opera sa. Cercul se închidea organic, ca tot ce a făcut el, și, împăcat, i-am acceptat sfîrșitul.
„Mulțumesc vieții, care mi-a dat atîtea” – îi era drag acest refren dintr-un cîntec al Violetei Parra.
George Banu este critic de teatru. Ultima carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.
