Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
Doamnei Ioana Bentoiu
Există o categorie de sentimente publice atît de inevitabile încît, dacă le închizi ușa, intră pe fereastră. Ba chiar își decupează ferestre, dacă pereții sînt orbi. Dacă, de pildă, nu ești pregătit să le asumi deja la prezentarea evidenței că manuscrisele lui Enescu și ale lui Eliade au fost furate, o vei face la evidența furtulului din arhiva CC al PCR. N-ați știut, vrut sau putut cu Enescu și cu Eliade, nu scăpați totuși: o s-o faceți cu Pauker... Cercul se închide – se blindează chiar. S-a furat și s-a vîndut în licitații de la exilați? S-a furat și se vinde la licitație de la autoritatea producătoare de exil, responsabilă cu supravegherea și a lui Enescu, și a lui Eliade: partidul unic, PMR/PCR. În joc nu e numai alienarea istorică de-a lungul ultimilor 84 de ani a drepturilor de proprietate sau a celor de preemțiune ca și a donațiilor, ci chiar festivul statut juridic al celor care vînd. O soluție profund românească, glosată cîndva de Cioran, și el invitat la Enescu și Maruca cîndva: victime unii în fața alteia, să devină pînă la urmă victime cu toții – să nu scape nimeni. Cum se sfîrșește exilul lor? Totul devine exil – furtul se întinde a patrie.
În urmă cu patru zile, la 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice. La originea semnalării este un vast dosar Pauker inedit (cu 827 file, din 1952-1954) furat din arhive ale statului (fondul CC al PCR | MApN | Arhivele Naționale), după cum au scris deja la 29 ianuarie Adevărul și mai ales PressOne, cu un articol de investigație al Biancăi Felseghi.
Dar loturile prezentate recent au multe alte trăsături susceptibile de a interesa pe oricine se mai ocupă prevenit cu cititul și cu scrisul în română. Sînt, de pildă, trei scrisori ale lui Anton Pann către Gheorghe Ucenescu din anul (și din săptămîna) morții (despre care a scris deja Cosmin Ciotloș în 29 ianuarie), o mai lungă scrisoare a lui Al. Odobescu către soție din anul sinuciderii, o scrisoare cu destinatar aparent multiplu din tinerețea lui Hasdeu, scrisori ale lui Eliade și ale mamei lui Eliade din și către Kolkata (sau din și către „Patria Rosetti“) și cîte altele. Licitația ar urma să aibă loc la casa Artmark pe 15 februarie 2022, fiind așadar o altă licitație cu documente emise de Enescu și inedite, continuînd în anumite privințe direct licitația Artmark din 21 septembrie 2013 și licitația Historic din 22 septembrie 2021. Așadar, toate aceste noi documente provin din „7 colecții“. În materialul publicitar al HotNews din 31 ianuarie se specifică a fi „7 colecții prestigioase“, însă singura proveniență indicată la vreun lot este cea a colecției „scriitorului Vadim Tudor“.
Nu mai știm ce înseamnă anume în română prestigios, dar cu privire la colecția provenită inclusiv din furturi a lui C.V. Tudor a reamintit recent și Dumitru Lăcătușu, și Alina Pavelescu (celebrul caz al dosarului Alimănescu). Din prezentare nu rezultă dacă aceste documente au fost recepționate însoțite de plicuri, elementele esențiale pentru depistarea contextului apariției și/sau re/descoperirii în cazul oricăror scrisori. Alina Pavelescu și, foarte sistematic, Adrian Cioflîncă au semnalat că un asemenea imens dosar cum e Pauker nu putea să fi fost decît sustras din arhive – adică furat. Vom deduce imediat din volumul documentelor Pauker că un asemenea furt nu putea avea loc discret. Nu au fost sustrase de cineva dintr-o sală de lectură ca urmare a neatenției custozilor. Sînt cîteva kilograme de hîrtie păstrate într-o casetă tipică de arhivare și chiar și numai asta atestă ponderea complicității. Nu este un furt cu un singur autor. Nu se știe cine le vinde, dar cine le vinde este la capătul abia acum vizibil al lanțului complicităților la furt. Prezentările loturilor, la fel ca la Historic, sînt multiplu eronate complet și în general execrabile: cine sînt experții? Și cu ce diferă ele exact de gestul acostărilor anonime pe stradă, prin anii 1990 sau oricînd, cu repertoriul „vrei un ceas/parfum/telefon/etc.?“? Acest cifrat „vrei un manuscris inedit?“ cu ce diferă în privința cromaticii ideii de piață? Mîna ei eventual invizibilă a lăsat totuși amprente oribile și e și foarte murdară. Îți vine să te prosternezi comparativ în fața prospectelor de aspirine, în fine, să apreciezi orice e cît de cît mai normat. Secul jargon licitatoriu nu justifică cu nici un chip nici folosirea improprie a calificativului rar pentru un manuscris despre care, întîi de toate, nu ni se spune niciodată dacă este inedit sau nu. Nu ni se spune niciodată nici de unde provine. Rar și eventual foarte rar? Dar cum adică „rar“? Ar fi putut fi trei identice sau chiar numai două? Prezentările site-urile caselor de licitații sînt un dispreț absolutist al ideii de cititor calificat. Sigur există interlopi mai responsabili. E mai puțin sinistru – căci e o urgență omenească – un rinichi licitat azi în Afghanistan.
Că cele patru scrisori ale lui Enescu sînt într-adevăr inedite sper să pot arăta mai jos. În cele ce urmează, le voi transcrie și edita în ordinea lor cronologică, pentru ca mai apoi identificarea destinatarilor și contextelor, ca și comentariul necesar lor în ansamblul operei și vieții lui Enescu să dezvolte un crescendo dictat de semnificația unică a scrisorii din 1934. Viorel Cosma estima că ar exista „peste 3 000 de bucăți“ de scrisori de la și către Enescu (1981, p. 95), din care a editat el însuși peste o mie. Probabil că sînt mai multe. Și este pînă la urmă perfect ciudat că pînă și cei mai importanți muzicieni, muzicologi și istorici care s-au ocupat de inedite Enescu în ultimele decenii nu menționează și nu analizează niciodată licitațiile caselor occidentale și mai ales ale celor franceze. Peste o sută de autografe, de la scrisori la fotografii dedicate și cărți de vizită sau albume semnate multiplu au apărut numai în ultimul deceniu la Paris. Acolo – ca și la licitațiile din București – nu e același Enescu? E mai puțin Enescu, asta doar pentru că se întîmplă că a intrat cîndva pe mîna unor indiferenți, a unor imbecili sau a unor răufăcători?
Contextul mai larg (2019-2021) al acestei analize rapide și preliminare este descris sistematic la Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat, unde sînt prezente cîteva sute de analize și articole care probează că lichidarea prin licitații a patrimoniului cultural manuscris românesc de însemnătate maximă este un proces de societate care tinde – nu mai e timpuriu să o spunem: o probează patru licitații în numai 9 luni (aprilie 2021-februarie 2022, a patra fiind o nouă licitație Eliade anunțată de Historic, cu loturi deocamdată neprezentate) – să concureze fenomenul plagiatului. Extrem intensificat și masificat în ultimii doi ani în România, furtul din arhivele altora și furtul din lucrările altora constituie trăsătura principală a maladiilor profunde de societate pe care le afișează sistemul cultural și de educație. O coaliție neanticipată cu ceva timp în urmă reunește astfel entități publice de drept privat – cum sînt casele de licitații – despre care s-ar fi putut presupune că nu dezvoltă în același mod aceleași rele practici, despre care s-ar fi putut presupune deunăzi că protejează un anumit scrupul de diferențiere, măcar pentru că ideile de expert evaluator, de patrimoniu cultural gestionat de instituții ale unui stat, de clasare a unor bunuri mobile și în fine de licitare a unor documente legitim dobîndite și corect evaluate ar merita conservate. Dar diferențele între casele care licitează manuscrise canonice s-au estompat. Nu o casă de licitații sau alta contează aici, și oricum, cu unitatea de măsură Enescu (și chiar cu unitatea de măsură Eliade), diferențele dintre cei care se ocupă de Historic sau Artmark sau et c. sînt minuscule. Aici contează proliferarea unui model pernicios de a trata colectiv, de la legislație și pînă la exprimarea opiniei publice, puținul care a mai rămas de protejat, după unicii 32 de ani – în istoria locală – în care imense fonduri de arhivă publice și private au fost devastate într-un regim non-totalitar, după ce timp de 51 de ani fuseseră devastate în regimuri totalitare. Nu numai că problema licitațiilor cu fonduri ilicite provine din primii ani ai tranziției democratice, dar în materie de legislație și metabolism social figurează printre principalele activități rămase pre-, extra- și anti-europene ale unui stat totuși european, dar care a pierdut deja primii 15 ani în care ar fi avut datoria – pentru a se mai numi stat – să adopte și să armonizeze bune practici recunoscute internațional. Sau vom ajunge să tratăm și semnele de circulație conform specificului național? Asemeni unui celebru condamnat penal, pe vremuri, casele de licitații ne spun în fond un singur lucru: „întăriți-vă statul!“. Și cu întărirea statului se ocupaseră din plin domnii Pann, Hasdeu (directorul Arhivelor...), Odobescu, Enescu, Eliade. Statul continuu slăbit reflectă aici, poate civilizațional, umbra subversivă a iarmaroacelor, cu durata lor lungă într-adevăr în această parte de lume. Chiar și așa, am fi mai aproape de o descriere aptă a blocajului repetitiv decît atunci cînd casele de licitații și posesorii fraudulenți afirmă că e „dreptul lor să vîndă, e o tranzacție între privați“ sau diferite alte amabilități libertariene care se feresc să recunoască că „mîna invizibilă a pieței“ fură din ce în ce mai vizibil. Ești împins în gherila textuală totuși dezgustătoare, în studiile de securitate patrimonială la care trebuie să te mobilizezi pentru că asta a devenit și ultima cale de a recupera ceva. Presupunînd că îți pasă întrucîtva de autorii de origine română evocați mai sus. Există desigur și alte opțiuni: nu lor li se adresează aceste rînduri.
Legătura din fondurile de documente Enescu vîndute atît la Artmark cît și la Historic este limpede. Nu numai că între licitațiile Enescu din 2013 (Artmark), 2021 (Historic) și 2022 (Artmark) există similitudini clare între tipurile de documente, între prezumata sau declarata lor origine (colecția frauduloasă Drăghici-Capsali) sau între cronologiile loturilor (unele strict vecine), dar un același manuscris (un duo pentru mezzosoprană și bas în formă de canon pe versurile Reginei Elisabeta) a fost scos la vînzare de Artmark în 2013, fără a i se fi indicat proveniența, nu a fost adjudecat în acea licitație și a fost deci scos din nou la licitație în 2021, dar de Historic.
Cum în amîndouă cazurile – binomul plagiat-licitație – avem de-a face cu o degradare letală a ideii minime de cultură și știință, singura modalitate percutantă în imediat e să contraataci degradarea tocmai cu instrumentele științei (aici filologice și istorice), fie și cu aparențe ambulanțiere. Să analizezi integral minuțios plagiatul masiv al altui prim-ministru în funcție, cum a făcut recent, a cîta oară, Emilia Șercan. Și să analizezi suspiciunea de furt (și evidența altui dispreț lipsit de precedent) în cazul documentelor licitate din nou – adică să le editezi deja. Poziția de prim-ministru și statura lui Enescu importă aici, necum un anume general de armată ori o anume casă de licitații. Se pot imagina programe de înalte studii care să se ocupe cu manuscrise fulgurante, cu documentul intermitent, cu mărturia cultural canonică de tip cometă sau asteroid, cu „vînătoarea subtilă“ a lui Jünger. Cele tezaurizate prin permanențe, cele dotate cu cotă în depozite publice, sînt mereu ceva mai simple: dispun de timp. Cele neclasate trebuie în schimb editate, interpretate intensiv și făcute cunoscute deja. Mai precis: ca și cînd au și dispărut deja.
Ce altceva poți face? Să editezi din simple fotografii de loturi licitate documente majore și posibil inedite, într-o țară unde actualul ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării este de fapt preot (profesie stimabilă, ca și cea de general de armată: dar altele), iar anteriorul fusese un semidoct grobian plagiator ordinar. Cum să nu inovezi în cercetare pe baza pseudo-digitalizărilor unor case de licitații care consfințesc sau protejează furtul? În alte limbi, în alte zări, prin comparație, cercetarea și inovarea și-au pierdut de mult sensul acesta dezastruos de aventură, din care rezultă în cel mai bun caz numai că nu ne plictisim. Ba chiar vom putea trece curînd de la Enescu la Ucenescu: Ana Tăbărași-Hoffmann și Cosmin Ciotloș au avut gentilețea să-mi confirme că studiază și ei, și tot cinegetic după fotografii, cele trei manuscrise resurgente Anton Pann, cu rezultate care pot produce revelații. Ineditele caselor de licitații din ultimii doi ani ne-au invitat la editări critice distanțate pandemic, șicanate mai aleator decît un impromptu, oribilă telemuncă detectivă despre furt.
Orice ar fi, conținutul acestor manuscrise trebuie decis disjuns de contextul silnic și impur în care – pentru prima oară – apar ele. Spre deosebire de pildă de Thriller Enescu (19 august-21 septembrie 2021, în 55 de episoade), voi privilegia aici însemnătatea strictă a acestor pagini noi ale lui Enescu. Despre ce, cum și cine își permite să vîndă din nou Enescu, poate altădată: va rezulta, oricum, mai clar în urma acestei analize prealabile. Cît despre context, l-a formulat succint istoricul Mihai Demetriade (CNSAS) într-un comentariu din 29 ianuarie: „trebuie spus: există istorici care omit deliberat întrebări legitime legate de sursa unor bunuri, spălînd astfel imaginea acestor case de licitații (vezi cazul manuscriselor lui Eliade puse în vînzare de Historic și rolul expertului Alin Ciupală). Complicitate. Lipsa acțiunii pro-active/reglementative/regulative a statului. Pe scurt, lipsa sau ambiguitatea reglementărilor, alături de inacțiunea unor instituții și complicitatea celor implicați fac posibile aceste furturi cu față legală“. Din această perspectivă, se constată că participă la dereglementare oricine ar fi competent și îndreptățit să se exprime (presupunînd că se mai editează și studiază Enescu, Eliade, Odobescu, Hasdeu, Pann... și, da, Pauker), dar care totuși nu o face. Însă – precum în atîtea alte procese supraindividuale și subinvestigate – nici o demisie colectivă, nici un aer prăbușit al timpului nu are cum justifica demisia individuală.
I
"7 Colecții". Licitația de Cărți, Manuscrise și Autografe #436/2022 (artmark.ro)
Către Robert Brussel, din și în Paris, la 10 mai 1924.
[Plic] M. R. Brussel | 28bis Av.[enue] Mozart | Paris
[1r] ce 10 mai 1924
Cher Monsieur,
Rentré de voyage je viens vous dire ma grande reconnaissance pour votre article sur la musique roumaine à l’occasion du [1 v ] concert Colonne du 29 mars.
Le patriote et le musicien en sont touchés et fiers, et beaucoup de Roumains doivent l’être aussi. ––––
Croyez bien, cher Monsieur, à mes sentiments très sincérement dévoués.
Georges Enesco
[Tăiat pe o față a plicului: o altă adresă scrisă tot de Enescu] v.[oir] au dos | Monsieur | Monsieur Jacques Courneuve | « Le Quotidien » | 5bis Rue du Dôme | Paris [în stînga jos, lăsat netăiat] 28bis Av.[enue] Moz[art: aici plicul e rupt].
Carte de vizită Enescu, scrisă recto-verso. | Observație la citirea datei: e ce și nu le (la fel în următoarele două) întrucît așa prefera (sute de exemple) el (și parțial și stadiul de atunci al francezei epistolare). | Plicul: în dimineața acelei zile Enescu refolosește plicul pe care scrisese o altă adresă jurnalistică (după cum atestă ștampila de primire a poștei, în gara Saint-Lazare la ora 10.30). Și nici nu ar fi fost el însuși „cinci într-unul singur“, cum se considera, dacă nu ar fi știut să folosească orice căpețel de resursă și de atîtea ori o hîrtie scrisă deja. | Rentré: venea de la București, unde concertase în două rînduri cu Thibaud, iar peste trei zile e deja în concert cu Alessandrescu la Londra. | Colonne: concert dirijat de Gabriel Pierné, el cîntase Bach și Chausson, iar în partea a doua, acum cu el dirijor: premiera absolută a dansurilor din Œdipe. Tot Pierné va dirija premiera integrală, peste 12 ani. | Criticul muzical Robert Brussel scrisese prima oară despre Enescu compozitor chiar la debutul absolut: Revue d’art dramatique, la două zile (20 februarie 1898) după premiera Poemei române. Avea deci prioritate față de criticul Courneuve, care scrisese totuși și el despre primul concert cu Œdipe: în Le Quotidien, dar la 2 aprilie 1924. | Amănunt: dacă Enescu pare aici patriotic cumva prea avîntat, să se coroboreze data (și timbrul poștei): sărbătorea și el, de la Paris, era o zi de 10 mai.
II
"7 Colecții". Licitația de Cărți, Manuscrise și Autografe #436/2022 (artmark.ro)
Artmark: Scrisoare amicală ”... nu mă gîndesc decît la partituri...”, trimisă de George Enescu către impresarul Avram Cohen, Paris, 10 aprilie 1934, cu semnătura olografă a compozitorului (2 file)
Tot Artmark (material publicitar HotNews, 31 ianuarie):
„O altă corespondență celebră este cea a marelui compozitor George Enescu și [scil. cu] impresarul Avram Cohen. Una dintre scrisori, de colecție, datată 1937, are prețul de pornire de 100 de euro, și povestește despre studiul său cu Yehudi Menuhin. Cealaltă scrisoare, cu același preț de pornire de 100 de euro, semnată olograf de George Enescu, a fost trimisă la 10 aprilie 1934 către același impresar și surprinde definiția vieții celebrului compozitor: „nu mă gîndesc decît la partituri“.
Nu. „Impresarul Avram Cohen“ nu există. Există A.H. Cohen, Antoine Cohen, atît de Antoine încît la un moment dat Viorel Cosma l-a și confundat cu Antoine Bibesco (V. Cosma 1974, p. 188, corectîndu-se apoi în 1981, p. 148. Dar corectura fusese făcută deja de E. Piru, „À propos de quelques lettres de Georges Enesco, Revue roumaine d’histoire d’art 5 [1968], p. 178, după cum reamintește A. Cophignon 2009, pp. 148 cum 469-470 n. 105). E chez, nu à sau au sau pour. Adică chez A.H. Cohen e adresa de corespondență a lui Enescu din acel moment: indica unde să i se răspundă (sute de cazuri similare). Gravitatea e însă alta – și conturează imediat o enigmă aproape impenetrabilă. Scrisoarea nu e pentru un domn. Ci pentru o doamnă: și chiar pentru o chère amie. Enescu a scris deseori în franceză prietenilor și corespondenților români. Dar această scrisoare este adresată unei franțuzoaice – vezi și grafia Brezoïanu. Nu „semnătură olografă“: totul e olograf. Formula imbecilă „de colecție“ va fi folosită ca indiciu al provenienței. Dar de ce țin autori anonimi să ne indice, în materiale de presă plătite, nimic mai puțin decît „definiția vieții celebrului compozitor“? Nu ar fi mai adecvat să învețe un strop de franceză și să descopere consternați că nu apare în textul pe care îl vînd înainte de a-l citi nici un partitions, ci simplul parties, și că fraza are cu totul și cu totul (și cu totul) alt sens? Din descrierea casei de licitație practic numai 2 file ar mai trebui menținut (nu și forma ghilimelelor). Să te prezinți atunci ca „principala platformă de promovare culturală în piața românească de artă“ pare cam semeț. Pentru identificarea destinatarului: vezi mai jos.
[1 r ]
Bucarest
ce 10 avril 1934
Chère amie,
On vient de me remettre votre bonne lettre, qui s’est croisée avec la mienne d’il y a deux jours. – C’est affreux! J’ai déjà déclaré environ 20.000 fr. comme gain de l’Institut, et on va me laisser sur la paille! C’est-à-dire que j’ai déclaré une somme globale de 45.000 fr. pour le printemps de l’année dernière... tant pis. – [1 v ] Est-ce que j’ai encore quelque dette envers vous (autre que la dette de reconnaissance, formidable, et plus que celle, indéfinie encore, dont je compte me libérer l’hiver prochain)?
Pour que vous ayez une idée de ma vie, sachez que je ne quitte pas le pyjama, que je me rase tous les quinzes jours, que je retraîne un [2 r ] peu une jambe, la gauche cette fois, et que je ne pense qu’à des parties qui s’entrecroisent harmonieusement – musicalement, s’entend! ––––
Et que c’est bon de n’avoir pas [
adăugat ulterior] à travailler de traits! – Mais quelle athmosphère de tristesse. Heureusement elle ne m’entame pas. ––––
Un million d’affections [2 v ] à tous deux de votre vieil ami
Georges Enesco
Je ne sais encore pas la date environ de ma venue en France. Je vais y penser ces jours-ci. ––––
Comentariu. Cui i-a scris atît de confesiv, cînd din perioada martie-iulie 1934 abia mai subzistă două duzini de fragmente de corespondență mult mai stinse? Lui Yvonne Astruc.
Sînt greu de găsit documente Enescu, și cu atît mai mult unele inedite, care să mărturisească un contrast tematic și un dezechilibru personal vădit precum o face – și cu ce consecințe pentru muzica lui, vom vedea – această scrisoare. | Nu e semnalat plicul. | D’il y a deux jours: apariția acestei scrisori aduce după sine presupunerea că ar mai trebui să existe, în acest dialog punctual, încă trei: scrisoarea anterioară a lui Enescu, răspunsul tocmai primit de el (cere aici un al doilea, poate o negociere) și concluzia ulterioară a destinatarei la nemulțumirea („asta o să mă ruineze!“) lui. | Croisée & affreux: materia era urgentă. | Déclaré: o posibilă declarație de impozit asupra cîștigurilor obținute la Paris, dar făcută la București. De unde o știm? Sînt environ 20.000 fr., or Enescu scrie în alte scrisori „în jur de“ pentru sumele în franci pe care le achită în lei. | Altui intim, chiar lui Edmond Fleg, îi mărturisise la 30 ianuarie 1934 (Cosma 1974, pp. 329-330) că traversează o perioadă foarte grea „... et c’est n’est pas fini“, și că a trebuit să părăsească de urgență Parisul fără a mai putea reveni în cursul primăverii (și Fleg, și Austruc l-au înțeles). Dar chiar tranziția, aici, de la plictisul fiscal la confesivul puternic e mai mare decît în oricare alte mărturii ale sale deja cunoscute pentru întreaga perioadă 1933-1934. | Corespondenta, „draga prietenă“, îl știa de un sfert de secol: a-i mărturisi ei că de o vreme nu mai ieșea din pijamale (adică din casă) și că se bărbierea o dată la cincisprezece zile, el care abia a fost văzut purtînd barbă în 1909, după moartea mamei, nu e indiciul direct al dezechilibrului depresiv? | Je retraîne un peu une jambe: cît de incredibil – exact asta înseamnă, în greacă, numele de Oedip. | Affections à tous deux: destinatara și soțul ei pianist. | Travailler des traits: exercițiile de virtuozitate violonistică absentau în lipsa concertelor, „și ce bine“! | Tristesse [...] elle ne m’entame pas. În chiar acel an Enescu și-a dobîndit o formulă pentru întîmpinarea dezastrului: tout coule sur moi (vezi mai ales I. Kogălniceanu 1996). Aceasta e formula pereche. |
Institut. În franceză – și la nivelul lui Enescu – formula Institut ar putea imediat trimite la Institut de France, el fiind la acea dată membru corespondent al uneia din cele cinci Academii ale Institutului. Dar nu o face. Institut, aici, este acel Institut instrumental pe care îl fondase el însuși împreună cu Yvonne Astruc în 1932 și pentru care susținea cursuri de măiestrie anuale cu sute de auditori, de la debutanți și amatori pînă la colegii consacrați. Numai că în 1934 nu le-a susținut, iar ea l-a înțeles, reiese asta din „datoria de recunoștință, formidabilă“ pe care i-o poartă, urmînd să se recompenseze („datoria indefinită“) prin cursurile „din iarna“ 1934-1935 (însă le va amîna de fapt pînă în octombrie 1935). Le-a susținut în 1933 – dar lucrul e mai puțin cunoscut – a fost foarte activ anual în perioada 1935-1939 și le-a reluat de îndată ce se putea după război, în 1947, cu acest anunț impozant.
Vieil ami? O da. Cu Yvonne Astruc (1889-1980) îi cîntase Enescu lui Rodin cea de-a doua Sonată de vioară a sa. Era 1910. Cu Yvonne Astruc a fondat, condus și animat încă din 1932, la Paris, un Institut instrumental. Este Yvonne Astruc cea care l-a convins și susținut, din 1932 și cît de mult a mai putut, pînă în 1953, să predea: Enescu nu a prea agreat imaginea standard a profesoratului. Prin Astruc în primul rînd se poate vorbi de o amplă dimensiune pedagogică internațională a lui Enescu. Mai mult decît cu oricine altcineva, amîndoi acolo în 96, avenue de Villiers (clădirea încă există), Enescu a devenit și profesor. Cu Astruc a colaborat strîns nu abia din 1935 (deci după această scrisoare), așa cum s-a crezut multă vreme (de pildă M. Voicana et al. 1971, II.725), ci din 1932-1933. O arată, cu surse pariziene mai bune, Alain Cophignon: în 1933, „mai ales pedagogul din el este solicitat – pentru 24 de ore de cursuri de interpretare (1 mai-17 iulie) – la Institut instrumental din Paris“ (2009, p. 328). Or, intervalul mai-iunie corespunde chiar și acelui printemps passé în privințe fiscale: cu Astruc discută așadar, presat, scadențe de onorarii.
Se întîmplă că în muzicologia românească și în cea internațională non-francofonă numele acestei instituții să fie mai degrabă dat ca École instrumentale decît ca Institut instrumental. Dar e același lucru. Astruc, violonista, s-a căsătorit în 1920 cu Marcel Ciampi (1891-1980), marele pianist fratern și coetaneu lui Enescu, ca pentru a-i și cînta ei doi sonatele, iar a III-a pentru pian îi e desigur dedicată lui Ciampi. Elev ca și Enescu la clasa de pian a lui Louis Diémer, alături de Marcel Ciampi a sărbătorit-o Enescu printr-un recital pe Anne de Noailles, la 5 februarie 1931, concertînd apoi regulat împreună cu Ciampi de la finele lui 1932, atît de bine încît criticii muzicali parizieni constatau că Enescu „se întrece, se depășește, se suprarealizează“ (M. Voicana et al. 1971, II.725): îndeletnicire tehnic neîntreruptă a lui, încă din 1886. Scrisori ale lui Enescu către Ciampi au fost publicate pentru prima dată în 1996 de John-Paul Bracey*. Pe Yvonne Astruc Enescu a recomandat-o să-i preia locul în 1953, la Accademia musicale Chigiana, întrucît ea era „singura care m-a urmat zi de zi și care cunoaște à fond toate gîndurile mele privind învățămîntul violonistic“ (de pildă în M. Voicana et al. 1971, II.1104 n. 140, original publicat în 1955, dar postum).
Toate acestea diferă puțintel de „Avram Cohen“, nu?
Anunțul a ceea ce aveau să fie singurele concerte oferite de Enescu de-a lungul anului 1934.
Scrisoarea aceasta e dintr-o zi de marți (ca cea de azi). Cum domnul Ion Vianu a afirmat cîndva că inițierea sa muzicală îi e datorată lui Enescu însuși, despre care a și scris pătrunzător, sper că cititorii săi vor aprecia să descopere că domnia sa este născut în aceeași săptămînă (duminică 15 aprilie 1934) cu o asemenea scrisoare, a cărei interpretare dialoghează cu aceea, mai veche, a sa.
III
"7 Colecții". Licitația de Cărți, Manuscrise și Autografe #436/2022 (artmark.ro)
Artmark: Scrisoare amicală trimisă de George Enescu către impresarul Avram Cohen, căruia îi povestește despre studiul cu Yehudi Menuhin, Paris, 1937, cu semnătura olografă a compozitorului, piesă rară, de colecție (2 file).
Iarăși un destinatar și Avram, și domn. Nu, e tot o doamnă. E aceeași doamnă. Nu-i „povestește“ nimic.
Enescu către Yvonne Astruc, din Timișoara, la 10 octombrie 1937.
[1r] ce 10 8bre 1937
en tournée
(Chez Mr A. H. Cohen – 51 Strada Brezoïanu
Bucarest)
Bien chère amie,
Oui, mai et juin, mais seulement deux cours par semaine, en tout tout au plus 18. [1 v ] C’est que Yehudi [Menuhin] sera aussi là, et il me faut aussi pour lui beaucoup de temps.
Toute ma vieille et fidèle [2 r ] affection au cher trio
maman
papa
junior Ciampi
Georges Enesco
PS. À propos [de] ma 2 de [seconde] S[ona] te , c’est mon impression que Laura [?] trouve la meilleure formule. – Et une lettre de Norvège.
Comentariu. Nu e semnalat plicul. En tournée: pe 9 și 10 octombrie 1937 Enescu a susținut concerte la Timișoara. Mai et juin: exact acesta a și rămas programul, Enescu susținîndu-și cursurile pentru 1938 la Institut instrumental între 3 mai și 1 iulie, dar nu am regăsit referințe dacă au fost sau nu „cu totul cel mult 18“. Maman: destinatara, Yvonne Astruc Ciampi. Papa: Marcel Ciampi. Junior: fiul lor Yves Ciampi (1921-1982), cineast. Laure: încă neidentificată (ca și sonata), dar ar putea fi una dintre elevele comune lui Enescu și Astruc.
Cînd Alina Pavelescu, directoarea adjunctă a Arhivelor, și istoricul Adrian Cioflîncă au aprofundat, primii, onerosul prezentei licitații, Artmark, prin Director PR Alina Panico, a reacționat spunînd nici mai mult nici mai puțin că arhivele PMR/PCR „nu sînt proprietate publică“, ar fi fost arhive private! ce mai, ca niște bilete de amor, chit că sînt prezentate în chiar cutia Arhivelor Naționale! Nu aflasem de doamna Panico, însă aș vrea să-i ofer, ei și celorlalți simpatizanți ai extremiștilor AUR (dumneaei fotografiindu-se cu George Simion), o notă tocmai despre acest „Avram Cohen“ căruia îi face PR și despre care se știe atît de puțin. Celebra monografie Enescu din 1990 a lui Noel Malcolm, de pildă, nu-l pomenea. Dar în fondul Enescu de la ANIC se păstrează două documente autografe din 30 aprilie 1943, prin care Enescu intervine în sprijinul lui A.H. Cohen tocmai la Ion Antonescu și la Comisiunea pentru Asimilarea Evreilor, pentru a-l proteja în timpul holocaustului românesc, oferindu-i firește cele mai bune recomandări, cum a făcut-o tot atunci și pentru pianistul evreu Theodor Fuchs, alt vechi prieten al lui.
Sînt prea multe inexactități și incertitudini cu privire la Antoine H. Cohen și la corespondența lui Enescu din strada Brezoianu nr. 51. Prietenia și colaborarea dintre Enescu și Cohen ar fi putut face obiectul unui studiu sistematic. Cohen este dintre foarte puținii din afara familiei care a petrecut un timp atît de îndelungat împreună cu Enescu, de la 1898 pînă în timpul celui de-al Doilea Război mondial. Abia persecuțiile rasiale l-au obligat pe Enescu să își caute și un alt impresar, unul etnic român. Viorel Cosma scria în 2016: „există fonduri ample (Maruca Cantacuzino, François Cholé, Marguerite Vessereau, Antoine H. Cohen) care așteaptă investigarea surselor de păstrare și semnalarea lor“ (V. Cosma 2016, p. 17). Frazarea e aici neavenită, dar muzicologul afirma de fapt că nici el nu știa cu exactitate unde sînt (risipite). O spusese el însuși mai clar în 1981, iar situația nu s-a schimbat – tocmai pentru că le-ar fi editat el însuși pe parcurs...: la „fonduri unitare de real interes documentar și spiritual“ menționa și „A.H. Cohen (impresarul concertelor și turneelor artistice), deocamdată necunoscute“ (V. Cosma 1981, p. 98, în exemplarul meu legată după p. 100).
La 1 mai 1921, în Luptătorul, un „Menestrel“ care se recomanda ca amic al lui Edmond Fleg și părea inițiat muzical, își deschidea transcrierea întîlnirii cu Enescu astfel: „Îi fusesem anunțat lui Enescu de către impresarul său, d. Cohen, în casa căruia locuiește maestrul și care are pentru marele artist îngrijiri de mamă foarte mîndră de odorul ei...“ (L. Manolache 1988, pp. 99-103). Zece ani mai tîrziu, într-o convorbire de la Arad redată de Csányi Piroska (Aradi Közlöny, 7 noiembrie 1931), un alt mic portret: „Impresarul A. H. Cohen ([timp] de 33 de ani [așadar chiar de la început]). Un domn în vîrstă, voluminos, povestește cu multă plăcere despre «prietenul lui cel mai bun». Spune că de cîțiva ani locuiesc mai tot timpul în tren“. Și Enescu adaugă: „N-am o reședință permanentă... Dacă nu cumva trenul mi-e adevărata locuință“ (L. Manolache 1988, pp. 230-231). În aceeași zi, într-un un alt ziar maghiar (Erdélyi Hírlap), Cohen apare chiar în interviu, sub șapoul „Cohen, cel mai bun prieten“: „A. H. Cohen, agil, scund, îmbrăcat cu grijă și eleganță, este cel mai agitat dintre toți cei prezenți în cabina artistului: | – Trebuie să vă declar – spune impresarul – că, pe mine personal, mă leagă de Enescu o amiciție din cele mai bune, îl administrez de treizeci și trei de ani... îl apreciez a fi mare nu numai ca artist, se cuvine a-l zugrăvi și ca om, cu o la fel de înaltă calitate. El nu se preocupă, de-altminteri[,] de nimic altceva decît de componistică și vioară; partea materială i-o dirijez [sic] eu, cu gospodăria mă necăjesc tot eu, firește, eu îi desemnez stațiile turneului, care se întinde, mai totdeauna, pe parcursul anului întreg. Ieri am fost la Oravița, mîine concertează la Ateneul Capitalei [...]“ (L. Manolache 1988, pp. 232-233). În antologia Laurei Manolache traducerile din limba maghiară i-au fost oferite de Theodor Sugar. Numai pentru a vedea cît de imprecisă devenea rapid exegeza Enescu chiar și în cazul unor documente deja publicate și minore, mi se pare nimerit să le colaționăm și cu cele care apăruseră deja, în 1980, în cartea criticului muzical Pintér Lajos, tradusă de cuplul Tereza și George Sbîrcea înainte de a fi publicată (Kriterion, 1981) în originalul maghiar. Pintér Lajos/Sbîrcea redau contras și în cîteva locuri diferit: „De Enescu, al cărui impresar sînt de treizeci de ani, mă leagă o strînsă prietenie, ne-a spus domnul Cohen. În afara viorii și a compoziției, el nu are grijă de nimic altceva, eu îi rezolv toate problemele materiale, menajîndu-l, eu mă îngrijesc și, bineînțeles, eu stabilesc itinerariul turneelor care îl ocupă întregul an. Ieri ne găseam încă la Oravița, mîine concertează la Ateneul Român din capitală“. Dar cele două versiuni concordă în a ne informa că domnii Enescu și Cohen ajunseseră la 8 seara cu acceleratul de Timișoara. Iată-i împreună, într-o fotografie nedatată: domnul Cohen (cu ceva din alura lui Șăineanu) e cel din dreapta.
IV
"7 Colecții". Licitația de Cărți, Manuscrise și Autografe #436/2022 (artmark.ro)
Către Ștefan Voitec, ministru al Educației Naționale, din și în București, 17 iunie 1945
[1]
în 17 Iunie 1945
În numele eminentului meŭ coleg Th. Lupu, și-n al meŭ propriŭ, vin să cer sprijinul Excelenței Voastre pentru tînărul violoncelist Alex. Stein, elev a[l] lui Lupu, care dorește să plece la Paris pentru perfecționare.
Este un element foarte talentat și merită să fie ajutat.
[2] Cu mulțumiri anticipate rog pe Excelența Voastră să primească aci sentimentele mele de ’nnaltă considerație.
George Enescu
Excelenței Sale
Domnului Ministru al Educației Naționale
București
[Plic]
Excelenței Sale
Domnului Ministru al Educației Naționale
București
[Pe plic: adăugat de o altă mînă, probabil în creion, în dreapta sus, la o dată necunoscută:
]
Formula de adresare nu trebuie să îngrijoreze: tipicul „Prea stimate Domnule Ministru“ apare și în scrisori de recomandare către un ministru anterior al Educației Naționale, în 1943 Radu R. Rosetti (păstrată la B.A.R, publicată în V. Cosma 1974, pp. 374-375), precum și către un ministru ulterior al Artelor, în 1947 Ion Pas (publicată în V. Cosma 1974, pp. 382-383). Sînt multe mărturiile – de la case regale la pietoni și taximetriști – despre politețea lui indefectibilă. Alt scrupul de comunicare? Desigur: e „violoncelistul“, nu mai simplul „celist“ preferat între muzicieni. Identificarea lui Ștefan Voitec este corectă. Există literalmente sute de astfel de micro-texte: Enescu nu refuza să ajute pe nimeni. Iată un alt exemplu. Aflăm chiar și în 2022 de un exemplu în plus.
Aici este evident Theodor Lupu (1899-1962), cu care Enescu cînta în acei ani (1941-1946) în Cvartetul George Enescu, un celist din orchestra Radiodifuziunii (vioara I fiind Enescu, a II-a Constantin Bobescu, iar viola Alexandru Rădulescu), cu care a și cîntat la Ateneu (4 martie 1942) și apoi a înregistrat (în 1943) Sonata sa a II-a pentru cello și pian. Au început această colaborare în martie 1941, cu integrala cvartetelor Beethoven la Ateneu, prelungind-o pînă în 1946 (nu în „1942-1945“, cum scria V. Cosma 1974, p. 375 n. 2, sărind peste M. Voicana et al. 1971, II.983). Desigur, era un alt Cvartet Enescu decît cel inițial, internațional, din Parisul lui 1904.
Pentru prima oară cu o scrisoare: înăuntrul Simfoniei a IV-a.
Dacă a existat vreodată cineva care ar fi trebuit să vadă primul și poate chiar singurul, să păstreze această mare scrisoare din 10 aprilie 1934, acela a fost Pascal Bentoiu. Data aceasta el o știa cel mai bine. Știa ca nimeni altcineva că schița preliminară a Simfoniei a IV-a păstrată la Muzeul Enescu, redactată în creion (în creion chimic violet, adăuga: 2016, p. 66), e din 2 aprilie 1934. Și că versiunea mult îmbunătățită, ultima a lui Enescu, scrisă în cerneală, poartă data ce 4 mai 1934 (trebuie semnalat că Voicana et al. au dat curioase datări eronate, cf. 1971, p. 751). La asta trimite „je ne quitte pas le pyjama, [...] je me rase tous les quinzes jours“: Enescu compunea. Iar de data asta compunea retras din lume. Din ce încăpere nu mai ieșea cu săptămînile? Din chiar camera cu pian pe care i-a oferit-o prietenul Antoine Cohen, acolo în Brezoianu nr. 51 chiar, într-un imobil între timp dărîmat. Se întîmplase ceva, contramandase mult din ce ar fi avut de făcut. Și compunea, atunci: „nu mă gîndesc decît la părțile care se întrepătrund armonios“, iată mărturisirea, aici trebuie reascultat Allegro appassionato, partea întîi complet încheiată de Enescu. Și am putea merge chiar mai departe. Voi îndrăzni să susțin că această scrisoare nu poate fi înțeleasă fără a re|asculta partea mediană, Un poco andante, marziale din Simfonia a IV-a. Și nici invers. Este muzica pe care Enescu o scria în acele zile. Abia așa se mai poate lămuri dinspre Enescu unica surprindere a lui Pascal Bentoiu în fața stranietății acestei simfonii, afirmată cu întreaga sa autoritate: „Partea a doua a Simfoniei este una dintre cele mai ciudate pagini enesciene: un fel de marș funebru, însă conținînd (cel puțin la început) unele elemente oarecum sarcastice“. Ca acel vienez sardonic dement al unor suflători în Mahler I? „Această pagină stranie (căreia nu-i găsesc în creația enesciană un corespondent, decît poate în cortegiile mortuare care deschid actul III din Œdipe) [...] ce anume l-a determinat pe Enescu să compună acest final pentru simfonia sa? Cinstit vorbind: nu-mi dau seama. Înregistrez deciziile geniului cu respectul cuvenit și îmi zic: «cîndva poate voi pricepe»“.
Iubirea pentru Maruca și toată imposibilitatea ei atunci îi putea rupe lui Enescu viața în două. Dar pînă la urmă a învins el, în felul lui fără nici o posibilă comparație. Iar pasajul din 10 aprilie 1934 – dar fără acel twist aluziv final – descrie propriu-zis ceva din procesul său intim de compoziție și reajustare (comunicat tot intim, unei mari prietene) și coincide cu ceea ce în mai multe rînduri, de data asta public și anume chiar testamentar (1954), a descris a fi „triturare armonică, stadiul rudimentar al redactării“ și „dar al descoperitorului de izvoare“, în convorbirile cu Gavoty (p. 97). Comparat aici de Enescu cu un poet, compozitorul e un hidromant. Și atunci, chiar dacă nu cei de azi (nu ei) mai găsesc apă dedesubt, nu se cuvine să păstrăm măcar hîrtiile subterane ale celor care au găsit deja, pentru toți, apa de dedesubt?
Pentru Enescu, anul 1934 e „un veritabil pustiu“, a conchis Cophignon (2009, p. 330). Asta nu e numai o retrospectivă de biograf: e chiar percepția din epocă. Prelungită din martie pînă în iarnă. În noiembrie 1934, pentru că Enescu îi scrisese atunci („Nu mai am timp de pierdut... cincizeci și trei de ani trecuți și trebue să lucrez cît mai mult posibil, înainte de a trece pușca de pe un umăr pe celălalt“), o spunea Stan Golestan: „Maestrul s-a izolat în visul său interior“ (Golestan 1934, p. 38 | 1970, p. 70). Și anume izolat cu săptămînile, în pijama și neras, cu Simfonia a IV-a: dar asta putem adăuga abia azi.
Este foarte indelicat să comentăm asupra absenței publice a lui Enescu în cea mai mare parte a anului 1934. Este suficient să amintim faptul că la Vila Luminiș din Sinaia, atunci, nu se mai putea duce el însuși, chit că era casa pe care și-o construise: acolo chiar s-au aflat pentru un timp Maruca Cantacuzino cu Nae Ionescu, „filosoful de curte“. Cum o spune Enescu într-o scrisoare, atunci legăturile lui directe cu viitoarea lui soție au fost întrerupte. Dar a fost cu mult mai grav. Cum Maruca se afișa public în noua relație cu Nae, Bucureștii clevetitori ajunseseră să știe și că se vor căsători. A aflat-o la un moment dat și Enescu, la Paris. Furia care s-a dezlănțuit în el a fost atît de grea încît fratele lui (de tată), pictorul Dumitru Bîșcu care din fericire era în acel moment cu el, s-a temut că e în stare să distrugă manuscrisul Œdipe pe care i-l dedicase Marucăi, așa cum aștepta el după moartea lui Cantacuzino, în 1928, să se căsătorească cu ea (I. Kogălniceanu 1996, pp. 53-54). Nu numai că nu l-a ars, dar a reluat – în opt măsuri puțin înainte de finalul primei părți – „leitmotivul destinului“ din Œdipe. 1934 – și tocmai aprilie 1934 – pentru Enescu înseamnă mai ales scrierea și încheierea schiței complete și a orchestrației definitive parțiale (cca 40%) a Simfoniei a IV-a. Cea pe care o va edita în sfîrșit Pascal Bentoiu în 1996. S-a putut în sfîrșit auzi în acel unic concert de la Ateneu, în 1997, cu Filarmonica dirijată de Cristian Mandeal, salutîndu-l apoi peste sală în lojă pe Pascal Bentoiu. „Am viețuit cu această muzică în minte mai mult decît oricare alt locuitor (în viață) al planetei“, a spus (Bentoiu 2016, p. 66).
Spre sfîrșitul secolului trecut: Pascal Bentoiu cu manuscrisele lui Enescu.
Fotografie din Arhiva Ioana Bentoiu, în expoziția Enescu 65 | Receptarea lui George Enescu în contemporaneitate, Muzeul Național George Enescu, București.
Dar lui Enescu nu îi plăcea să scrie scrisori: prefera cartea poștală sau telegrama (sau cablograma), cartea de vizită suprasaturată fulgerător, omagiile tehnic scurte pe fotografii sau partituri publicate, oricum textul foarte concis. A spus-o toată viața: a spus-o limpede scriindu-i mamei, la început (chit că în 1906 i-a orchestrat o trimitere de 30 de cărți poștale pariziene la un loc), ne-a spus-o limpede, la sfîrșit, prin Gavoty. Încă și mai puțin îi plăcea să anunțe – indiferent pe cine – la ce lucrează și cu atît mai mult ce compune. Sînt foarte rare momentele cînd anticipează ce va compune (altceva decît giganticul Œdipe). Se întîmplă că lui Alfred Alessandrescu i-a strecurat cîndva, după abia încheiata Simfonie a III-a, că va urma deja o a IV-a: sîntem abia în 6 februarie 1921, dar îi spune chiar și viitoarea tonalitate, și crede că o va încheia într-un an sau doi (!) – și Mi minor a rămas de atunci pînă în 1934, lucrul e știut, prima publicare e din 1958... (dar nu în originalul francez, vezi Alessandrescu 1958, pp. 91-92 vs. Cosma 1974, pp. 253-254).
În cîte scrisori și mărturii Enescu e în același timp vorba de o asemenea tristețe și de atît de mulți de bani? Dar cum n-ar fi aici? Se însărcinase să o îngrijească mai departe pe Maruca, deși ea intrase, dincolo de afacerea Nae, în viraje limită care au transporat-o, după îndelungate supradoze de Veronal, la alienații vienezi, în condițiile în care tocmai îi murise fratele, iar mama ei, la Tescani, n-ar fi trebuit să afle nimic. Enescu trebuia să se ocupe de tot, neacceptînd nici un sprijin. Abia încheiată, acasă la Cohen, simfonia, la 7 mai 1934 îi scrie aproape telegrafic lui Gheorghe Ciudin, administratorul moșiei de la Cracalia-Liveni. Nu îi poate spune că e strîmtorat, că are nevoie pentru Maruca, dar indirect nu îi scrie – caz atît de neobișnuit la el (pentru că „on va me laisser sur la paille!“) – decît despre obținea mai rapidă a unor bani din recolte: „Ți-a mai rămas ceva de vînzare? Și nu crezi c-ar fi nimerit acum cînd prețurile s-au urcat? | Cînd va ploua, vor scade din nou“ (V. Cosma 1974, p. 331). Abia la 2 iunie 1934 îi scrie el însuși lui Alice Rosetti-Tescanu, mama Marucăi Cantacuzino: „je vous supplie de laisser le chapitre Pynx-Finances clos pour un très long temps“ (V. Cosma 1981, p. 91). A-i putea privi așadar peste umăr, cu scrisoarea din 10 aprilie 1934, atunci cînd compune, cu extrema lui pudoare de introvert.
Ediții critice complete vs. licitații la bucată
Față de destinul postum al lui Eminescu, de pildă, posteritatea lui Enescu a dobîndit elemente de tip Călinescu-Negoițescu, dar – cu uriașa excepție a exemplelor operelor lui Pascal Bentoiu și Clemansa Liliana Firca – mult mai puțin unele de tip Perpessicius-Creția. O primă ediție și critică, și prietenoasă a chiar Simfoniei a IV-a nu a apărut – Dan Dediu reeditînd critic opera lui Pascal Bentoiu – decît la finele lui 2020. În prezent nu există nici un proiect public de editare critică completă a celor peste 6.000 de pagini de muzică Enescu păstrate la Muzeul Enescu: cunoscute și cîntate bine și universal sînt probabil mai puțin de 400. Nu există nici măcar un Catalog public: nici al manuscriselor de muzică, nici al oricăror altor manuscrise Enescu, nici măcar al tuturor titlurilor de opere. Iar operele lui Enescu sînt peste 200 – nu sînt numai cele 33 cărora le-a încredințat el însuși numere de opus și din care se cîntă mai frecvent oricum numai un sfert. Ce există în schimb aiuritor de dinamic în privința manuscriselor lui Enescu sînt aceste licitații.
Dar plecasem în fond de la Pauker... Ideea că Enescu, Eliade și Pauker se regăsesc împreună printre furați are un ce definitiv, tragi-comic și abisal. Fie: dar chiar și așa e aprofundabil. Că licitațiile Eliade și ulterior Enescu sînt legate între ele, că e un continuum ca între plagiate, o demonstra comunicatul Artexim către MAI din 20 august 2021 și, sistematic, pentru ultimii doi ani, toate contribuțiile reunite la www.enescueliade.com. Casa de licitații care vînduse pe rînd și Eliade, și Enescu a dat în judecată Artexim tocmai pentru ca să se elimine din comunicat această legătură. A pierdut. (A făcut și apel: a pierdut din nou.) Din fericire, din septembrie 2021 există chiar și jurisprudență în privința manuscriselor Enescu, precum și un dosar penal în curs. Dar realitatea e mimetică: în februarie 2022, în premieră, apare pentru a sprijini demonstrația chiar și o licitație Enescu-Eliade.
Și atunci Pauker?! Realitatea e chiar foarte mimetică: s-au intersectat deja toți trei. Pe vremea cînd nu se transformaseră încă în loturi furate, și nici Pauker în acel veridic personaj din Pe strada Mîntuleasa. O spune Eliade în Jurnal, la 9 noiembrie 1947, pentru prima oară acasă la Enescu și Maruca („erau destui invitați de față“): „A urmat inevitabila discuție generală despre mistică, religie, ocultism, extaze – și Ana Pauker, plus dezastrele din țară“.
Plus dezastrele din țară: am revenit în același punct. Probabil că așa se întîmplă cu orice cultură pe cale de dispariție.
Eugen Ciurtin este istoric al religiilor și honorary fellow al Musica ricercata.
