O reașezare a condiției umane
Mă repet deja de cîteva luni, este ceva ritualic în comportamentul meu de făptură umană care ingurgitează avansul oarecum terifiant al tehnologiei și lumea nouă în care viețuim, fie că o dorim sau nu, în condiții de onlineizare acută. Reiese că am devenit mai degrabă internauți, decît că am rămas hominizi sută la sută. Cyborgi lăuntrici, într-un fel simbolic ori metaforic, datorită timpurilor care ne solicită să ne adaptăm la platforme electronice și modalități de comunicare fast-food digitale. Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane (academice ori doar amicale, sociale etc.) e brand global. Sînt și avantaje, și dezavantaje ca în toate lucrurile care ne reclamă antrenament de întreținere omenească.
Mă folosesc de utilitățile acestei lumi noi, dar nu mă las acaparată de ea, am chiar un refuz de a fi înglobată și înghițită în hăul electroniei performante. Am rețineri și delimitări ori chiar alergii, iar uneori prefer să fiu atehnică. Simt că lucrul acesta, atehnicitatea mea instinctuală, (cumva) mă apără de ceva insidios, de un fel de glacialitate sau calotă glaciară a tehnologiei.
Și zicînd acestea plusez pe ceea ce vreau să spun acum, pe o reașezare a condiției umane. Întrucît timpurile noi ne călăuzesc și ne stîrnesc adaptabilitatea, dar ne și fac să ne întoarcem, statornic, la ceea ce sîntem în sens clasic ori canonic (chiar dacă acest clasic-canonic ar putea fi, la o adică, zguduit). Tehnologia avansată ne provoacă într-un sens existențial subliminal mai mult decît într-unul cognitiv (cel puțin acesta este cazul meu). Iar o asemenea provocare ne direcționează către realitatea că, indiferent de dezvoltările spectaculoase ale lumii în care trăim, ne redefinim și reașezăm condiția de hominizi, dincolo de ustensile performante, dincolo de digitalizarea recurentă și adesea necesară.
Cînd au apărut automobilele la începutul secolului XX, majoritatea oamenilor le-au perceput ca pe niște cai de factură inedită, niște cai metalici, așa că oamenii au deprins să îngrijească automobilele și motoarele lor ca pe niște cai performanți, deși fără viață. Prin urmare, făpturile umane îngrijeau automobilele și le parcau, raportîndu-se la ele ca la niște entități (animale) cu care erau obișnuiți, curățau automobilele ca și cum ar fi țesălat cai și se pricepeau la motoare ca și cum ar fi hrănit animalele din curte, le-ar fi întreținut ca să fie sănătoase. De la o vreme (în zece ani de zile), automobilele au devenit un loc comun și un instrument normal de deplasare, iar percepția asupra lor, de a fi niște cai metalici, s-a schimbat, automobilele devenind utilități de sine stătătoare, fără o comparație cu ceva (niște animale de transport) dintr-o epocă anterioară. Cam așa ceva se petrece acum și cred că va avea loc și în viitor.
Cei din generația mea au ingurgitat mental (cognitiv) computerele și tot ce au adus înnoitor Internetul și lumea virtuală în drumul dinspre tinerețe spre maturitate (mai degrabă la maturitate). Pentru cei din generația mea (și din generația imediat anterioară) a fost nevoie de o adaptare (fie chiar silită) la tehnologie, nu crescuserăm cu și printre computere (ca ajutor în procesul educativ și informațional), nu aveam deprinderea de a le folosi, erau totuși niște obiecte „străine” de condiția noastră umană. Dar, în timp (în zece ani ori chiar mai puțin), ne-am adaptat, nu am mai avut probleme de relaționare cu obiectele performante de ajutor internautic etc. Am înlocuit, treptat, mașina de scris (cei care eram producători de literatură) cu computerul; chiar dacă, poate, încă preferăm o parte dintre noi să scriem în caiete, cu stiloul ori pixul ori chiar cu creionul (rarisim, totuși).
Cei născuți după revoluția din decembrie 1989 (ca să iau doar cazul României, deși meditația mea de acum are o miză existențială dincolo de țara și zona europeană în care trăiesc, are o miză universală, ca să zic așa, dacă acest calificativ și termen nu e prea prețios ca să fie folosit acum și aici) nu au avut astfel de probleme de adaptare, căci s-au născut în lumea firească a tehnologiei avansate, au crescut printre astfel de obiecte (majoritatea dintre ei, mai ales cei din spațiul urban – căci în spațiul rustic nici astăzi nu se poate afirma că ar exista computere, Kindle, tablete electronice la îndemîna oricărui elev dornic să învețe, deși telefoane mobile au în dotare aproape toți –, dar asta e altă mîncare de pește care ține de integrarea socială și comunitară). Cei care au acum în jur de 30 de ani sau puțin peste vîrsta aceasta au trăit normal printre computere și au deprins de la începutul educației lor să le folosească, fără nici o problemă, fără nici un obstacol adaptativ. Așa încît nu au mai perceput computerele (și toată gama aferentă electronic) ca pe niște obiecte străine, ci ca pe niște instrumente care reprezentau o stabilitate, un echilibru, o comoditate evidentă, un acasă imediat.
Cu cît vom înainta spre viitor (nu sînt profet al viitorului, nu asta e logica textului meu meditativ!), cu atît tehnologia avansată nu va mai necesita adaptare și comprehensiune, ci va fi un dat al condiției umane. Computerele tot mai performante vor intra în sînge (de la expresia a intra în sînge = a deveni un obicei curent, un act reflex), așa cum automobilele au intrat în sînge, odinioară, după ce lumea fusese uimită la început, atunci cînd au fost lansate primele exponate, Tinerii care au crescut cu și printre computere (tot mai eficiente și competitive pe măsură ce trec anii, în așa fel încît computerul va fi în curînd inserat într-un pix sau direct în ochelari sau poate într-o globulă plasată în ureche ori în cadranul unui inel pe deget etc.) le vor percepe, cred, nu în sensul lor științific neapărat performant, ci exact așa cum ar percepe, poate, niște „instrumente” de mîncare precum furculița, lingura și cuțitul. Glumesc, dar cu tîlc, desigur.
Toate chestiunile acestea despre care am discutat concis mai sus ne stimulează să ne gîndim la o reașezare a condiției noastre de hominizi. Nu în sensul că această condiție s-ar schimba structural (sau radical), ci în măsura în care intervine, vrînd-nevrînd, o cuantificare inerentă a respectivei condiții. Ne adaptăm, prin urmare, cu tendință, ne antrenăm pentru deprinderile tehnologice ale prezentului și viitorului, dar condiția noastră rămîne aceeași. Cel puțin așa aș vrea să cred. Fără invazia supertehnologică ar fi mai plictisitor, nesărat și nepipărat pe pămînt, în mod cert. Atîta doar – să nu facem din invazia și colonizarea aceasta o formă de hiperbolă adulată cu frenezie. Nici adularea, nici frenezia nu sînt sănătoase decît pentru sfinți, mucenici, eroi, martiri pentru o cauză demnă de a fi o cauză. Nu este cazul.
Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultima carte publicată: Sophia România, Casa de editură Max Blecher, 2021.
