O pădure, trei călăreți, o fată frumoasă. Și „Persona” lui Andryi Zholdak la FITS
Despre teatru ca altar. Despre teatru ca picătură de sînge. Despre teatru ca elan mistic. Sibiu e orașul care l-a descoperit românilor pe regizorul ucrainean Andryi Zholdak încă din 2007, cînd Viața cu un idiot de Viktor Erofeev vrăjea și dezbina deopotrivă. Cîteva note fugare pe marginea spectacolului Femeia mării, prezentat pe scena Festivalului de Teatru de la Sibiu de trupa Teatrului Național Marin Sorescu.
Dacă Dumnezeu a creat femeia, Andryi Zholdak a recreat femeia. La fel de actuală azi ca acum un secol, cînd răzvrătita Ellida, personajul căzut pradă propriilor demoni, dar și propriului înger căzut, făcea din piesa lui Ibsen un mit contemporan. Femeia mării nu e atît despre alienare și acea taină perpetuă care e femeia, cît mai ales despre fascinația față de feminitate („aș lua o femeie și aș transforma-o în navă spațială”, a spus Zholdak la Sibiu).
În teatrul antic, pentru greci măștile erau obiecte sacre. În teatrul contemporan, măștile sînt la vedere. Cu atît mai prețioase cu cît sînt mai vizibile. În rolul Ellidei, actrița-fenomen Costinela Ungureanu este pe rînd sau simultan femeia magică care știe bine poțiunile iubirii, femeia-sirenă, femeia-amazoană sau femeia-copil cu forța de a crede în binele întotdeauna deghizat, femeia-zînă ascunsă în propriul basm, femeia-mistică plină de revelații, femeia-martir contorsionată într-un strigăt prelung și fără speranță în fața prejudecăților și stereotipiilor (perene, deși cu altă formă decît acum un secol).
„Asociez teatrul cu sîngele”, a declarat la conferința de presă de la Sibiu controversatul regizor ucrainean, al cărui talent e umbrit constant de scandaluri (acum cîțiva ani, a fost protagonistul unui episod de violență față de o actriță din Cluj, dar par detalii dacă ții cont că sala Thalia a Filarmonicii sibiene era arhiplină la conferința artistului, care apare, de altfel, foarte rar în fața presei).
„Această Ellidă se află într-o stare de schimbare titanică, de la cea «ea însăși» de astăzi la cea «nu ea însăși» de mîine. Așa cum se întîmplă cu reflecția unei figuri în apă, cînd vîntul spulberă apa, reflecția tremură și își schimbă proporțiile, nu mai e aceeași cu originalul. Pshicul și mentalitatea Ellidei mele, zdrobite. Lumea armonioasă, puritatea și claritatea ei sînt reținute și ascunse acestei Ellide contemporane (…) O oglindă mare cade, rama poate să rămînă întreagă, dar cioburile se împrăștie” – Andryi Zholdak din caietul-program.
Fizicalitatea actorilor. Expresivitatea totală. Zbaterea Ellidei, contorsionarea ei veșnic imprevizibilă. Zborul ei frînt de pescăruș e precum cuiul care zvîcnește singur în palma însîngerată, în preambulul din Persona lui Ingmar Bergman. Adevărata suferință e viscerală, cauzele reale sînt mereu invizibile. „E important cum stă actorul în fața mea. Are nasul lung sau are o anume privire. Sînt ca un pictor, completez apoi tabloul”, spunea Zholdak, discipolul lui Anatoli Vasiliev, la conferința de presă de la Sibiu. Un mare șlefuitor de actori, dar mai ales de actrițe.
„Mă simt ca o pasăre, doresc să zbor ca acea pasăre”, a mai spus regizorul ucrainean în amintita conferință. Ellida sa ia spațiul minimalist în posesie, orice colț poate fi un altar improvizat, orice unghi, o spovedanie. Zborul, aspirația spre înalt sau plutirea către străfundurile mării, toate sînt dansate pe sîrmă de Ellida, care se naște și renaște egal între fiecare elan divin și fiecare plonjare spre abisul ființei. „Oglinda e zdrobită, dar ce reflectă cioburile?” (Ingmar Bergman în cartea de memorii Imagini)
Cine e mai real? Visul, visătorul? Marea, teritoriul privilegiat al oniricului. Fluiditatea, curgerea. Zborul spre niciunde. Persona lui Bergman vorbea despre imposibilitatea de evadare. Scăldată în transparențe mereu egale, clare ca nevoia de adevăr, marea era un alt nume pentru femeie, ca și noaptea. Femeia mării vorbește despre singura șansă de evadare, cea interioară.
Străinul, chemarea, aspirația. Ellida nu există decît în contrapunct față de o iubire poate imposibilă, dar necesară. Poate singura reală din viața ei de om al mării, supusă mereu fluxului și refluxului. Valurilor, himerelor, respirației. Nevoii de preaplin. Nostalgiei începuturilor, intuiției înălțării.
Costinela Ungureanu joacă mereu, timp de aproape patru ore, ca și cum Ellida sa ar fi mult mai reală decît cea care îi dă voce, trup și suflet. Ca și cum iluzia vieții e mai consistentă, mai inteligibilă decît viața. „Întrebările sînt nişte peisaje, şi a răspunde la ele e ca un popas în mijlocul acelor peisaje”, spunea un alt îndrăgostit de mare, Alessandro Baricco. În acest spectacol, întrebarea e răspunsul. Căutarea Ellidei pînă în adîncurile ființei sale e acel voiaj al lui Ulise care nu-și mai găsește niciodată drumul înapoi, care pe parcurs devine similar cu drumul său. Să privești tot cu veșnică mirare, să dai o reflexie unică lumii în jumătatea de față luminată din Persona.
Invitat de teatrologul George Banu să creioneze o imagine preferată care îi vine spontan în minte, artistul ucrainean a amintit o pădure, un bătrîn care culege lemne, fiii săi călăreți și o fiică frumoasă, dar bolnavă. Peisaj care lui George Banu i-a evocat prologul unei posibile montări pe care i-ar propune-o lui Zholdak, Procesul de Kafka.
Andreea Vlad este jurnalist și critic de film.
Credit foto: Sebastian Marcovici
