Moartea morţii
Saramago contemporan cu pandemia
Am recitit romanul lui José Saramago Intermitenţele morţii (traducere de Georgiana Bărbulescu, Editura Polirom) nu doar fiindcă luna aceasta sărbătorim centenarul nașterii prozatorului (dispărut acum doisprezece ani), dar și pentru că anii recenți de pandemie (și de alte necazuri mondiale – războiul din Ucraina, de pildă, și retorica nucleară a autorităților ruse) fac pe oricine, vrînd-nevrînd, să mediteze asupra extincției speciei umane (sună catastrofic, desigur).
Dar Saramago scrie exact pe dos decît s-ar aștepta cineva (thanatofil sau, dimpotrivă, thanatofob), întrucît prozatorul portughez scrie nu despre cum se moare, ci despre cum nu se mai moare, într-o ţară catolică. Să fie vorba despre o „grevă a morţii”? – se chestionează reporterii de televiziune şi clarvăzătorii. În frenezia ei, umanitatea a ajuns, oare, la dezideratul nemuririi? Să fie la mijloc hazard, alterare microcosmică accidentală, coincidenţă? Autorităţile sînt neliniştite şi ţin discursuri: poate că voinţa divină este să nu se mai moară; dar cardinalul-şef protestează, afirmînd că moartea este necesară, căci fără moarte nu există Înviere, iar creştinismul tocmai pe acest lucru întemeietor se bazează.
Exaltată, populaţia proclamă viaţa ca doctrină şi ism; cei care suferă atroce sînt, însă, lucrătorii specializaţi în pompe funebre care, în cele din urmă, găsesc o soluţie grotesc-ludică: dacă oamenii nu mai mor şi nu mai are cine să fie înmormîntat, atunci măcar animalele domestice să profite de funeralii canonice, astfel încît comerţul mortuar să nu piară. Implicit, se revoltă şi lucrătorii din spitale: ce-i de făcut cu bolnavii aflaţi în comă şi care, totuşi, nu mai mor din pricina respectivei crize microcosmice? Soluţia este expedierea lor acasă, dacă moartea nu mai este valabilă. Firmele de asigurări pe viaţă sînt şi ele în pragul falimentului, iar azilele de bătrîni sînt în colaps. Totuşi, soluţii strategice mai există, pe ici, pe colo.
O comisie mixtă alcătuită din filozofi, teologi şi istorici ai religiilor se adună să dezbată care va fi viitorul vieții fără moarte. Una din concluziile acestei comisii interdisciplinare este aceea că moartea nu a încetat neapărat să existe, ci doar să ucidă; moartea doar şi-a amînat şi suspendat funcționalitatea.
Biserica intenţionează, însă, o campanie de rugăciuni, astfel încît moartea să fie reinstaurată de Dumnezeu și lucrurile să revină în matca lor.
Şi totuşi, un bătrîn sătul de viaţă găseşte soluţia: dacă muribunzii sînt transportaţi dincolo de graniţele ţinutului unde nu mai moare nimeni, atunci ar exista posibilitatea ca moartea să funcţioneze din nou normal. Ceea ce se şi întîmplă.
Mai departe, romanul lui Saramago se preschimbă în descrierea bufă a unui exod aluvionar pe care Guvernul intenţionează să-l stopeze cu ajutorul poliţiei de graniţă. În paralel, însă, ia naştere o conjurație care urmăreşte să îngăduie muribunzilor să moară (dacă aceştia sînt în fază terminală) ori chiar să-i facă să moară cu de-a sila. Ţările vecine ale spaţiului catolic unde nu se mai moare nu sînt nici ele indiferente: vor să se protejeze de invazia muribunzilor terminali care trec graniţa, drept care baricadează militar punctele de trecere. Populaţia ţării asediate este, însă, orgolioasă, bănuind o invidie metafizică din partea vecinilor strategici. Se improvizează oficial, din nou, o soluţie efemeră de intrare în legalitate: muribunzii în stadiu terminal vor fi transportați peste graniţă, ca să moară, dar după deces vor fi readuşi în patrie pentru a fi înhumaţi oficial, creştineşte.
În mod previzibil, lucrurile nu iau sfîrşit, speculativ vorbind: un ucenic-filozof are revelaţia faptului că non-moartea funcţionează doar pentru oameni, în schimb în regnul animal şi vegetal extincţia continuă să se manifeste, ca întotdeauna. Biserica emite şi ea o nouă teologie: aceea a morţii amînate.
Fără chef, apoi îndrăgostită
Ceva (altceva) trebuia să se petreacă la un moment dat în acţiunea deja trenantă și ritualică a romanului: aşa încît, după o perioadă de opt luni de iniţiere în non-moarte, directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare misterioasă tocmai de la entitatea numită moarte (cu minusculă), prin care este anunţat că aceasta îşi va reinstaura regatul firesc de lichidare, reîntorcînd făpturile umane la destinul lor banal, acela de pieritoare. Expeditoarea scrisorii precizează că perioada de non-moarte a constituit nu doar o etapă de graţie, ci şi una de verificare a rezistenţei umane la experiment. Cum, însă, umanitatea s-a comportat lamentabil, morţii (ca entitate materializată) nu îi rămîne decît să revină la funcţionarea ei tradițională. Fireşte, în urma anunţului de la televiziune, pompele funebre, tîmplarii şi groparii se pregătesc pentru o provocare funerară de anvergură.
Moartea mai precizează că entitatea sa trebuie transcrisă lingvistic cu minusculă, pentru a fi deosebită de cea cu majusculă; întrucît există o diferenţă absolută între moarte şi Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte.
Odată extincţia redeclanşată, se produce o hecatombă previzibilă, datorită răstimpului de amînare: bănuind că moartea are trup omenesc, autorităţile încearcă să identifice o persoană înrudită cu faimoasa eminență. În zadar.
Partea ultimă a romanului trebuia, evident, să surprindă, altfel ar fi dat greş autorul însuşi, tocmai din pricina fanteziei sale debordante și a construcției circulare. Cititorul asistă la felul în care însăşi moartea scrie epistole vestitoare destinatarilor ei: dar este o moarte obosită și plictisită, o moarte fără chef.
Una din scrisorile vestitoare îi este chiar returnată: cineva (un violoncelist) nu vrea să moară şi atunci modesta moarte se înfurie în sfîrşit, deşi este doar o funcţionăreasă cu un raft de fişe umane la îndemînă, omnipotentă şi omniprezentă precum dumnezeu (şi cuvîntul acesta este scris tot cu minusculă de către Saramago). Singurul tovarăş şi confident al morţii este coasa; aceasta nu este întotdeauna de acord cu ceea ce face moartea, dar nu are încotro, rolul său fiind exclusiv de consilier şi raisonneur.
Provocată, moartea îl vizitează pe violoncelist, pentru a vedea cine este cel care refuză să moară, fără să ştie că trebuie să moară. Nu găseşte decît un bărbat matur şi un cîine, dar, în preajma lor, mica moarte îşi pierde impasibilitatea: ea află de-abia acum ce-nseamnă a fi om. Studiindu-l pe nesupusul violoncelist, moartea va fi fascinată tocmai de banalitatea vieţii acestuia, decantată pas cu pas; în chip nebănuit, agenta extincţiei se umanizează mai ales prin intermediul muzicii simfonice.
Într-o odaie tăinuită din spaţiul ei de funcţionăreasă, moartea mică se preschimbă într-o femeie de 36 de ani, iar scopul ei este să îl seducă pe violoncelistul rebel. Și nu doar că se întîmplă astfel, dar ea însăşi este sedusă, manifestînd o pasiune înverşunată. Întrucît devine femeie şi întrucît, în sfîrşit, cunoaşte dragostea, decesele vor fi din nou suspendate. Acesta este finalul scintilant al romanului Intermitențele morții.
Irealitatea congenitală
Există o reţetă Saramago, pentru cei care doresc să îl imite sau să înveţe să scrie de la acest prozator: evitîndu-se cu şarm şi ironie logica întîmplărilor, irealitatea („congenitală”, cum o califică Saramago) primeşte concrescenţe în ralenti, ca o păpuşă rusească sau ca o cămilă cu provizii în cocoașă.
Tot astfel s-a lansat şi reţeta Gabriel García Márquez, între prozatorul columbian şi cel portughez existînd o îngemănare structurală de artizani fanteziști. Este dificil, de aceea, să găseşti o hermeneutică inovatoare în ceea ce-i priveşte, pentru că autorii înşişi îşi sînt autohermeneuţi în prozele lor explicative şi demonstrative la nivel de fantastic. Ingeniozitatea lui Saramago din acest roman este aceea de a dezechilibra tranșant perspectiva asupra morții, ca mai apoi să o reinstaureze clasic și-apoi din nou să o perturbe prin intermediul unei ipostaze inedite, aceea a morții îndrăgostite.
Sînt convinsă că, dacă ar fi trăit acum și ar fi fost contemporan cu pandemia, Saramago ar fi scris o continuare a romanului Intermitențele morții. Firește, e doar speculația unei cititoare, statornică în speranța că manuscrisele autorilor care îi plac sînt tăinuite într-un cufăr încă nedescoperit. În cazul pandemiei care încă mai bîntuie acum prin lume, Saramago ar fi trebuit să fie, însă, și profet, nu doar fantast bulimic și ficționalizator asiduu, magician și principe al imaginarului, așa cum a fost catalogat adesea.
Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultimele cărți publicate: Lumi de ficțiune, lumi de realitate, Editura Tracus Arte, 2022 & O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, 2022.
