Limba IA
Limba Inteligențelor Artificiale e inculcată și creată de hominizi, setată în „trupul” IA – fie acesta al unor roboți, computere sau orice alt soi de instalații. În principiu, așa stau lucrurile. E o limbă omenească simplificată strategic, în așa fel încît instalațiile să poată ingurgita informația. Dar, pe măsură ce IA se diversifică și nuanțează, limbajele inculcate devin mai sofisticate, mai nuanțate, chiar dacă nu brusc, ci treptat. E un proces logic, dată fiind competiția în domeniul tehnologiei extreme, rivalitățile cu miză financiară, dar și cognitivă.
În măsura în care programatorii inculcă un limbaj relativ uman instalațiilor, acestea sînt mimetice într-un fel aseptic: imită și sînt clone lingvistice pînă la un punct, acel punct de unde intervine o neînțelegere, o neclaritate, o obscuritate ori chiar o absurditate care face ca IA să nu poată vorbi exact ca un om. Ne-am obișnuit de fapt cu așa ceva, limbajul poate fi modelat doar parțial. Chestiunea își are reversul său: în ce măsură, antrenînd lingvistic roboții să fie tot mai performanți inclusiv la nivel de oralitate, nu ne pervertim, de fapt, propriul limbaj uman, nu ni-l reducem și adaptăm la nevoile IA care sînt dependente – nu-i așa? – tocmai de puterea creativității umane? Nu riscă făptura umană ca, într-un posibil viitor, să vorbească mai degrabă ca un robot decît ca un hominid, tocmai întrucît modelarea lingvistică a roboților a produs și o automodelare, în timp, a hominizilor?! Programăm și modelăm instalațiile artificiale, dar în același timp ne autoprogramăm pentru un viitor obscur.
Poate că un alt termen care ar trebui luat în discuție este acela de hybris, de depășire a măsurii, de orgoliu (creator, de fapt). Sîntem, oare, în hybris nu doar fiindcă am creat instalații artificiale, dar și întrucît le programăm tehnic să vorbească precum oamenii? Limbajul lor este doar pe jumătate omenesc, instalațiile avînd un lexic glacial, dacă îmi este îngăduit să îl cataloghez astfel. Glacialitatea (și rigiditatea) lor este firească, instalațiile nu au cum să fie sanguine ori colerice, ci mai degrabă flegmatice ori melancolice. De fapt, între aceste limite acceptate se desfășoară oralitatea lor „naturală“. E un gard sau un țarc sau un circ controlat ori poate un carnaval mediat și intermediat. Putem fi în hybris pentru așa ceva și, în caz că da, față de cine sîntem în hybris? Poate doar față de noi înșine, ca specie umană, la nivel de colectivitate, dar nu individual. Or, poate acest hybris are miză doar în viitor, în cazul în care, după cum speculează apocalipticii (precum profeții din romanele distopice și antiutopice SF), roboții vor prelua rolul hominizilor pe care îi vor pune în plan secundar, îi vor subumaniza ori chiar elimina! Spre norocul nostru, credem în literatură ca salvatoare cathartic, dar nu credem în literatura distopică și antiutopică ca platformă neorealistă de lucru.
Desigur, multele -isme actuale ne-ar îngădui să facem slalom, să jonglăm, să plusăm ori să bagatelizăm, să juisăm – dar acestea sînt doar flori retorice și tropi de musai ca de nevoie. Doar de baricadat nu o putem face, întrucît lumea noastră e prea deschisă experimentului extrem și e prea dependentă de tehnologia avansată, ca să abrogăm aceste lucruri ori să le anulăm din start. Ceea ce rămîne prin urmare este negocierea, cît lăsăm de la noi (omenește vorbind) ca să filtrăm umanitatea prin instalațiile artificiale și cîtă energie tehnică și neuronală au IA ca să preia de la noi ceea ce este de prelucrat și metamorfozat.
Balanța oarbă a Justiției ar avea vreun rost în acest caz în care avocatul și procurorul negociază un viitor abscons?! Sau e mai sănătos să-l ascultăm pe Ecleziast, care ar putea da răspuns și la chestiunea problematică și problematizantă a Inteligențelor Artificiale (oare?!):
„1)
Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărîmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plîngi şi vreme să rîzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strîngi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.”
DIXIT.
Fără gemete, icnete și leșinături
Oricît ar imita limbajul omenesc, Inteligențelor Artificiale le lipsesc, din fericire, vulgaritatea și grobianismul; programatorii lor lingvistici au evitat astfel de cusururi umane. Nu încetez să mă mir de cîte ori aud la radio ori televiziune snoave triviale, istorii deșucheate care, chiar dacă nu utilizează un limbaj vulgar stricto sensu, apelează la aluzii licențioase care se vor a fi simpatice, dar care sînt mitocănești, made in Romania, specifice umorului grosier băștinaș. Sînt sătulă de gemetele, icnetele și leșinăturile din muzica românească actuală, de pildă.
Aud ritualic, în taxiuri, partituri larmoaiante despre cum amorul odinioară ardent s-a preschimbat într-o amiciție indiferentă (iubiții au devenit doar colegi de cameră și de aici se ivește o dramoletă!) sau despre cum junele golan, mîndru de golănia sa, e certat de figurile feminine din familie că nu își găsește calea justă în viață; ori despre juna amorezată de un bărbat mai în vîrstă care, însă, nu renunță la familie pentru ea, de aici o avalanșă de vaiete și suspine. Stupizenia textelor din muzica românească actuală este atît de ramificată și variată încît s-ar putea scrie un mic compendiu. Modulațiile sonore sînt la fel de gîfîite, rostite cu trepidații, pulsatorii într-un mod penibil ori ridicol.
Programatorii nu au încărcat instalațiile artificiale cu un astfel de limbaj și cu astfel de vaiete, iar acest lucru probabil că igienizează oralitatea roboților, chiar dacă îi determină să fie în continuare distincți de felul omenesc de a fi, tocmai prin glacialitatea lor. Mărturisesc că prefer limbajul rece al roboților decît pe acela trivial (și fierbinte) al hominizilor, cel puțin în principiu.
Prin urmare, deocamdată, roboților le lipsesc grotescul și ipostaza de caricaturi, chiar dacă unii teologi (tot mai puțini, de fapt, fiindcă nimeni nu dorește să fie ori să pară anacronic) consideră instalațiile artificiale ca fiind niște parodii ale hominizilor. Judecînd roboții în contrapartidă cu statutul afectiv omenesc, există încă voci care se raportează la Inteligențele Artificiale ca la niște forme de monstruozitate. Sînt Inteligențele Artificiale niște monștri?! În vremea de acum, termenii de monstru și de monstruozitate (ori calificativul monstruos) au devenit lacși, există o lejeritate în a-i aplica asemenea unei ștampile sau tinichele de coadă. Din nou vin însă cu o întrebare problematizantă: e mai monstruos un robot (fiindcă nu are sînge, nici carne și nu e viu în sens canonic) decît, să spunem, Gheorghe Dincă (violatorul și asasinul celor două adolescente Alexandra Măceșanu și Luiza Melencu, în 2019)? Lista ucigașilor în serie din toată lumea e cutremurătoare și cu adevărat monstruoasă, oricît de patetic ar suna aceasta constatare. De aceea, să califici un robot ori altă formă de Inteligență Artificială ca fiind monstruoasă este inadecvat. Doar dacă nu stabilim din start care sînt caracteristicile tehnice ale monstruozității și le bifăm în consecință într-un fel de tabel Mendeleev al atributelor umane și non-umane...
Să ne aducem însă aminte că același calificativ le-a fost aplicat animalelor în comparație cu hominizii, atunci cînd jivinele respective erau receptate ca terifiante. Pînă la urmă, paradoxal sau nu, oamenii înșiși au ajuns la concluzia că, de-a lungul timpului, jivina cea mai periculoasă și crudă, chiar monstruoasă, este, în anumite situații violente care duc la efecte oripilante, tocmai omul. Nu doar lista ucigașilor în serie e amplă, ci și aceea a evenimentelor istorice abominabile: dacă este să luăm doar secolul XX, ajunge să pomenim Genocidul armenilor, Gulagul și Holocaustul, în care hominizii au asasinat în masă, fără scrupule, alte făpturi umane.
Iată de ce chestiunea pe care o pun vizează mai degrabă nuanțe de etică. Calificativul monstruos este impropriu dacă e aplicat mecanic Inteligențelor Artificiale. Nu tot ceea ce nu este omenesc este monstruos, iar uneori tocmai în sfera semantică omenească este de găsit și identificat monstruosul. Există animale care ne înduioșează tocmai prin aproape-omenescul lor (maternitatea animală, de pildă), așa cum există roboți care ne impresionează prin felul în care reacțiile lor manifestă o sensibilitate ieșită din comun, simili-omenească. Mileniul trei, epoca post-pandemică, dezvoltarea tehnologiei extreme au produs o schimbare accelerată a paradigmelor culturale și afective. Nu putem proceda asemenea struțului, ascunzîndu-ne capul în nisip...
Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultimele cărți publicate: Lumi de ficțiune, lumi de realitate, Editura Tracus Arte, 2022 & O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, 2022.
