Leitmotivele distrugerii lui Enescu - Primele leitmotive (1-6): culpa istorică
1. Leitmotivul lui Oedip | Enescu „predestinatul“.
Au tras de cadavrul lui. Au tras de cadavrul lui Enescu toți. Din acea noapte au tras de cadavrul lui trimișii Securității R.P.R. (acei doi inși plantați imediat în hotel de ambasada românească) și au contra-tras reprezentanții diasporei românești din Paris (cu ale ei cel puțin două facțiuni), poliția arondismentului 8 (cea de lîngă Champs-Élysées) și serviciile secrete franceze. Au început în noaptea de 4 spre 5 mai 1955, la Hotelul Atala, la numărul 10 de pe optima stradă Chateaubriand. Toți voiau să-l posede, posedînd în prealabil pămîntul în care ar fi putut fi îngropat, și să dispună așa de tot ce însemna el, în culmea mccarthystă a Războiului Rece și cînd tocmai se semna Pactul de la Varșovia. Securiștii R.P.R. au stat patru zile în hotel. S-au plantat pur și simplu stricînd aerul de hotel parizian, obligîndu-l pe patronul Florescu să cheme poliția franceză și tot nu au plecat. Așa că a rămas în hotel și poliția timp de patru zile. Patru, pentru că nu-l puteau depune pe Enescu în biserică, se temeau să nu-i fure coșciugul pe drum. Sau să nu îl fure pe el însuși chiar din biserică. Iar hotelul avea oricum unele probleme: nu cu mult timp înainte, un sinucigaș, și apoi un al doilea sinucigaș își luaseră camere acolo tocmai ca să se sinucidă. Și o făcuseră. Nici în acele zile de mai 1955 oaspeții numeroși ai hotelului cu opt etaje nu se simțeau confortabil știind – cum a descris atmosfera cineva – că „între ziduri e un mort“. Era el. Iar cei care îl vînau s-au spionat între ei și s-au alergat unii pe alții zeci de ore la etajul 4, pe culoare și apoi chiar în apartamentul 40 (două mici încăperi reunite, de fapt), acolo unde murise. Probabil înainte de miezul nopții.
Predestinarea unei forme insuportabile de distrugere a început așa. Și a început atunci.
Iar în 2021 a luat forme imperios imediate și totodată masiv retrospective dintre cele mai sinistre. Dacă le descriu aici – cu cîteva mari noutăți, unele și mai sinistre – în cele 24 de vignete corespondente leitmotivelor sonorei lui împliniri, e pentru că nu mai sînt foarte sigur că România ar fi un organism statal contemporan, unul care ne-ar include și servi minim, cum și noi îl servim plătindu-ne mari și multe dări metafizice. Ci poate e o amplă, poate e o impenetrabilă și inecarisabilă ficțiune, un păienjeniș misterios de transă onirică paușală, plină ochi de picaje și alienări.
Și atunci de ce nu am lua ca ghid ardent tocmai documentul Enescu principal al unei licitații muzicale în curs de desfășurare, document scontat a „face“ 300.000 de euro, document aproape necunoscut și sigur neatribuit, nelocalizat încă precis în totalitatea operei lui, document al unui vînzător dovedit acum de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor a avea expertiză (și deci act de proveniență, proprietate și evaluare) „neconcludentă și nelegală“, căci „nu conține date verificabile“. Promit, cît se poate promite, să nu plictisesc.
2. Leitmotivul lui Oedip | Enescu „care geme sub greutatea Răului și a destinului său“.
Și nu e numai faptul că Enescu a murit singur. E chiar faptul că nu s-a rămas îndeajuns lîngă el nici după moarte, la camera de gardă a moștenirii lui. Nu numai că abia Laura Manolache, în 2006-2011, a început inventarierea patrimoniului Muzeului Enescu (inventarierea, operație de dinainte de a da nume de instituții și a atribui clădiri și a face expoziții în acele clădiri cu acel nume). Dar inventarierea nu s-a încheiat nici astăzi. O afirmă fără să vrea inclusiv Muzeul, în ultimul raport de activitate publicat, cel din 2020, care include de fapt planul managerial pînă în 2022. Exact ca în 1958, deziderat al improbabilului viitor a rămas tot „identificarea, cercetarea (pe baza documentelor de proveniență), înregistrarea în Registrul pentru evidența analitică a bunurilor culturale, clasarea, conservarea, întreținerea, restaurarea, evaluarea [...] tuturor bunilor mobile culturale care au fost donate, cedate, transmise muzeului, prin actele de donație ale familiei Enescu-Cantacuzino“. E așa de promițător încît ai spune că Muzeul nu e încă fondat, dar ai spune și că fondarea e iminentă. Așadar raportul pomenește nu bunuri mobile mai recente, nu achiziții ulterioare marilor donații Enescu, nu elemente suplimentare apărute prin lume în licitații corecte. Ci afirmă că nu s-a făcut inventarul și clasarea pentru ce a lăsat direct Enescu însuși. Nu s-a făcut asta timp de 63 de ani în instituția care cu asta se ocupă de 63 de ani încoace. În alambicurile cu zemuri cvasi-penale ale unei putrede ursite.
3. Leitmotivul „fatalității care împinge la crimă“.
În catalogul accesibil online al patrimoniului „Bunurilor culturale mobile clasate“ există 22 de bunuri de acest tip care proveneau de la Romeo Drăghici. Cum am mai scris-o, Drăghici și-a donat propriile lui documente Muzeului care-i devenise casă. Trebuie să repet și că și-a donat inclusiv propriile sale scrisori primite de la Enescu, așa că este cu atît mai stupefiant că, în 1974, ar fi sustras | înstrăinat | vîndut din alte loturi, ale lui Enescu însuși, ba chiar ale acelui Enescu pe care nu avea cum să-l cunoască, și chiar ale acelui Enescu din copilărie și prima tinerețe, și chiar acele documente primite de Drăghici ca legatar, ca Muzeu Enescu practic, pe care el însuși le și publicase cu un an înainte! Iată că unele dintre acestea, dintre cele neînstrăinate, au și fost clasate. Sînt 19 la Fond și 3 la Tezaur. Dar dacă le inspectezi – și dacă îți aduci aminte unde le-ai văzut publicate, așa cum îți aduci aminte unde ai citit demult scrisorile către Enescu scoase acum la vînzare – constați imediat că bunurile Enescu deja incluse la Tezaur și Fond din întregul Muzeu (deloc numai cele 22 dinspre Drăghici, ci 397 de entități) sînt în cel mai bun caz de valoare culturală estimabil egală, dacă nu cîteodată inferioare, iar unele categoric inferioare loturilor scoase acum la licitație. Licitația scoate dintr-o bolgie a surselor particulare (și îndoielnice) piese de patrimoniu netrimise la clasat (de către ce experți? pentru Eliade făcea asta un anumit Alin Ciupală, expert și Artmark, expert și Historic, doar că nu avea habar de Eliade), bunuri care bat colecțiile de bunuri clasate ale Muzeului și care pot proveni din Muzeu și pentru care Muzeul nu a ridicat – deocamdată – un deget.
4. Leitmotivul paricidului.
Drăghici însuși, în 1971, s-a descris pe el însuși: „Încă din tinerețe, înțelegînd că tot ce se referea la marele Enescu (programe, fotografii, scrisori, articole) va avea cu timpul – cînd geniul enescian va rămîne un exemplu, o tradiție, un mit – o valoare spirituală de primă importanță pentru viața spirituală a poporului nostru, am strîns cu pioșenie un material prețios. Nu îmi închipuiam însă că acesta va servi la alcătuirea unui muzeu“. Dar a unei, dacă nu a mai multor licitații?
Drăghici la 80 de ani continua, atunci în 1971: „Acum 15 ani, cînd, un an după moartea maestrului, s-a deschis la București expoziția «George Enescu» în casa de pe Calea Victoriei nr. 141 în care a locuit cîndva Enescu, am avut fericirea să pot oferi documente muzeistice de mare valoare. | După deschiderea Muzeului permanent (în septembrie 1958), am continuat, cu aceeași rîvnă, să strîng, fie din donații, fie prin achiziții, materialul care a îmbogățit colecțiile muzeului“ („«Mi-am servit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta», Revista muzeelor nr. 6 | 1971, pp. 491-497). Dar în 1982 mărturisese reportofonului lui Iosif Sava că fondul colecționat de el pînă în 1944 – fond terțiar, fond subaltern, nu asemenea bunuri Enescu unice – a fost în întregime distrus prin bombardarea Iașiului în iunie 1944.
Ce raportase public Muzeul Enescu pentru chiar anul trecut? Părea pregătit deja să întîmpine orice licitație de acest fel, orice fel de hemoragie de documente Enescu necunoscute, gata să ofere primul ajutor, în hîrtii funcționa vașnic, numai că la fața locului – atunci cînd arde – i s-a aplicat o lovitura grației: „obiective generale: I. Realizarea unei protecții efective și eficiente a patrimoniului cultural și introducerea sa în circuitul național și internațional. Obiective specifice: 1. Evidența, înregistrarea, inventarierea, clasarea și asigurarea bazei de date a bunurilor de patrimoniu; 2. Conservarea patrimoniului muzeal administrat și restaurarea bunurilor culturale; 3. Dezvoltarea colecțiilor și extinderea patrimoniului“. Bate Hexi Pharma verbiajul ăsta, se poate crăpa liniștit sub numărul corect de înregistrare. Muzeul a contribuit pînă acum cu o luare de poziție promptă și clară care s-a dovedit complet falsă: că și-ar fi exercitat deja dreptul de preemțiune (declarație pentru Antena1, 22.08.21), asta fără ca măcar să asimileze ce se publicase deja pe Facebook (unde a livrat două scurte comentarii care nici nu erau în chestie) și mai ales s-a publicat, ulterior, în presă, ca să constate că ar fi fost oricum imposibil, acea vioară Wolff 1885 încărcată cu legende nu avea cum figura la Muzeu.
5. Leitmotivul Iocastei | incestului.
Într-un anumit sens – și numai dacă este autentic, însă subzistă cîteva suspiciuni – certificatul atribuit lui Drăghici devoalează, exprimă exact asta: un incest. Îl exprimă mai ales în semnătură: legatarul testamentar deleagă pe altcineva să preia (indiferent de formă) ceva din patrimoniul Enescu care ar fi fost al lui Drăghici, care Drăghici spune el însuși limpede și repetat că donează și el tot Muzeului Enescu. Nu e descoperit deocamdată nimic în ce a scris Drăghici care să trimită la sau să semene cu acest certificat, deocamdată nepublicat, fără a ști măcar dacă e olograf sau dactilografiat sau redactat de o altă mînă.
6. Leitmotivul Antigonei, fiică a Iocastei și a lui Oedip
Patrimoniul Cultural Național nu include nici pînă astăzi muzica lui Enescu din manuscrisele lui. Este îngrozitor de instructiv și poate verifica oricine: dintr-un total de bunuri clasate de 77.954, sînt 37.091 la Tezaur și alte 40.863 la Fond. Cifrele sînt modeste pentru o întreagă țară, toate muzeele și colecțiile ei, cu bunuri din toate epocile ei. Sînt modeste pentru că, în ritmul ei cunoscut de la licitațiile Eliade, cu cca 200 de loturi pe lună, în vreo 17 ani numai și chiar numai casa Historic ar avea singură deverul să lichideze complet orice memorie de Tezaur a României. Poate nu rezultă faptul ăsta așa limpede dinspre licitațiile lunare, în raport cu tonajul restrîns a ceea ce prețuim colectiv veritabil.
Dar Enescu în Tezaur și Fond nu sînt decît 491 de unități în toată țara. Dinspre Muzeu sînt numai 397, cu 341 la Fond și numai 56 la Tezaur. Între toate acestea nu figurează nici o partitură! Muzica lui Enescu, în 2021, nu este clasată ca Tezaur. Nu e clasată nici ca Fond. Nu e clasată nicăieri. Parcurgi sistematic bunurile clasate și nu întîlnești nici o partitură. Din patrimoniul universal în care stă muzica lui în patrimoniul bunurilor mobile muzica lui manuscrisă nu există. Nu rezultă că a fost un compozitor.
Întreaga dezbatere în jurul lui Enescu este sintetizată de un website de specialitate conceput de experți muzicieni, muzicologi, juriști și istorici din România, Italia și Franța: Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat (enescueliade.com) Această filă cu negativul istoric al leitmotivelor Enescu este oferită pro bono celor care îi tezaurizează intim muzica, încorporînd aici și informații, indícii sau coroborări provenite de la acest Grup de lucru Enescu-Eliade. Constituie episodul 37, din ziua a 29-a, al unui Thriller Enescu, investigație serială sistematizată la Thriller Enescu – Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat (enescueliade.com) Așa cum le-am analizat anterior, leitmotivele din fila acum licitată au fost reproduse mecanic și ilizibil ca foto, fără atribuire și fără mențiuni, mai întîi de Viorel Cosma, pe coperta a IV-a din Un suflet românesc în universalitate, prefață de V. Cosma, text stabilit, iconografie selectată, argument, traducere și note de D. Rîpă, C. Frosin, A. Vasilescu, Galați, Editura Alma, 1998. Nomenclatorul scris de Enescu este preluat după publicarea în 24 de eșantioane oferită de Octavian Lazăr Cosma, „Din nou despre leitmotivele tragediei lirice Oedip“, Revista Muzica nr. 1 | 2014, pp. 10-22, fără a-l putea în 2014 identifica, atribui și sesiza organismelor competente. Tot Octavian Lazăr Cosma, dar acum 55 de ani și exclusiv din analiza partiturii, identificase numai 21 de leitmotive, a se revedea „Leitmotivele tragediei lirice Oedip“, Studii de muzicologie II (1966), pp. 23-57, republicat fără modificări în Oedip-ul enescian, București, Editura Muzicală, 1967, pp. 102-125 și passim. Muzicologul este și cel care a primit o copie a filei, ca urmare a expoziției (fără acte, fără urme?) de la ONB din septembrie 2013 (furnizor exponate F. Capsali, director ONB R.I. Dincă). Leitmotivele distrugerii lui Enescu §§7-24: în curînd.
Eugen Ciurtin este istoric al religiilor (și a studiat puțin, din copilărie, și muzică).
Foto: wikimedia commons
