Leaving Las Vegas

Scriitorul american John O’Brien s-a luptat cu dependența de alcool încă din tinerețe și a debut cu un roman-cult al anilor ’90, roman care ar putea fi foarte bine citat și în studiile de specialitate la capitolul tulburări psiho-comportamentale legate de consumul alcoolului. Cîțiva ani mai tîrziu, Mike Figgis i-a ecranizat romanul (dar e mai bine să nu-l aveți în minte pe Nicholas Cage cînd citiți cartea), numai că O’Brien nu a mai apucat să vadă filmul – după mai multe cure de dezintoxicare s-a dat bătut și s-a sinucis cu un pistol. 

Acțiunea din Leaving Las Vegas gravitează în jurul relației disfuncționale și improbabile dintre Sera și Ben. Fără mobil și resorturi exterioare, cei doi alunecă prin proprie voință pe un downward slope. Au ceva din eroii tragediilor antice, dar și ceva din protagoniștii prozei lui Hemingway, în sensul că își cîștigă noblețea prin felul natural și lipsit de lamentație în care își duc pînă la capăt damnarea. Cineva remarca foarte bine, în prezentarea ediției în limba română, că e vorba de „o formă ciudată de prietenie, care seamănă foarte mult cu iubirea”. Verbul seamănă e foarte bine introdus în comparație, dar iubirea rămîne necunoscuta din ecuație.

Meet Sera

Sera e o frumusețe întunecată, venită dintr-un orășel de pe Coasta de Est, 30+, exersată cu clienți de pe Strip Boulevard și cazinourile din Vegas, unde joacă 21. Cîștigă din amîndouă, numai că deocamdată, cel puțin pentru ea, prostituția e un joc de noroc mai profitabil.  

O’Brien plasează cîteva date minore despre ea ca niște inserturi între paranteze, crîmpeie de memorie, amintiri intruzive, care n-au valoare explicativă, ci doar să facă un pact mai real cu realul subiectiv – o îmbrățișare pe ascuns cu tata, cu teamă să n-o descopere mama, o femeie chinuită de gelozie, un scurt dialog cu același vechi aliat, cînd e deja majoră și vaccinată și se pregătește să-și ia lumea în cap. E posibil ca Sera să nu aibă alte amintiri. Scenele mai ample și mai amănunțite vin din trecutul apropiat – o puștoaică Sabrine pe care o omoară heroina, un cuplu de vecini care o toarnă la proprietar după ce află că e prostituată, bătăile și tăieturile de cuțit administrate de Gamal Fathi, peștele ei stabil. Cam toate amintirile sînt greu de dus, deși Sera e obișnuită să fie bătută și șutată din fiecare loc în care a stat. Iar ea trăiește la timpul prezent. Tot ce-i în urmă o încurcă, doar că amintirile astea revin, iar ea trebuie să facă în permanență curat. De fapt, principalul ei mecanism inconștient de apărare e splitting-ul. Foarte pe scurt, splitting-ul face asta – tot ce nu-i acceptabil pentru conștiință e pus deoparte și atribuit altui ego (nu eu am făcut/pățit asta, ci un alt eu). În cazul ei, nu se ajunge la amploarea unei tulburări de identitate și, nefiind asociat cu proiecția, nu e vorba de o trăsătură borderline. De aici însă rezultă o parte din incongruențele ei de comportament, iar O’Brien înțelege bine cum stau lucrurile. La un moment dat o descrie cam așa; flămîndă, obosită, îndurerată, pilită, sigură pe sine, frumoasă, învinețită, tînără, inteligentă, nefericită, însetată de la biscuiții sărați, conștientă că asta e și ideea.  

Iar puțin mai încolo se folosește abil de o metaforă vizuală cu același fundament psihologic.  

Spre seară, în timp ce se pregătește pentru indiferent ce-i va cere Al să facă, Sera descoperă din nou că se află de ambele părți ale oglinzii ei. E un moment psihologic foarte important, în care autorul surprinde cum cele două foițe ale conștiinței se despart și se lipesc la loc. Ceea ce ar putea să treacă neobservat în economia narativă de ansamblu, acest hint subtil, denotă capacitatea de introspecție a lui John O’Brien și felul în care lucrează autorii cu adevărat buni – construiesc metodic, pe tăcute, și ascund cheițe, care lasă pe dinafară cititorii comozi.

Meet Ben

Ben vine de la Benjamin. Numele nu e întîmplător. Despre Benjamin, cel din urmă fiu al lui Iacob, litera Vechiul Testament spune că moare fără de păcat. Ben cel de față se îndreaptă și el rapid către moarte, dar ca să-și atingă țelul se folosește de alcool. (Probabil că O’Brien a ținut să sublinieze prin asta că băutul nu-i un păcat în sine, are și el rădăcinile lui.) 

Nu are nici un rost să contabilizeze cineva cît bea Ben pe zi, pînă la ora 10 dimineața ajunge la limita unităților acceptate de OMS, mai exact a consumat trei pahare de vodcă cu suc de merișoare (calculate la 30 ml măsura). Urmează cantități uriașe de tărie și uneori bere la butoiaș. Cum numărul barurilor care servesc alcool și al liquor store-urilor crește și descrește pe parcursul zilei, Ben trebuie să fie permanent în alertă și să se miște de colo-colo ca să nu rămînă în pană. O singură dată a ajuns să bea apă de gură alcoolizată.  

Regula e simplă și clară, John O’Brien o știe din proprie experiență, nu o dă, ca alții, din cărți: Oamenii care beau la șase dimineața sînt oameni care beau tot timpul.

Pentru un alcoolic ca Ben sînt două obiective în acest demers – să evite sevrajul, care e îngrozitor de pronunțat în cazul lui, și să se grăbească spre exitus. Evident, așa cum au remarcat și alții, alcoolicii nu prea au norocul ăsta, să moară în somn, sau după sex, alături de o femeie frumoasă, după trei săptămîni de băut în galop. Cel mai des, alcoolicii mor după ani de degradare, printr-o complicație a cirozei sau printr-un accident traumatic. Dar e fantezia lui O’Brien ca eroul lui să moară în brațele unui înger salvator, de unde să-și obțină mîntuirea/acceptarea, la fel cum sînt și halucinațiile angelice care nu pot fi găsite în psihopatologie. Probabil (și) din acest motiv pe Sera o cheamă așa (Sera trebuie să fie o prescurtare de la seraphim). 

În afara licenței poetice, O’Brien descrie cu mare acuitate comportamentul și tipicurile dependentului de alcool, mai bine decît în multe manuale – ritmul de ingerare, stările zilei (și ale nopții), universul social care se restrînge păstrîndu-și detaliile, cum se sprijină barul cu coatele, cum trec minutele de unul singur în fața paharului, lupta cu valurile de greață, unde vine cea mai apropiată chiuvetă și cum se ajunge la ea în cel mai scurt timp.

Sera meets Ben

De aici încolo, logica sentimentală curge de la sine, iar hazardul e aproape nesemnificativ în ecuația celor doi. E un mecanism psihologic simplu, care nu dă greș niciodată. Acesta se bazează pe vacuum, ca atunci cînd iei o pompă, îi astupi capătul de aspirare și tragi cu putere de piston. Înăuntru se creează, mai mult sau mai puțin, un vid, dar nu poți să știi cît de adînc e vidul, cît de mult aer poate să înghită, cît de repede și de tare se va destinde pompa, pînă nu deschizi valva. 

Deși conștienți oarecum de golul care s-a lărgit interior, nici Sera și nici Ben nu realizează cît de amplă va fi excursia pistonului, felul în care unul va pătrunde pînă în cel mai strîmt colț al celuilalt. Presiunea e evident foarte mare. Tot universul se expandează dintr-o dată cu o forță uluitoare. Nici ei nu-și mai dau seama ce fac – se avîntă în cadouri, cine la restaurant, se mută împreună, apucă și o scurtă excursie la barajul Hoover, cad tot mai adînc în ceea ce obișnuit se cheamă îndrăgostire. Dacă rămîn cîteva treburi contradictorii care aparent complică relația, cum ar fi că Ben caută salvarea, dar o respinge, iar Sera crede că se folosește de nevoia lui pentru nevoia ei și ajunge să sufere, asta e doar din cauză că sîntem în Vegas, locul unde toți joacă la cacealma și au atîtea straturi de aparențe încît adevărul se face pierdut, fiindcă altfel nu ai cum să supraviețuiești acolo. 

De asta poate că titlul, Leaving Las Vegas, nu se referă neapărat la faptul că Ben moare, ci la momentul în care cei doi își dau cărțile pe față, renunță să mai joace jocul, momentul în care ei se ridică împreună de la pămînt.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.