Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe

Ilinca STRATON
8 aprilie 2022
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg

Într-un context actual post-pandemic, în mijlocul unui război desfășurat în direct în fața noastră, cred că cinema-ul rămîne printre manifestările artistice care reușesc încă să formeze un spațiu al empatiei și al identificării. Iar dacă cei trei autori anterior discutați s-au remarcat mai puțin vizibil prin componenta politică (metaforicul lui Yorgos Lanthimos) și mai mult prin intermediul unor povești ce tratează viața, prin maniere diferite (naturalismul lui Gaspar Noé sau realismul lui Thomas Vinterberg), acest cineast reușește, forțat de împrejurări, să îmbine atît politicul, cît și cotidianul într-un sens ce va forma un stil auctorial nemaiîntîlnit de la Abbas Kiarostami încoace. Nu în vecinătatea noastră și nu în ceea ce numim aproape, spațiul cinematografic iranian a trecut printr-o serie de modificări politice fundamentale, însă fără nici o schimbare structurală reală. Iar Jafar Panahi este cel mai rezilient cineast, care continuă, împotriva sistemului (cu măsuri drastice resimțite din partea cenzurii) și pentru dragostea față de cinema (cum enunță unul dintre personajele sale), o luptă susținută, manifestîndu-se artistic în ciuda opreliștilor, protestînd, și reușind totodată să-și păstreze autenticitatea, sensul, miza; lupta sa este una onestă, și nu demonstrativă.

Pe scurt, într-un context cinematografic cuprins de incertitudini (încă dintotdeauna în cazul Iranului) își face apariția Abbas Kiarostami (cineast ce face parte din al doilea val iranian), cel ce va revoluționa întreaga viziune despre artă, căutînd adevăruri prin introspecție și interogare, și nu cu scopul răspunsurilor imediate. Kiarostami propune tehnici cinematografice noi la acea vreme și-și compune poveștile prin intermediul unor actori amatori autentici. Pe acest fond își va face apariția Jafar Panahi (odată asistentul lui Kiarostami și, ulterior, succesorul său). Preluînd sintagma lui Harold Bloom, Panahi va îmbrățișa „anxietatea influenței”, devenind parte dintr-o nouă generație de cineaști (cel de-al treilea val iranian), construind, prin conceptul de docu-fiction (îmbinarea documentarului cu ficțiunea), universuri diegetice revelatoare, cu însuși Panahi în rol principal, care vor comunica direct, dar deloc violent, abuzurile, cenzura, corupția, lipsa justiției în Iran. Mai mult, debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice. Panahi a servit ca operator de imagine în războiul dintre Iran și Iraq și a fost ținut ostatic de către trupele kurde timp de 76 de zile.

Primul film ce marchează un punct de cotitură, cîștigînd și prestigiosul premiu Camera D’Or la Cannes în 1995, este Badkonake sefid / The White Balloon (1995), scris alături de Abbas Kiarostami. Odată cu acest film se creează laitmotivul imaginii copiilor în cinema-ul iranian – copilul ca simbol al nevinovăției în contrapunct cu opresiunea, cenzura, lipsa justiției; miza cineastului fiind o primă formă de protest tacit, de a arăta o realitate necosmetizată. Ayneh / The Mirror (1997), următorul film al lui Panahi, tratează din nou tema unui copil pierdut în Iran, iar la nivel profund se va explora și discursul despre cinema, vizibilă fiind traiectoria spre care acesta se va îndrepta recurent în următoarele pelicule. Dayereh / The Circle (2000) se concentrează asupra imaginii femeii, prin intermediul unui subiect ce face parte din cotidianul imediat – existența chinuitoare a femeilor într-un sistem injust și sexist. Talaye sorkh / Crimson Gold (2003) vorbește tot mai critic la adresa sistemului opresiv iranian, de această dată printr-un bărbat ce lucrează la o pizzerie și care trăiește zi de zi în viața urbană degradantă a corupției înalte și care devine, la rîndul lui, predispus la crimă. Offside (2006), ultimul film din seria pre-2009 (ce va deveni un punct de cotitură esențial în direcția cineastului) tratează viața puternic restrictivă a femeilor în Iran și interdicția acestora să participe la un meci de fotbal, pe un stadion, eveniment considerat exclusiv masculin. Prin componenta documentaristică, Panahi oferă din nou o imagine creditabilă și verosimilă: imaginile din meciul Bahrain-Iran din iunie 2005, pentru calificarea la Cupa Mondială, atmosfera haotică creată de suporteri, tehnicile de camuflaj ale fetelor pentru a se putea infiltra printre bărbați și ofițerii de poliție – un întreg offside al unei lumi extrem de rămase în urmă.

maxresdefault jpg jpeg

                                                         „Offside” (sursa foto: YouTube)

În ciuda faptului că în 2010 este arestat de către statul islamic pentru propagandă negativă împotriva sistemului (condamnarea sa presupunea interdicția timp de 20 de ani de a mai scrie scenarii, de a mai face filme, a da interviuri și a părăsi Iranul), conform presiunii occidentale, statul islamic i-a redus cineastului sentința la arest la domiciliu, fapt ce a clădit construcția non-filmului This Is Not a Film (2011). Aș menționa faptul că, deși autorul iese în față cu scopul unei experiențe revelatoare, în care comunică adevăruri, se arată pe sine, își expune propria casă, explorînd un soi de intimism pe care îl împărtășește cu spectatorul, pe care îl invită să-i devină complice, acest film nu este, în fond, un film despre situația agresivă la care este supus autorul, ci este doar un (non)film. În mod evident, Panahi se joacă într-o manieră originală, scoțînd la iveală lucrurile pe care nu le putea spune altfel. Mai departe, și în cazul Taxi Tehran (2015), Panahi reușește să inoveze prin tehnica docu-fiction, reflectînd societatea iraniană prin interacțiunea personală și subiectivă a autorului cu diverși pasageri care se întîmplă să ajungă exact în taxi-ul condus de însuși cineastul, într-o convenție de road-movie (întreaga poveste este construită pe drum; dacă pelicula din 1991, Night on Earth a cineastului Jim Jarmusch tratează universalitatea vieții, în cazul lui Taxi Tehran, poveștile pasagerilor sînt cît se poate de specifice contextului). Camera-martor (de supraveghere din bordul mașinii) va capta feliile de viață derulate în interiorul mașinii, prin călătoriile lui Panahi pe străzile Teheranului în care diverse episoade vor avea loc: întîlnirea cu Celălalt (trimitere la Occident), reprezentat de „traficantul de filme”, întîlnirea cu misticul, cu cele două femei și acvariul de pești, întîlnirea cu nepoata sa și discuția despre importanța cinema-ului și cenzură și, nu în ultimul rînd, cu femeia cu trandafiri, care își manifestă sprijinul, cu orice preț, pentru libertatea de exprimare.

Următoarea peliculă Se rokh / 3 Faces (2018) se deschide în aceeași estetică a home-movie-ului și a found-footage-ului (convenții ce abordează limbajul documentaristic) cu o presupusă confesiune a unei tinere ce urmează să se sinucidă. Jafar Panahi și actrița Jafari Behnaz (care se autointerpretează) pornesc într-o călătorie amplă, cu scopul descoperirii acestei tinere. Și aici se vor discuta problematici cu privire la secretele autorităților, la mascarea adevărului și, tocmai din cauza îngreunării situației, cei doi decid să înfrunte cazul pe cont propriu. Precum în Taxi Tehran (2015), și în Se rokh / 3 Faces (2018), Panahi se va arăta din propria-i mașină în căutarea unui adevăr. Este cel de-al patrulea film pe care Panahi îl realizează de cînd s-a stabilit sentința. Imposibilitatea de a părăsi Iranul creează un mediu propice pentru tot ceea ce înseamnă ideea de road-movie (filmul realizat pe drum).

Mi se pare că în cazul acestui context cinematografic se poate aduce în discuție și componenta post-colonialistă (chiar dacă Iranul nu a fost niciodată colonizat), însă există, în raport cu Occidentul, o puternică amprentă parcă ștanțată de către succesul acestor filme la nivel internațional (cu atît mai mult în cazul cineastului iranian Asghar Farhadi, cel mai de succes în Occident). Jafar Panahi demască problematicile sistemului din care vine, creînd o imagine generală a situației Iranului post-revoluționar. Se poate vorbi și despre o formă de autocolonizare și autoreprezentare, însă cred că Jafar Panahi nu mizează voit pe acest aspect (cel puțin nu e resimțit) și, deși în Taxi Tehran (2015) tot universul pare blocat în timp, nu reprezintă nimic altceva decît o felie de viață regăsită și în noul val românesc, bineînțeles ținînd cont de toate diferențele impuse de contextele social-politice și de barierele geografice.

Jafar Panahi este un autor de urmărit (recentul scurtmetraj disponibil și pe platforma Mubi – Hidden (2020) – vorbește despre incursiunea cineastului în universul unei femei cu o voce extraordinară și interdicția acesteia, impusă de către autoritățile iraniene, de a cînta), fiind și peste tot – în mijlocul acțiunii, în afișele lipite pe pereții din filmele sale, explorînd bariera dintre artă și realitate, dintre ficțiune și viața reală. Cineastul interoghează complet original anumite problematici, oferind acces la o zonă așa-zis estetizantă și mistică ce devine una a firescului, a banalului cotidian, precum oricare alta.

Ilinca Straton este cineast.

Foto: Jafar Panahi (wikimedia commons)

p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.

HIstoria.ro

image
„Micile Rome” - Așezările coloniștilor romani în Dacia
După cucerire, teritoriul unei noi provincii era împărțit administrativ și guvernat după principiile dreptului roman. Elementele principale ale romanizării au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman, veteranii și școlile create în provincii. Armata avea legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe: trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire, au fost trimise u
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.