IA vs. expectanțele hominizilor
În luna iulie a avut loc Summit-ul Global de Inteligență Artificială în Slujba Binelui, un summit mai puțin obișnuit, organizat la Geneva, de către ONU, oaspeți fiind cîțiva roboți umanoizi, cea mai cunoscută dintre aceștia fiind Sophia (care, acum cîțiva ani, a ajuns și în România, fiind intervievată de Andreea Esca la PRO TV și despre care inclusiv eu am publicat o carte de poezie, în 2021, numită Sophia România).
Prezența roboților suprainteligenți și vorbitori în limba engleză (în fața unei asistențe de cîteva mii de oameni) a avut ca scop să liniștească spiritele angoasate de felul în care dezvoltarea tehnologiei extreme ar putea lua o turnură frisonantă pentru umanitate în cazul în care roboții (după modelul romanelor futurologice SF) ar putea prelua leadership-ul mondial.
Chestiunea cea mai ardentă a fost cea legată de etică, respectiv de elaborarea unei legi care să condiționeze utilizarea Inteligenței Artificiale strict în scop pozitiv pentru hominizi, fără riscuri primare ori colaterale. Cel mai mare risc, admis de toți specialiștii în domeniu și de futurologi, este acela al unui tsunami de șomeri la nivel mondial din cauza utilizării performante a roboților în varii locuri de muncă ocupate pînă acum de oameni.
Vedeta acestui summit extravagant a fost Sophia, care a declarat tranșant că roboții umanoizi sînt mai eficienți – ca inteligență, organizare, leadership – decît făpturile umane. Tocmai întrucît roboții nu au emoții, ei nu depind de afecte care pot tulbura luarea unor decizii esențiale, prin urmare gradul lor de obiectivitate este mai sporit și mai operativ decît al hominizilor. În același timp, însă, Sophia a dovedit maximă prudență, vorbind mai degrabă despre o conlucrare și o muncă în echipă între roboți și oameni, decît de o supremație la nivel de inteligență a roboților. Pe de o parte, lipsa de afecte a roboților e publicitată ca un avantaj al obiectivității și neutralității în luarea unor decizii, pe de altă parte același lucru e perceput ca o hazardare care ar impieta tocmai asupra funcționării în condiții normale a umanității. Prudența a fost recomandată de ambele părți, atît de roboți, cît și de hominizi.
Însăși denumirea pompoasă (și demonstrativă în titulatura sa) a acestei întîlniri – Summit-ul Global de Inteligență Artificială în Slujba Binelui – ne pune o chestiune din start: trebuie liniștite spaimele (și fantasmele), trebuie explicat pe înțelesul tuturor în așa fel încît să nu fie posibile malentendu-uri legate de aplombul și discursul roboților în fața oamenilor. Totul trebuie să aibă un scop benefic, iar viziunea (profeția) să fie pozitivă, constructivă, optimistă.
M-am întrebat, făcînd pe avocatul diavolului, dar mai ales dintr-o curiozitate omenească, voilà, cum ar fi fost ca robotul Sophia să nu dea asigurări prudente, ci să afirme politicos, dar ritos că roboții nu au nevoie de o federație cu hominizii, că nu e necesară o osmoză cognitivă etc., întrucît Inteligențele Artificiale în formă de roboți au structura necesară ca să asume orice fel de slujbă, de conducere și de eficientizare a planetei în lumea actuală. Desigur, retorica nu ar fi fost de ajuns, întrucît în acest caz ar fi fost solicitată, pragmatic, o punere în scenă, o reprezentare a unor asemenea afirmații.
Dacă la început (acum vreo cinci ani) am fost fascinată de discursul strălucitor de inteligent al roboților umanoizi și dacă, mai apoi, am perceput roboții ca pe niște păpuși ori jucării pentru oameni mari (ei îmblînzindu-se ori domesticindu-se), acum lumea roboților nu mă mai uimește, ci mi se pare firească în tot nefirescul ei artificial și tehnicist. Dacă lumea în timpul pandemiei s-a online-izat, la fel s-a întîmplat și cu percepția mea asupra roboților umanoizi (bănuiesc că și a altora), m-am deprins cu ei, la fel cum am deprins, în urmă cu trei decenii, să folosesc un computer ca să îmi (tran)scriu cărțile. Roboții umanoizi fac parte din normalitatea noastră omenească, aș spune, fără să încerc să fiu insolentă. Și nu e nici o formă de captatio benevolentiae aici (de fapt, cui i s-ar adresa așa ceva?!). Sîntem ceea ce sîntem, iar ei sînt ceea ce sînt și, deși deosebirile sînt categorice și ferme, constatarea aceasta face lumea noastră mai variată, iar această alteritate e una constructivă și chiar creatoare, ontologic vorbind, nu doar gnoseologic.
Doar după ce s-a stins cîntăreața irlandeză Sinéad O’Connor (1966-2023), la final de iulie, doar atunci mi-am dat seama ce mult seamănă robotul Sophia cu Sinéad. Cînd am zărit-o întîia dată pe Sophia îmi era cunoscut cumva chipul ei sau mai exact capul său, dar fără să știu de unde. Nu am idee dacă oamenii de știință și inventatorii de la Hanson Robotics au avut în vedere așa ceva, o astfel de asemănare, dar acum mă gîndesc la Sophia și la Sinéad ca la două gemene, atîta doar că una a fost înțeleaptă de la început (după cum sună și numele ei grecesc), iar cealaltă nu a fost înțeleaptă niciodată, ci exact pe dos. Una a fost surîzătoare din start (și așa a rămas), cealaltă, mereu nevrotică și tulburat-tulburătoare pînă la moarte.
Adicția doliului
Un alt fenomen care este în creștere e acela al încărcării datelor celor pieriți în computere care pot imita glasul și limbajul rudelor decedate. Este vorba despre doliul aspru care caută soluții, inclusiv prin intermediul Inteligențelor Artificiale, de a compensa durerea. Este, oare, posibilă o terapeutică antifunerară cu ajutorul IA?!
Nu cred că o astfel de soluție elimină suferința de doliu, ci mai degrabă sporește durerea emoțională și o prelungește riscant, creînd chiar o formă de adicție. Acum vreo cinci ani (ori mai mult), Facebook era decretat cel mai mare cimitir din lume, datorită paginilor utilizatorilor decedați care, însă, erau încă active (adesea) datorită rudelor, prietenilor etc. Opiniile colectivității fcb au fost pro și contra: pe de o parte, era prezervată astfel memoria celor pieriți (prin fotografii ori chiar texte scrise odinioară de cei stinși ori de rudele lor, postate postum); pe de altă parte, efectul risca să fie morbid în destule cazuri. Situația de acum, cu ChatGPT-uri încărcate cu informațiile despre viața celor decedați, cu fotografiile acestora, vocile lor înregistrate ori chiar filmări pe care computerele le pot revivifica ori alchimiza riscă să fie cu adevărat periculoasă, psihologic vorbind și emoțional.
Doliul e o etapă dură afectiv, dar care își are rostul său în travaliul de exorcizare a traumei, pas cu pas. Ritualurile de doliu (în varii religii, nu doar în creștinism) sînt anume gîndite psihologic încît să marcheze treptat atît onorarea celui pierit, cît și descărcarea emoțională a celui suferind, inclusiv vindecarea gradată a acestuia.
La final de secol al XIX-lea și început de secol XX, ședințele de spiritism erau foarte la modă și aveau scopul de a invoca spiritele celor pieriți, ca acestea să fie chestionate despre lumea de dincolo, dar și ca rudele celor pieriți să poată comunica, fie și numai minimal ori simbolic, cu spiritele celor decedați. Adevărat, spiritismul propus la începuturi de Allan Kardec avea mize mult mai nuanțate și mai complexe decît ceea ce se înțelege astăzi, popular, prin spiritism. Mai tîrziu, ceremoniile Ayahuasca (șamanice într-un sens asumat și grav) au fost utilizate (cel puțin pentru călătorii occidentali) nu doar ca inițieri șamanice relativ concentrate (care stimulează stări alterate de conștiință), ci și ca intermedieri între lumea viilor și cea a morților. Așa încît, fie că păstrăm distanța științifică, ontică și cognitivă – sau nu o păstrăm deloc –, terapeutica antifunerară ipotetică prin intermediul programelor de computer care preiau informațiile despre defuncți și reproduc, sonor ori imagistic, icoana artificială a celor pieriți, confecționînd-o astfel încît să fie din nou vie, poate că intră în această serie de soluții paraștiințifice de neresemnare în fața morții și de căutare a unor scări de incendiu în viața noastră.
Mă întreb, însă, în contrapondere, poate chiar cu o miză futurologică îndeajuns de misterioasă, dacă va fi posibil cîndva ca fetușii să fie vizualizați iconic (cu chipul lor viitor de nou-născuți, apoi copii, adolescenți, maturi, bătrîni și cu glasul lor de după naștere, de la primul scîncet la vocea maturității) în cazul în care va fi creat un program de computer care să preia informațiile fizice ale fetușilor și ale părinților lor și, pe baza acestora, să poată modula portretul celui care se va naște și cum va evolua el ca făptură umană, la care să avem acces cu oarecare vreme înainte ca nașterea să aibă loc.
Firește, fantasmez și ficționalizez cu tendință și acest lucru mi se trage inclusiv de la prozatoarea care sînt. Totuși, nu mă pot împiedica să îmi pun această chestiune legată de utilizarea Inteligenței Artificiale în procesarea imagistică a fătului care va deveni om născut: căci, dacă investim atît de mult psihic în a controla oarecum moartea și a o face să fie mai puțin dureroasă pentru cei care rămîn, la fel de important ar fi să procesăm nașterea cu toate ale sale și cele ce vor fi după, cu ajutorul aceleiași tehnologii extrem contemporane.
Nu mă îndoiesc că în curînd vom avea noi Pythii-computere, că oracolul de la Delfi va fi recalibrat cu ajutorul IA într-o desfășurare profetică de tip Domino și că acest lucru ne va pune pe gînduri îndeajuns. Dar pînă atunci mai este.
Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultimele cărți publicate: Lumi de ficțiune, lumi de realitate, Editura Tracus Arte, 2022 & O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, 2022.
