Gazda și parazitul – sau „Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor” –
Într-un dialog pe care l-am realizat în 2017 cu directorul Van Abbemuseum, Charles Esche, acesta mi-a vorbit extrem de critic despre ambițiile colonialiste de cucerire a teritoriului celuilalt venite atît din partea bienalelor de artă, cît și a tîrgurilor de artă. „Eu nu vorbesc niciodată la tîrguri de artă. Cred că e esenţial să existe respect de ambele părţi şi o înţelegere a faptului că puterea nu e a unuia ori a celuilalt. Altfel, e mereu o încercare de eliminare a celuilalt. Şi cred că tîrgurile încearcă să elimine muzeele şi funcţia acestora, la fel încearcă să elimine bienalele, precum şi pe artişti... Şi încearcă să ocupe întreg universul”, îmi declara el tranșant, punînd punctul pe i: tîrgurile de artă, aparent în slujba artiștilor, fac jocuri dincolo de aceștia, într-o amețitoare piață a artei în care rolurile se amestecă, iar tot ceea ce contează sînt sumele uriașe tranzacționate.
Nu aș fi deloc atît de dură, dar mărturisesc că în orice tîrg de artă vizitat m-am pierdut efectiv între lucrări de artă excepționale și o artă de-a dreptul ridicolă, țipătoare cu toată fibra ei. Las deoparte această a doua dimensiune și mă gîndesc acum la expozițiile atent curatoriate în standurile multor galerii, totul cu un concept în spate și o așezare deseori clasică. Tîrgurile devin astfel platforme pentru dezbatere și pentru micro-muzee, care, în spatele lor, sînt toate mînate de aceeași dorință de a vinde (către colecționari privați sau pentru colecții publice).
La RAD Art Fair, prima ediție care a avut loc între 4-7 mai la București, am avut în mod repetat sentimentul anumitor valori reconfirmate, iar pe lîngă toate acestea, un gest artistic devenit gradual performativ mi-a atras atenția: simbolic, ocupa un teritoriu care nu îi aparținea; concret, o făcea cu o anumită grație și multă atenție la context. Un gest care a reușit să aducă în discuție și să descîlcească parcă, într-un mod deloc agresiv, ci mai degrabă generos și ludic, un mănunchi de fire invizibile aflate în spatele fiecărui tîrg de artă.
Care este rolul galeristului, ce și cum expune el, pe cine reprezintă și pe cine alege să expună dintre cei reprezentați, cum își manifestă propria putere pe teritoriul său fragil și temporar la tîrg, acolo unde vecinătățile sînt de neocolit, iar sentimentul de comunitate e, voit sau nu, prezent? Ești binevenit în galerie, iată artiștii pe care ți-i prezint. Dar, stai, cineva s-a strecurat aici: în spatele unei pînze cu gaură ca de steag postcomunist se zărește, fragmentat, un tablou, în locul ferestrei, așa cum era conceptul inițial; pe o coloană parte dintr-un alt stand e strecurat un desen de mici dimensiuni; la fel, într-un alt colț, e un desen mare! Între etichetă și expoziția propriu-zisă e din nou un desen. Misterios, fără etichetă, și totuși foarte bine integrat.
The Artist is a Present
Nicolae Comănescu a expus în cadrul RAD Art Fair la invitația lui Alex Radu, la Galeria /SAC. Dar pînă la finalul tîrgului, artistul a avut lucrări în standurile altor nouă spații de artă. „Artistul e un dar” și-a numit Comănescu retroactiv întreaga acțiune, o acțiune nepremeditată, care a evoluat imprevizibil în urma unor dialoguri între galeriști și artiști, care fie au acceptat propunerea artistului de a se insera politicos în standul lor, fie l-au invitat chiar ei și l-au căutat prin tîrg cu dorința de a-l expune.
The Artist is a Present – parafrază la The Artist is Present, celebra lucrare a Marinei Abramović (MOMA, 2010) care vorbea despre limite mentale și fizice depășite și de o schemă pînă la urmă simplă: prezența artistului e totul. Nicolae Comănescu reconstruiește un discurs al darului ca schimb și vorbește tot despre limite încălcate: își oferă lucrările, își negociază prezența, primește la schimb un perimetru în care se poate desfășura, galeristul acceptă să îl primească în spațiu, să îl curatorieze și să vorbească vizitatorilor și de opera lui. Artistul e un mic parazit binevoitor, e ubicuu, iar lucrările sale trasează o rețea invizibilă între galeriile care intră în joc. Iar darul îi revine pînă la urmă cui? Nimănui. E găzduit temporar, se întoarce la artist la final sau poate că este vîndut. Ceea ce s-a și întîmplat cu una dintre lucrări, cea de la Sabot! E, de fapt, un dar simbolic.
/SAC în mod oficial, apoi a urmat, pe cale neoficială, Galeria Sabot, la invitația artistului Radu Comșa și a galeristei Daria Dumitrescu: aceasta din urmă declară că artistul „s-a folosit de instrumentarul de tîrg (tîrguiala) în folosul artei sale. Isprava – pe care, cu voia artistului, am putea-o numi de-a dreptul lucrătură – ne arată cum tîrgul RAD poate deveni, cu puțin exercițiu și ceva autoironie, o colaborare mult mai cuprinzătoare”. Apoi Lina Țărmure (Diptych Art Space) acceptă să îl expună, iar Comănescu vine cu o mapă de desene din care aleg împreună trei. Parazitarea, declară ea, „poate fi văzută în mai multe feluri, însă Comănescu a reușit s-o impună în așa manieră încît să nu fie intruzivă sau vătămătoare, ci, din contra, a creat o atmosferă ceva mai cuprinzătoare și colaborativă”.
„Eu încă nu știam ce mă așteaptă, voiam doar o a treia galeriei”, spune Comănescu, despre cum dorința de a pătrunde în tot mai multe spații din tîrg se transformă aproape într-o adicție. Ajunge apoi la Galeria Mobius, vede stîlpul alb și îi propune Roxanei Gamarț să își instaleze acolo un mic desen, iar toți artiștii din spațiu acceptă. Urmează Viewing Room 17 (unde negocierea e provocată de galeristul artistului, Dan Popescu), apoi Matca, unde instalarea în spațiu are un aer total asumat, pare clar unul dintre artiștii locului.
De la acest punct, lumea începe să vorbească, iar întregul discurs de convingere se transformă într-o dorință a galeriștilor de a-l vedea pe Comănescu în spațiul lor: Suprainfinit, Sector 1, Cazul 101. Și, la final, Galeria Plan B, acceptă și ea. „Arta creează comunități, este exercițiu de identitate. Pentru mine, gestul aparent cotropitor al lui Nicolae Comănescu se încadrează într-un context declarat contributiv-participativ-colaborativ precum cel al RAD Art Fair. Eu m-am bucurat să-l integrez”, declară Andreea Stănculeanu (Sector 1). Reprezentare și incluziune în contextul industriei, spune Suzana Vasilescu (Suprainfinit), „avea aerul acela pe care îl au uneori copiii cînd sînt puși pe șotii”, scrie Roxana Gamarț.
Desene în cărbune din seria „Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor” (2020): desene care nu au participat, pînă la RAD, în economia finală a unei expoziții. Desene semi-abstracte, cum le numește artistul, care pornesc de la imagini de pe stradă, demonstrații și bătăi de stradă, dar totul sublimat. În standul Galeriei Plan B, Mihai Pop declară că „formal, desenul ales împreună cu Nicolae s-a integrat bine; un desen energic, mic, dar puternic”, plasat de galerist în zona de informație, aproape de eticheta standului. „Lîngă text arăta (vorba lui Nicolae Romanițan) ca un QR code deformat, în fapt precum ceva încriptat, ca un desen-cod care trebuie descifrat.”
În trecut, Nicolae Comănescu a mai experimentat asemenea gesturi de parazitare. Crease împreună cu Mihnea Mircan și Ștefan Tiron o revistă parazit, Tura-Bar, pe care o propuneau ca insert în alte reviste oficiale. Gazda și parazitul. Ruptura în cadrul previzibil. Asta s-a întîmplat și la RAD, dar totul expandat, punînd discret în discuție o întreagă istorie de teritorii ocupate abuziv. Artistul a decupat atent o breșă, un spațiu în care să respiri liber, dincolo de constrîngeri și apăsări, departe de negocieri la nivel înalt, dar cu instrumentele tîrgului: negocierea a avut loc, instalarea coerentă cu întregul context a avut loc, discuția despre artă la fel, vînzarea – și ea! Dar totul orchestrat deloc ostil, cu voia celorlalți, uneori la dorința lor.
Nicolae Comănescu a creat o rețea invizibilă, a înțeles în profunzime exact acea Mare Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor și a oferit scenei de artă, într-un moment de celebrare a ei, dar și de puternică marcare a teritoriului, un gest care practic a forțat ca prietenia și generozitatea să se poată desfășura într-un spațiu eminamente concurențial, într-o simbioză perfectă. Ideea de comunitate să își facă loc cu adevărat, arta ca factor coagulant. „Dacă tîrgul dura mai multe zile, cine știe”, vorba artistului, lucrările lui pătrundeau poate în și mai multe spații.
Daria Ghiu este critic de artă.
