„Există zeci de figuri feminin-masculine în fiecare dintre noi” − interviu cu Simona SORA
Complezență (Polirom, 2020), noul roman al Simonei Sora, este construit din două povești, din două piese montate într-o formulă neobișnuită: cartea are două coperte, cîte una pentru fiecare poveste. Înălțarea la Ortopedie și Musafir pe viață sînt titlurile celor două părți, a căror eroină este Maia, soră medicală la chirurgie ortopedică, la Deva, și soră medicală la un luxos azil de bătrîni din Elveția.
Aș vrea să începem de la forma cărții, care probabil va fi remarcată imediat de oricine o va ține în mîini. De ce ați vrut ca a doua poveste să poată fi citită doar întorcînd cartea, sucind-o, răsturnînd-o?
Probabil forma aceasta, care nu e atît de neobișnuită cum ar putea părea la prima vedere, are de-a face chiar cu titlul, Complezență, cu felul în care sîntem obișnuiți să deschidem cărțile și să le parcurgem, să le scriem, de la prima la ultima pagină. M-am gîndit adesea la povestea asta despre felurile complezenței și o simt în continuare ca pe-o constantă, nu numai a scrisului, ci mai ales a vieții în general. Ce e al nostru și ce preluăm, complezent, de la ceilalți? Ce e autentic în noi și ce acceptăm doar ca să se învîrtă roata?
În 1988, Maia este soră medicală la spitalul din Deva, la secția chirurgie. După o noapte de gardă, se pomenește anchetată cu privire la un avort ilegal făcut în spital, cît ea se afla acolo. Prima parte se învîrte în jurul acestui episod care e și un prilej de descriere a lumii din spital, grotescă, dură, cu ierarhii stabilite pe bază de favoruri sexuale. În lumea asta, Maia se întreabă adesea cine este și ce caută acolo. E și o carte despre identitate, despre ce puteai fi ca femeie în România ultimului deceniu comunist?
Cu siguranță acum, în 2020, asta ar fi prima lectură. Eu n-aș putea spune însă că lumea din prima parte e neapărat grotescă. Deși, poate, în linia mișcării metoo, poate fi citită și așa. Dar trebuie urmărită perspectiva așa-ziselor victime. Căci victimele nu erau întotdeauna victime. Multe dintre ele participau la acea lume și pentru ceea ce deveneau ele însele în propriii lor ochi și-n ochii celorlalți. Era o lume foarte diferită de cea pe care o trăim noi azi și probabil cu alte reguli; de aceea, cînd citim cărți ale altor timpuri, e important să reconstituim lumea pe care ne-o aduc ele în față. În momentul acesta sîntem după foarte multe războaie cîștigate și foarte multe războaie pierdute. De asta vedem puterea în felul acesta, fără recurs. Într-adevăr, într-o lume ca aia din anii ’80, într-un spital românesc de provincie, medicii aveau puterea să autorizeze, să facă să existe o soră medicală care n-avea decît o școală sanitară, o fată care avea 18-20 de ani și care nu putea fi încă nimic prin ea însăși. Nu știu însă dacă atunci, în acel moment, asta ar fi fost perspectiva, mai ales că existau și alte opțiuni, prima fiind plecarea. Poate și de aceea am pus partea asta, Înălțarea la Ortopedie, sub semnul lui Mircea Nedelciu, pentru că el reușea, practicînd un textualism care astăzi e puțin revizitat, să pătrundă toate opțiunile, să intre în psihologia abisală a personajelor.
Am învățat un cuvînt din cartea dvs.: pupinel. E un dispozitiv de sterilizare a instrumentelor de chirurgie. Apare foarte des în carte pupinelul. De ce ați pus accent pe această parte a muncii Maiei – sterilizarea instrumentarului?
Probabil m-am gîndit mult la asepsie. Acum, în 2020, asepsia a redevenit centrală. Și eu, ca mulți alții, mă dezinfectez de zeci de ori pe zi, port mască aproape tot timpul. Pupinelul era, în acea vreme, instrumentul esențial în sala de operații ortopedice pentru că acolo se sterilizau anumite instrumente speciale. Iar Maia avea această responsabilitate. Pupinelul e un accent pus pe responsabilitate, iar deasa lui pomenire pune întrucîtva sub semnul întrebării propria responsabilitate a fetei, o duce cumva într-o zonă în care Maia nu mai e așa cum i-ar plăcea ei să fie. Sterilizarea într-o sală de operații, pe care o face protagonista și nu serviciul de sterilizare, trebuie urmărită minut cu minut. În perioada de dinainte de 1989, dar probabil că și acum, funcționarea anumitor aparate se poate întrerupe pentru un timp, la fel și curentul. Dar dacă pupinelul nu merge o jumătate de oră, nefiind alimentat cu curent, înseamnă că instrumentele nu sînt bine sterilizate și că pot urma nenorociri pentru pacient. De asta am insistat.
În povestea realistă despre lumea din spital, cu partidele de sex dintre doctori și asistente, cu sterilizarea instrumentarului chirurgical, se strecoară legendele orașului Deva, Cetatea Fetei. În toate e vorba de o fată sau o femeie sacrificată pentru salvarea orașului sau pentru ridicarea cetății, ca-n legenda Meșterului Manole. De ce apelul la dimensiunea mitologică?
Orașul care înconjoară spitalul, care o înconjoară pe Maia în cele din urmă, are în centru această cetate, cu trecutul ei stratificat. Există dimensiunea asta stratificată în psihologia pe care am vrut s-o schițez. Și mai e faptul că ea, Maia, era așa cum ieșise din școala sanitară, un fel de copil care încă nu înțelesese mai nimic și care brusc se trezește în situația de a nu mai putea evolua, de a rămîne blocată în poveștile astea sub care ea însăși se ascunde. Personajul vrea să se identifice cu ceva, vrea să existe, vrea să-și contureze o identitate care s-o aducă la viață, s-o individueze, cum s-ar zice. Toți încercăm asta, cred. Există zeci de straturi în biografiile noastre istorice, dar și-n biografiile interioare. Sanda Roșescu, psihanalistă jungiană, mi-a vorbit adesea despre aceste substraturi spirituale, dar care sînt și psihologice; ele constituie o memorie a omenirii în general, ținînd de psihologia colectivă, fără-ndoială, dar uneori, mai ales în momentele-cheie, își fac apariția în psihologia/biografia individuală și devin definitorii. Există zeci de figuri feminin-masculine în fiecare dintre noi, care apar cînd te aștepți mai puțin. Apar și te duc înainte, apar și te blochează, apar și te omoară, apar și te fac să devii viu și să treci prin zeci de încercări prin care, singur, ai eșua. Cred că ce i se-ntîmplă fetei în spital în momentul acela – iar ea încearcă să rememoreze în diferite feluri, tot luînd-o de la capăt și tot modificînd anumite întîmplări – e o astfel de arheologie subiectivă.
Titlul uneia dintre povești, Înălțarea la Ortopedie, poate fi înțeles în dublu sens: înălțarea la Ortopedie ca la un rang superior, ca la o stare superioară, sau înălțarea ca stare de euforie pe care Maia o simte brusc în lift, alături de doctorul Negru. Care e, de fapt, semnificația titlului?
Cred că e vorba despre îndrăgosteala asta care ține într-un fel în lesă toate celelalte sensuri. „Înălțarea la Ortopedie“ e de fapt o declasare, pentru că Maia era doar în sala de operații de la etajul doi stăpîna absolută a locului. În momentul cînd ea este înălțată la etajul cinci și ajunge una dintre asistentele medicale normale de la ortopedie, brusc nu mai e înălțată deloc, dimpotrivă, e identificată cumva pe orizontală cu toate celelalte fete. Dar lucrul pe care l-am avut în cap scriind povestea asta a fost felul în care îndrăgosteala bruscă, așa cum e la 20 de ani, cotropitoare, uluitoare, trăsnitoare, obnubilează toate celelalte sensuri. Dintr-odată nu mai contează nimic din ce știai, contează doar starea. Iar ce urmează e, paradoxal, pentru că intri în logica altuia, cedarea, concedarea, complezența.
În 1966, Ceaușescu a interzis prin decret avorturile la cerere. Ceea ce a dus la numeroase întreruperi de sarcină clandestine. Și la numeroase decese. Și la numeroși copii nedoriți. Maia însăși e o „decrețică“, un cuvînt dureros, „ca o rană deschisă“, spuneți la un moment dat. Poate de asta e impresionată peste măsură cînd găsește fetița avortată. Avorturile ilegale de pe vremea lui Ceaușescu sînt încă o temă importantă în literatura noastră. Anul trecut a apărut cartea Corinei Sabău, Și se auzeau greierii, anul aceasta Veronica D. Niculescu a publicat Toți copiii librăresei. În ambele e vorba și de avorturi ilegale. Oare de ce acum, la 30 de ani după căderea comunismului, tema asta a revenit în prim plan în literatura scrisă de femei?
Subiectul e atît de actual, probabil, din pricina maturizării acelor generații și pentru că anumite răni nu s-au vindecat. Acum pericolul care ne pîndește e acela al ideologizării chestiunii de fond, a dreptului de a alege. De-o parte sau de alta, pentru că sînt în egală măsură pernicioase ideologizările trăitului, viului. Poate la mijloc ar fi povestea, adevărul poveștilor, cum zice un clasic. Decrețeii au ajuns la o postmaturitate. Probabil cărțile despre ei ar fi trebuit scrise mai devreme, dar lucrurile vin cînd vor ele, mai ales cînd vin dinăuntru. În același timp, e un subiect foarte actual. Există o mulțime de chestiuni stringente (chestiunea alegerii în cunoștință de cauză, cunoașterea de sine, adică și a corpului propriu) care ne-ar privi ca întreg. Iar noi ne trezim reacționînd așa, cu bucăți din noi, cu lucruri pe care le-am asimilat defectuos. Cum e povestea cu educația sexuală în școli. Mi se pare halucinant că se poate discuta despre oportunitatea ei în 2020. Evident că e absolut obligatorie. Și n-ar fi fost nimic de discutat în urmă cu 10, 15, 20 de ani. Atunci ar fi fost ridicol să politizezi o asemenea temă și să te întrebi dacă copiii și adolescenții trebuie să știe cum le funcționează corpul. Sîntem în continuare infantilizați de oameni care au o cu totul altă agendă decît cea pe care ar trebui s-o aibă, politic vorbind. De fapt, sîntem conduși de o clasă politică infantilă și îngrozitor de coruptă, care-și pune pe tapet propriile frustrări și nevoia de a controla, inclusiv prin așa ceva – ceea ce e odios și n-ar trebui permis vreodată. Ăsta chiar e un subiect pentru care merită să lupți.
În Musafir pe viață, Maia este asistentă medicală la un azil de lux din Elveția. Pare că visul ei de a pleca din țară s-a împlinit. A plecat imediat după mineriada din iunie 1990, cînd era studentă la Litere, în București. Ce aduce Maia cu sine din România recent ieșită din dictatură?
S-ar putea zice că aduce de fapt tot o neînțelegere a complezenței necesare. Măcar atîta a înțeles, nu se știe în ce moment al biografiei ei, pentru că firul ăsta elvețian e tors de pe la jumătatea părții celeilalte, oricum, din alt punct decît acela în care Maia își termină viața în Deva ca asistentă medicală, divorțată și adunînd o bibliotecă iluzorie a doctorului Negru. În Elveția s-ar zice că scapă. Nu se știe care e momentul precis în care ea a scăpat sau ar fi putut scăpa. Dar ea în continuare nu înțelege ce-ar însemna să se pună în poziția de a-l înțelege pe celălalt, pe cel din fața ei, de a-l înțelege iubindu-l, de a-l înțelege pînă la capăt, din interiorul mobilurilor lui interioare. Motiv pentru care se trezește într-o nouă situație aberantă. Care ar fi putut fi foarte bine vechea situație. Pentru că există un nucleu nedezvoltat, dar pe care l-am avut tot timpul în cap. Și în cantonul acela catolic avortul era interzis. Nu se ajunge niciodată acolo, dar în momentul acela, la Fribourg, în Elveția, și probabil pînă foarte tîrziu, avortul era interzis. Ea este o femeie care simte asemenea interdicții aproape organic. Cum să continui, cum să nu fii complezent, dar să-i lași pe ceilalți să vină spre tine – e o întrebare la care am încercat și cred că am reușit cumva să răspund spre final, prin biografia unui personaj.
Complezența apare de multe ori în carte. Un personaj spune la un moment dat: „complezența e o formă de cunoaștere“. Maia are o relație ambivalentă, cînd se supune regulior complezenței, cînd le respinge categoric. Pînă la urmă, ce e complezența pentru ea?
Complezența, împărtășirea unui set de reguli și de conformisme sociale, i-ar fi adus, cred, liniștea, în final, cînd ar fi înțeles ce se cere de la ea. Momentul elvețian, care debutează euforic, ar fi fost cel mai bun moment de a înțelege – mai ales în convorbirile cu domnul Stolz, care este pentru ea un fel de tată, cineva care-i pune în fața ochilor toate opțiunile de pînă atunci. Domnul Stolz, un rezident al azilului helvet, e un personaj care explică felul în care complezența poate funcționa în societate, felul în care-l înțelegi pe celălalt, te pui în papucii lui și încerci de-acolo să vezi viața. E un personaj care nu știu de unde a răsărit și care încearcă să explice această dilemă fundamentală a Maiei: să reacționeze mereu, să fie dură și intransigentă (mai ales cu ea însăși) sau să lase lucrurile să meargă de la sine, să se așeze în timp, cum se și întîmplă, de fapt. Nici eu nu m-am limpezit în această chestiune; ce am aflat însă scriind această carte e că mai ales relațiile problematice, cele pe care ai reflexul să le spulberi la prima contrarietate, au cheia lor, una care, cel mai adesea, merită aflată.
interviu de Adela GRECEANU
