Exiluri interioare, un oratoriu profan

Publicat în Dilema Veche nr. 865 din 5 - 11 noiembrie 2020
Exiluri interioare, un oratoriu profan jpeg

Îl întîlnisem pe Amos Gitai, celebrul cineast israelian, pe un platou de televiziune şi gîndirea sa atît concretă, cît şi teoretică mă cucerise, chiar mă complexase. În numele acestei amintiri îndepărtate m-am hotărît să-i văd spectacolul prevăzut iniţial pentru luna iunie, amînat din cauză de pandemie şi, în fine, programat în deschiderea sezonului la Théâtre de la Ville.

Exiluri interioare… eu însumi fiind un exilat, o astfel de interogaţie mă motivează şi mă solicită, În sala Les Abbesses, unde asistenţa forma o adunare fără nici un alt semn distinctiv decît măştile, Emmanel Demarcy-Mota a deschis seara şi cuvintele grav pronunţate au rezonat în spectatorul care eram. Datorită cuvintelor sale, sensul prezenţei mele mi-a apărut cu o încărcătură afectivă neobişnuită. O percepeam ca pe un act de rezistenţă ce răspundea responsabilităţii de a juca pe scenă. Între sală şi scenă se instala astfel un efect de oglindire. Această reciprocitate a imaginilor constituia „fiinţa noastră împreună” căci o răspundere identică ne reunea. Noi ne eram necesari unii altora, spectatori și actori, mai mult ca în vremurile obişnuite.

Peter Brook spune: „…dacă această activitate pe care o numim teatru are un sens, acesta este faptul de a fi împreună”. De acord, dar „a fi împreună” nu doar pentru a ne destinde, ci pentru a pune lumii întrebări şi pentru a auzi glasuri, cuvinte care să răsune în noi. Este ceea ce așteptam de la Exilurile… lui Amos Gitai. Intervenţia lui Emmanuel Demarcy-Mota a fost o neuitată ridicare de cortină pentru aceste vremuri cărora nu ne supunem, în ciuda problemelor, graţie prezenţei noastre comune, împărtășite pe același fond de neliniște comună.

*

O întîlnire, un cuvînt scăpat între două uşi sau între două pahare, pot servi drept suport de gîndire pentru mult timp, se constituie în program econom, fără dezvoltări arborescente, nici suporturi teoretice, adesea slab pertinente. De cîte ori n-am resimţit efectul acestei gîndiri imediate, în acţiune? Dovadă de neuitat, ca un exemplu, un scurt dineu cu celebrul animator Gérard Mortier după dezbaterea de la Opéra Bastille, consacrată raporturilor între „Operă şi teatru”. Gérard era descurajat în urma uneia dintre acele greve prin care personalul devenise expertul reputat în întreaga Europă, astfel încît criticii străini sfîrșiseră prin a fi reticenţi în a-și  mai programa călătorii la Paris. „Am decis să continui, am utilizat platoul pentru dans pe care nu l-am demontat fiindcă tehnicienii ar fi putut refuza să-l remonteze şi am programat operele în versiune concertantă”, îşi mărturisea Mortier strategia momentului.

În versiune concertantă… ca un oratoriu, spre a se dedica în exclusivitate muzicii. O epură a operei, o soluţie salvatoare pe timp de grevă. Iată răspunsul strălucit al unui mare director.

La Théâtre de la Ville, în sala Abbesses, această reducere la esenţial care m-a sedus la Bastille m-a sedus din nou. Cuvinte şi note pronunțate fără ceremonia spectacolului, dar revelînd astfel toată încărcătura lor de viaţă, de îndoieli, de melancolie. Mari interpreţi, aşezaţi în jurul unei mese, citesc cu ajutorul unor veioze perfect reglate şi vorbesc în microfoane perfect modulate. Aici, cuvintele răsună graţie nudităţii lor, singurătăţilor unor fiinţe reunite într-o corală în care fiecare membru se exprimă pe sine, înscriindu-se totodată în comunitatea reunită. Cuvîntul, ca şi muzica în versiunile concertante, se afirmă graţie acestor voci simple care nu se personifică identificîndu-se unor personaje: el se face auzit în sine însuși, răsună în spectatorul care sînt, temperînd temerile şi consternările actuale. Nimic altceva nu mai e necesar. Nici decor, nici veșminte de scenă… Iată, îmi spun, un oratoriu profan, şi nu un „théâtre-performance” – cum, în mod eronat, o spune publicitatea teatrală.

Soluţia adoptată de Amos Gitai se sprijină de asemeni pe tranziţia care creează întotdeauna emoţie, tranziţia de la cuvînt la cîntece. Ele se succed, se înlănțuie, confirmînd adagiul lui Heiner Müller: „…despre ce nu mai putem vorbi, trebuie să cîntăm” – şi, astfel, în plină evocare a sfîșierii Europei sub presiunea fascismului, la ceasul strigătelor de spaimă, al mărturisirilor terorizate, vorbelor le răspund sunetele muzicii germane, înnobilate de vocea lui Nathalie Dessay. Sunetele consolează durerea cuvintelor. „Cel ce nu mai ştie vorbi, să cînte”, spunea, la rîndul lui, Claudel. Cîntecul sau ecoul cuvintelor! Emoţia se impune astfel ca temelie a faptului de „a fi împreună”, emoţie ce asigură „efectul oglindă” între scenă şi sală.

În timpul acelei seri, ne confruntam cu fragmente de viață. Ca, de exemplu, apelurile disperate ale lui Antonio Gramsci care, din închisoare, se adresează familiei sale punînd în evidenţă figuri feminine a căror lipsă de înţelegere nu o ignoră, dar cărora le simte nevoia: celula şi izolarea nu sînt atenuate, spune el, decît „graţie corespondenţei”. Iar Pippo Delbono, deja marcat de o depresie care durează de multă vreme şi care i-a permis să realizeze capodopera sa Gioia, elegie pentru dublura sa Bobo, citeşte cu o extremă gravitate cuvintele intelectualului comunist condamnat la douăzeci de ani de închisoare de către Mussolini. Nu descoperim gîndirea lui Gramsci, ci suferinţa sa. Ea îl tulbură pe spectatorul care sînt şi răsună cu o gravitate tulburătoare.

Schimbul de misive, foarte protocolare, dar revelatoare pentru poziţiile personale ale lui Thomas Mann şi Herman Hesse cu privire la explozia fascismului, constituie miezul spectacolului. Aflaţi, ambii, în exil, ei procedează la politicoase schimburi epistolare, schimburi pline de curtoazia determinată de respectul reciproc, dar schimburi ferme care își schimbă tonul cînd Thomas Mann trece de la neutralitatea iniţială față de fascism la imprecaţiile sale antinaziste, imprecații de care Herman Hesse se disociază net, pledînd pentru imperativul tăcerii pe care orice scriitor, afirma el, trebuie să-l respecte. „După implicarea dumneavoastră în discursul politic, consider că eu rămîn ultimul scriitor german. Tăcerea mea o atestă“, supralicitează Hesse. Ca un ecou, într-o ultimă prelegere cu ocazia unei conferinţe la Uppsala după acordarea premiului Nobel, Camus cheamă, dimpotrivă, la angajarea contra „tăcerii” ca refugiu. Poziţii care se confruntă…

Graţie acestor dialoguri încrucişate descopăr textele extraordinare ale Rosei Luxemburg, căreia îi cunoşteam destinul tragic, dar nu şi poziţiile, de exemplu despre libertate, pe care o susţine cu fermitate chiar în faţa lui Lenin însuşi. Autoritatea partidului unic apărată de artizanul Revoluţiei, spune Rosa Luxemburg, este incompatibilă cu „libertatea”. Rosa este o Hannah Arendt tînără, ea o precedă. În galeria apariţiilor intervine și figura poetei eratice Else Lasker-Schüller, pe care criticul acerb care a fost Karl Krauss o admira fără rezerve. Ea se impune ca o artistă fără urmaşi, fără puncte de contact și nici repere, sub efectul a ceea ce întrupează ea, mai mult ca alţii – „exilul interior”. Un naufragiu ce sfîrşeşte, în preajma nebuniei, la Tel Aviv. De la exilul exterior al marilor figuri la exilul interior al poetei blestemate – acesta-i drumul.

În anii ʼ30, istoria, cum spune Hamlet, „şi-a ieşit din ţîţîni”, iar intelectualii Europei i-au suportat efectele. Acest arhipelag de singurătate nu are alt liant decît durerea împărtăşită. Secolul XX a fost secolul tuturor exilurilor, exterioare şi interioare.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

Foto: Thomas Mann (stg.), Herman Hesse (dr.) - wikimedia commons 

951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.

Adevarul.ro

image
Atacul rechinilor. Ce spun biologii marini despre cazul turistei românce ucise în Marea Roşie a Egiptului
Periodic, rechinii atacă turiştii în Marea Roşie. Ultima victimă este o româncă de 40 de ani din Suceava. Aceasta nu a avut nicio şansă în faţa Marelui Alb care la doar 600 de metri distanţă mai ucisese o turistă din Austria.
image
Factură de aproape 15.000 de euro la telefonul mobil, după accesarea unui link necunoscut
Este păţania unei familii din Sighetu Marmaţiei, după ce fiul lor a deschis un link necunoscut. Apelurile au început să curgă, ajungând la câte 500, zilnic. Factura uriaşă de peste 70.000 de lei va trebui achitată de către titularul abonamentului.
image
Amantele criminale din Bihor, trimise în judecată. Victima, care era soţul uneia, le  „agasa“ pentru că voia sex cu nevasta
Cele două femei din Bihor care i-au plătit 40.000 lei unui interlop, ca să-l ucidă pe soţul uneia dintre ele, au fost trimise în judecată, procurorii susţinând că acestea aveau o relaţie amoroasă, iar soţia victimei se simţea agasată de faptul că el voia să facă sex.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.