Disputa statuilor
Efervescența contestațiilor rasiale a fracturat America și a contaminat lumea. Astfel s-a declarat un conflict a cărui existență nu o ignoram, dar care a produs o falie vertiginoasă, o linie de ruptură nebănuit de profundă. Manifestările i-au fost numeroase, printre ele aflîndu-se agresiunile împotriva statuilor emblematice, care au cunoscut destine diferite: decapitări, maculări, amputări. Ele au fost considerate de nenumărați comentatori o injurie adresată memoriei și o probă explicită a războiului urban inițiat împotriva Occidentului. Statuile, primii săi răniți! Președinți americani, eroi ai colonizării, partizani ai comerțului de sclavi, în diferite colțuri ale Americii sau ale Franței, au cunoscut un destin comun pe piedestalurile lor și reprobarea a intervenit în presă sau la televiziune.
Ciudat reflex… Nu cu mulți ani în urmă, statuile dărîmate au reprezentat simptomul unei eliberări de puterea dictatorilor opresori răsturnați. Stalin și Dzerjinski și-au pierdut poziția ceremonială nu doar în Georgia, ci și în țările ocupate de Rusia, iar siluetele lor s-au spart sub ciocanele populațiilor eliberate. Lenin indicînd orgolios, cu mîna întinsă, calea spre viitorul promis a cunoscut un destin similar și a încetat să vegheze asupra piețelor sau a instituțiilor politice, Casa Scînteii fiindu-ne nouă cea mai familiară. Transportul uneia dintre statuile sale pe Dunăre a fost asimilat de Theo Angelopoulos, într-un film al său, unei parabole a dispariției comunismului. Statuia lui Saddam Hussein a fost supusă unei tratări asemănătoare și, deplin satisfăcuți, i-am privit fărîmele pe ecranele televiziunilor planetare sau pe copertele revistelor de mare tiraj. Cîte alte statui nu s-au prăbușit în Kazahstan, Azerbaidjan, Lituania sau Letonia în aplauzele mulțimilor care, exaltate, își luau astfel o revanșă de mult așteptată! Căderea statuilor, o eliberare contagioasă! Și confirmarea unei înfrîngeri astfel consemnate… Nici o reacție de refuz nu le-a deplîns prăbușirea dispersată pe meridianele lumii.
De ce reacția diferă azi, cînd mișcările populației, în special de origine africană, procedează la similare acte de agresiune antistatuare? Pentru motive evident distincte ce mi s-au impus cu riscul de a le înțelege. Atacarea statuilor de dictatori consfințea detronarea lor simbolică. În contextul unor evenimentelor politice care metamorfozaseră situația, ele își pierdeau legitimitatea, iar eliminarea lor nu se confrunta cu nici o opoziție. Pe cînd statuile a căror prezență s-a impus în timp și care sînt azi agresate beneficiază de îndepărtarea în timp, de atenuarea vechilor conflicte. Memoria a sustras și a diminuat impactul actelor de odinioară. Noi am fost contemporanii comunismului, în timp ce sclavagismul aparține unei istorii a cărei prezență nu dispune de o egală acuitate. Această primă distincție explică diferența față de reacțiile provocate de scandalul statuilor. Dar cînd vizităm catedralele Franței, nu vedem adesea statui sacre violent decapitate la ceasul Revoluției Franceze, afirmare a unui anticlericalism explicit și astfel exprimat? Mereu statuile, embleme ale puterii! Sacrificiu ritual!
Statuile se înalță ca semn al unei victorii pe care ele o onorează și o consacră. Căci ce simbolizau cele ale lui Lenin, Stalin, Saddam Hussein dacă nu confirmarea unui leadership ce îi avea ca protagoniști? Acesta, odată pierdut, statuile, la rîndul lor, au suferit impactul schimbării produse, consacrînd astfel libertatea recîștigată. Soarta le era pecetluită: la pămînt! Dacă nu s-ar fi descompus comunismul în ʼ89, statuile sale n-ar fi durat și acum? Comunismul și ocupația rusă, căci cum se explică altfel distrugerea statuii înălțate în memoria generalului rus care, printr-o strategie de geniu, a salvat Cracovia de distrugerea programată de nazism? Ea a fost injust asimilată doar unui erou sovietic oficial…
Statuile azi repudiate de comunitățile africane au fost înălțate, la origine, pentru a consfinți reușita unor victorii incontestabile ale puterii occidentale netulburată pînă acum de către „învinșii” de odinioară. Ei se trezesc și nu reclamă alte statui pentru eroii lor, ci doar le agresează pe cele consacrate celor care i-au supus, înlănțuit, maltratat. Revanșă întîrziată, dar o revanșă legitimă. Acum, eroilor de odinioară li se refuză gloria trecută căci victoriile de atunci nu mai pot camufla tragediile pe care le-au suscitat. Statuile redeschid un proces considerat de mult închis și astăzi revizuit, ca într-un episod din serialul Cold case / Dosare închise… Dar, cum sugerează Gabor Tompa, s-ar putea realiza, cu întîrziere, și statuile învinșilor.
O interogație poate interveni. Occidentul și-a salutat eroii procedînd la constituirea unui veritabil vocabular statuar. Dar dacă situația era inversă și popoarele învinse ar fi fost victorioase, oare n-ar fi procedat la fel? Fără îndoială. Statuia e semnul unui destin politic, ea atestă o dominație, o consfințește oficial.
Aceste statui care punctează teritoriile urbane se afișează cu emfază, se expun fără reținere. Ele corespund unei viziuni a puterii politice ce-și subliniază impactul asupra populației agresîndu-i privirea, interzicînd pacificarea. Și cum să nu-l citez pe acel fost colaborator comunist care, în spiritul ideologiei sale, dar și al dorinței de a exprima abuziv omagiul acordat unui erou, îmi spunea că vrea să ridice la Rîmnicu Vîlcea o statuie a lui Mircea cel Bătrîn, iar cînd i-am replicat că există deja două, el mi-a răspuns: „Dar nici una pe cal”? Doar pe cal onorul era deplin. Sau printr-o supradimensionare agresivă. Sau prin centralitate autoritară. E poate și aceasta o rațiune care motivează repulsia suscitată. Azi, Putin, pentru a-și asuma discret filiația stalinistă, reconstruiește statuia lui Dzerjinski, teribilul șef al organismului de supraveghere CEKA, precursor al KGB-ului, dar o plasează nu în inima Moscovei, ci într-un parc. Disimulare subtilă a unui gest politic.
„Statuile cad, dar soclurile rămîn”, spunea cineva desemnînd persistența acestui reziduu care acordă statuii o poziție autoritară, deasupra cotidianului. Radu Penciulescu vorbea, dimpotrivă, despre idealul de a face „un teatru la înălțimea omului”, expresie a cărei împlinire am regăsit-o în orașul în care trăia, Stockholm, unde statuile recente sînt toate făcute „la înălțimea omului”. Nu înălțate pe un soclu, vertical și dictatorial, ci statui intime, apropiate. Ne așezăm lîngă ele fără a resimiți impactul puterii sau aura gloriei, le sîntem parteneri așa cum versurile sau gesturile lor ne sînt familiare. Ne recunoaștem. Și le iubim, ca pe aceea a lui Pessoa de la Lisabona, din fața cafenelei pe care o frecventa și în compania căreia mulți prieteni s-au fotografiat. Iată un prim răspuns la disputa statuilor. Nu pe cal, ci la înălțimea omului. Dar nu abstracte ca monumentul lui Corneliu Coposu, ci figurative, recognoscibile, statui de proximitate.
Și cum să nu evoc propunerea lui Brâncuși, cea mai adîncă? Atunci cînd a fost solicitat să imagineze un monument pentru inițiatorul școlii laice, Spiru Haret, după o lungă reflecție, mărturisește el, s-a inspirat din modelul topografic al unui sat de la țară organizat în jurul unei fîntîni și a propus să se sape o fîntînă în onoarea ministrului. Ea ar fi putut deveni centrul afectiv al Bucureștiului: „Fîntîna lui Spiru”. I-a fost refuzată ideea și Spiru Haret a fost cocoțat pe un soclu impersonal, anonim, o statuie de prestigiu, înșiruită printre altele. Brâncuși îi atribuia un loc unic, simbolic, de care statuia din Piața Universității e complet lipsită. Prestigiul nu va avea niciodată impactul simbolului, Brâncuși o știa.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).
Foto: wikimedia commons
