Dezgustătoarea depresie și Elfriede Jelinek

Nu te poți apuca să discuți o carte de Elfriede Jelinek fără să îți asumi că vei răsturna carul cu nervi. Și nici ca cititor poziția nu e mai comodă. Încă de la început, activitatea literară (și cea politică) a austriecei a stîrnit emoții puternice: la cîți susținători, atîția contestatari, poate chiar mai mulți, dar Elfriede Jelinek nu a evitat în nici un fel controversele, nu a făcut nimic ca să fie pe placul publicului sau criticii. Scrisul ei e, așa cum declara într-un interviu recent, incoercibil ca o vomitătură, provocat de obligații sociale și politice. Cu alte cuvinte, scrisul ei nu e nici o necesitate, nici o dorință, e obligat-forțat de circumstanța de a fi printre ceilalți, într-un anume loc, într-un anume timp. Nimeni nu funcționează cu plăcere într-o astfel de ipostază. 

Dacă ar exista o listă a celor mai contestate premii Nobel (și se pare că există), Elfriede Jelinek ar fi pe o poziție fruntașă. La puțin timp după ce i-a fost atribuit premiul, Knut Ahnlund a demisionat din Academie în semn de protest. Pentru el, scrisul lui Jelinek e marcat morbid de ură obsesională, egocentrism lacrimogen și pornografie, destructurat, fără logică narativă, iar premierea ei este nocivă pentru că poate produce modificări ireversibile asupra felului în care cineva se raportează la artă și literatură în general. De partea cealaltă, Elfriede Jelinek și-a declarat public tulburările de anxietate (cu agorafobie și anxietate socială) și a motivat astfel decizia ei de a nu participa la decernarea premiilor. A fost prima dată cînd spațiul public a înțeles dimensiunea unor afecțiuni de spectru anxios, cît de invalidante și producătoare de suferință pot fi niște afecțiuni considerate minore (pe lîngă cele de spectru psihotic) sau mai puțin discutate doar din motivul că sînt mai puțin expresive clinic și fenomenologic. Și poate chiar aici se găsește o cheie de descifrare a scrisului lui Elfriede Jelinek. Anxietatea de performare în public e bineînțeles discretă social, tăcută pînă la exasperare, persoana se simte închisă într-un acvariu securizat, incapabilă să ajungă la ceilalți și orice inițiere de gest îi pare sortită eșecului. În spațiul strîmt, disperarea țîșnește pe verticală și iată cum își fac loc derapajele de limbaj și de concepție. Iată cum poate să apară un astfel de stil – expresionist și suprarealist, sarcastic și obsesiv pînă la furie oarbă. Să zicem.

Faptele așa cum au fost

Singur, între două tabere, psihiatrul se poate salva sub protecția neutralității. Dar și dacă nu e salvat, e măcar interesat de un material literar cu mare potențial psihopatologic, mai ales într-o abordare a conjugopatiilor ficționale, de unde romanul Amantele nu poate să lipsească. La prima citire, textul nu ascunde nimic. (Adio, Zola & adîncimile sufletului, adio, Balzac & fizionomiile patognomonice, adio, Stefan Zweig & perspectivele psihanalitice.) Frust și denotativ, stilul e și deosebit de dramatic. It’s the end of the world as we know it. 

Acțiunea se petrece într-un orășel de munte din Austria. În mijlocul acestui frumos ținut niște oameni buni au construit o fabrică, stînd cu capul între umeri, acoperișul ei de aluminiu vălurit alcătuiește un frumos contrast cu pădurile de foioase și brad dimprejur, fabrica stă cu capul între umeri. Femeile și bărbații sînt preluați direct dintr-un stadiu de alienare și, deși nu pare posibil, Elfriede Jelinek îi aduce la finalul unei scurte incursiuni dramatice la un nivel și mai adînc de alienare. Viața femeilor se învîrte în jurul acestei fabrici de textile. Brigitte coase sutiene pe bandă rulantă (cel puțin 40/zi pentru a satisface norma), iar Paula urmează o formare în croitorie pentru ca pînă la urmă să-i ia locul. Brigitte trăiește cu un electrician, Heinz, iar Paula cu un lucrător forestier, Erich. Deși le antrenează într-un destin similar negativ (pînă la urmă, sînt doar niște amante), Elfriede Jelinek are o perspectivă discret diferită asupra celor două femei. În timp ce Brigitte e reactivă și întreprinzătoare, Paula pare că e purtată fără nici o împotrivire de o forță superioară care le e potrivnică femeilor. (Tezele feministe la Jelinek frizează enormitatea și stilul ei nu face un serviciu mișcării, care de la Sojourner Truth încoace a avut militante perspicace și abile.) Și bărbații și femeile se îndreaptă împreună spre moarte, bărbatul tot mai are măcar puțină variație, el își supraveghează de afară nevasta, ca un cîine de curte... Slabă consolare. Bărbații sînt alcoolici, grași, degradați moral, liberi să facă orice muncă fizică grea sau periculoasă și sînt folosiți de partenerele lor pentru a se căsători.

Femeile sînt născute pentru durere, iar bărbații pentru muncă....

De fapt, căsătoria e miza semnificativă a acestui joc din care dragostea este exclusă. Sînt doi termeni importanți în ecuația celor două protagoniste – dragoste și viitor, iar între ele se află această portiță de acces, mariajul. Din păcate, ambii termeni, deși repetați obsesiv în text, sînt vidați de orice conținut. Viitorul e parcă scris cu majuscule, dar nu e nici măcar schițat, ar trebui să fie ceva bun, dar nu avem nici cea mai vagă indicație în ce fel. Iar despre dragoste, ce-ar mai fi de spus? Sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire.

Brigitte îl urăște pe Heinz, dar face tot ce îi stă în putință pentru a rămîne însărcinată cu el, obligîndu-l astfel să o ia de soție. Și nu pentru a fi soție, ci pentru a avea posibilitatea de a face afaceri împreună și de a se extrage de la fabrică. Îi urăște familia. Și urăște copiii în general. (Dar asta n-ar împiedica-o să-și iubească bebelușul imediat și pe loc, pe cînd Heinz va ajunge să-l iubească mai tîrziu.) Frustrările și neputința produc în Brigitte modificări grotești. Ura ia prim-planul afectelor și toate gesturile ei pornesc din ură, dar ajung să fie deturnate într-o viață casnică, despre care e de presupus că se va desfășura sub aceleași temeiuri de ură, poate puțin mai atenuată. Totuși naratoarea ține să precizeze că nu aceasta este adevărata natură a Brigittei, ceva, cumva i s-a întîmplat, dar ce, nu putem ști. Lui Brigitte în realitate îi e greață de copiii sugari, în realitate le-ar frînge mai degrabă oscioarele fragile ale degetelor de la mîini, neajutoratele degețele de la picioare le-ar înțepa cu așchii de bambus, și persoanei principale nou venite i-ar înfunda botul cu o cîrpă jegoasă în loc de biberonașul preferat, ca să afle în sfîrșit ce înseamnă să urli cu adevărat. Comentariile sînt de prisos. 

În schimb, cel puțin pînă la un anumit punct, viața Paulei e mai fericită. Ce-i drept, naratoarea îi dă mai puțină libertate de mișcare și de alegere. Paula urmează cursuri de croitorie și rămîne însărcinată la doar 15 ani. Ea visează că ar putea emigra în Italia, unde se află tărîmul făgăduinței, ceea ce ar părea bizar pentru cele mai multe conaționale sau pentru orice cititor care înțelege că acțiunea se petrece în Austria. După ce rămîne însărcinată, toate eforturile ei se canalizează în a-l convinge pe Erich să recunoască copilul și să o ia de nevastă. Erich este un lemnar frumos, uzat de muncă, bețivan, robust, grosolan, ordinar, în timp ce ceilalți lemnari sînt la fel ca el, dar urîți și vlăguiți. E preocupat de motoare și nu-l duce mintea prea mult. Chiar dacă nu e dragoste (deși autoarea susține că ar fi), măcar există premisa atracției fizice între cei doi, care inevitabil se stinge. Erich se dedică exclusiv băuturii și ajunge ca toți ceilalți lemnari. Dezabuzată, Paula se trezește captivă într-un mariaj nociv, cu doi copii în grijă. Își dorește din toată inima un apartament și ajunge să se prostitueze pînă cînd este surprinsă în pădure de un alt lemnar și decăzută din drepturi. Ajunge să lucreze în locul Brigittei la fabrica de sutiene, cu aceeași normă zilnică. Determinism și fatalitate pentru un personaj slab. Naratoarea urmează aceeași cale a judecăților enorme. Deși n-a fost voința Paulei, căsnicia ei fu zdrobită pe loc, după pasul greșit repetat. Deși n-a fost în nici un caz voința Paulei, a fost zdrobit și norocul ei odată cu căsnicia ei. Deși se împotrivi cu toată forța, fu zdrobită și ea însăși odată cu acestea.

Un exercițiu de empatie

Dacă cei prezenți ar putea bănui ce metamorfoză monstruoasă în neom s-a petrecut în Brigitte – strecoară la un moment dat Elfriede Jelinek. Nimic mai adevărat: psihiatrul are ocazia mai mult decît oricine altcineva să se întîlnească în fiecare zi cu monștrii. Depresia și anxietatea (de cele mai multe ori comorbide) pot produce astfel de monștri. În cazul de față, psihiatrul își va învinge oroarea și va vedea dincolo de ceea ce prezintă un text la prima vedere îngrijorător de transparent. După Foucault, 1656 e un an de cotitură în istoria psihiatriei. Prin decretul lui Ludovic al XIV-lea se înființează spitalul de psihiatrie, de fapt psihiatria este cuprinsă în spitalul central (deși nu făcea parte la acea vreme din corpul medical). În acest moment apare o nouă forță în stat, pe lîngă procuratură și poliție – psihiatria azilară. Acuzațiile care curg la adresa psihiatriei din acest moment se referă nu doar la mijloacele rudimentare de tratament, ci mai ales la faptul că este tributară constrîngerilor morale bisericești, devenind brațul invizibil al ordinii impuse printr-un standard umanist chestionabil (ce va fi contractat și de statul laicizat). Dar dacă tot e să discutăm poziția psihiatriei față de „standardul de aur al Omului”, trebuie măcar să fim de acord că acest standard are o origine mult mai îndepărtată și a fost preluat în epoca clasică din filosofia antică. Standard elaborat în afara oricărui discurs deturnat de Biserica Catolică sau de altele. Preocuparea de a impune un model uman ideal e veche de cînd lumea și o bună ilustrare o putem găsi în Etica (Nicomahică) a lui Aristotel. Acolo sînt definite cît se poate de riguros virtuțile, măsura lucrurilor și comportamentele, pe scurt cum să-ți duci viața în armonie. Odată elaborată ca machetă de către filosofie, armonia e lăsată în grija medicinei pentru a fi impusă la scară largă. Mai tîrziu, autoritățile statului au tras cu forța de partea lor psihiatria. Unde puterea legii ar fi declanșat controverse sau ar fi fost ineficientă ar fi trebuit să opereze psihiatria (într-un fel perfect procustian, după Foucault & co). Astfel, psihiatria devine un fel de interfață între medical/științific și social. După 500 de ani, psihiatria se zbate și astăzi în aceeași ipostază confuză. Tom Burns (în Inevitabila noastră umbră) prevede că foarte curînd psihiatria se va scinda între neurobiologie (medical) și psihosociologie. Pînă atunci însă, psihiatria încearcă să le păstreze pe amîndouă, lărgindu-se peste puterile ei. 

Așadar, psihiatrul nu are nici puterea și nici poziția de a se pronunța asupra metamorfozei monstruoase, el trebuie să urmeze un model teoretic (la care poate să contribuie mai mult sau mai puțin direct, să zicem în grupurile de lucru de la APA). Dar chiar dacă modelul ar acționa în virtutea unor constrîngeri morale moștenite din epoca clasică, trebuie văzut că un model comportă două fețe – a-ți fi aplicat și a-l aplica. Aplicînd un model de orice fel, funcționînd zi de zi după un șablon, psihiatrul devine la rîndul său un deformat. Suferă o deviere de la natura umană. Teritoriile fiind bine delimitate – caracterul și infracțiunea de partea judecătorului, personalitatea și tulburarea de comportament de partea psihiatrului, practicianul își blochează judecățile de morală la un nivel anterior raționamentului, pentru că nu e treaba lui să facă asta, așa încît acestea nu se mai produc. Pe scurt, în interacțiunea procustiană cu alienarea, psihiatrul se alienează și el. 

Dar psihiatria contemporană nu numai că nu judecă, ci, acompaniată de psihologie, intervine pe teritoriul judiciar și trage de cealaltă parte a graniței, într-o țară mult mai blîndă, o serie de comportamente, care altfel ar fi supuse unei judecăți aspre publice sau a instanței. Violența casnică, neglijarea unui copil sau a unui vîrstnic, pedofilia, incendierea, distrugerea de bunuri, crizele clastice și alte izbucniri violente sînt doar cîteva exemple care pot găsi acoperire în zona psihiatriei. 

Cînd ceilalți văd oroarea și se dezgustă, psihiatria vede mecanismul perturbat. Depresia are o față hîdă, depresivii sînt foarte greu de suportat de anturaj. E un spectacol al agresivității reprimate, uneori difuză, aproape astigmatică, dar întotdeauna plutind în jurul celui în cauză, ca un nor personal, iar o astfel de agresivitate poate produce un aer nesuferit. 

Fără să fie privită și prin prisma triadei cognitive a depresiei, propusă de Beck în 1967, Brigitte e doar o ființă rebarbativă, o hater-iță de mare excepție. Altfel aceste distorsiuni cognitive, care împînzesc textul și îl fac de necitit, pot să justifice acțiuni și sentimente alienate. Cînd este împroșcată cu urină de către bebelușul cumnatei, Brigitte are în mod normal un sentiment de neplăcere și respingere, accentuat de rîsetele familiei și de istoricul resentimentelor dintre ei. Supracentrîndu-se, Brigitte ajunge să resimtă umilință. Prin generalizare și exagerare, raționamentul o ia pe scurtătură și se ajunge de la o situație particulară la toți copiii sugari, conținîndu-l deci și pe viitorul ei bebeluș (falsă inversiune afectivă, e doar o eroare de judecată). Apoi afectul se amplifică, se dramatizează. Sentimentul de ură e atotcuprinzător și nediscriminatoriu. Și acesta e doar un exemplu. Mai departe, pe parcursul scurtei și nefericitei sale istorii, Brigitte va înregistra și aproape toată gama acestor mecanisme cognitive și afective care întrețin depresia și o fac de nesuferit (lista distorsiunilor cognitive a fost completată de David Burns în 1980, apoi de alții – raționamentul emoțional, false obligații, învinovățirea de sine/ceilalți, așteptări și iluzii de dreptate, iluzia de control, comparațiile negative cu ceilalți). Tot ce-i rămîne psihiatrului e să ofere o explicație și să propună un exercițiu de empatie. În caz că ar ajuta.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.