Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi

4 februarie 2022
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg

Pentru foarte multă vreme, practic de la moartea lui Enescu în mai 1955 și pînă în august 2021, la analiza unei licitații de inedite Enescu, numele lui Romeo Drăghici (1891-1983), executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu. În tot cazul, nu public... Asupra întregului patrimoniu manuscris Enescu, care ar fi trebuit să se regăsească în întregime la Muzeu. Și asupra – implicit și imparabil – muzicii lui Enescu.   

Între 1955 și 2021, de furt calificat nu l-a bănuit nimeni. Și nici nu a demonstrat pînă în 2021 nimeni furtul de manuscrise Enescu operat de Drăghici. O singură suspiciune majoră existase. Dar nici pe ea nu o cîntărise, se pare, nimeni. Ilie Kogălniceanu, prietenul lui Enescu, fiul iubitei lui prietene de o viață Ninette/Nineta (Elena) Duca, scria: „Îmi amintesc c-am fost în două sau trei rînduri acolo [în casa mică din spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei 141, unde se mutase Drăghici după 1949, în locul Mariei Odobescu, așa cum ar fi vrut Maruca Enescu și Elena Duca]. Drăghici mi-a arătat scrisori vechi primite de Enescu, pe care pusese ștampila ovală cu cerneală: «Colecția Romeo Drăghici». Niciodată Enescu n-ar fi autorizat aceasta, niciodată n-a donat scrisori lui Drăghici sau altei persoane. [...] După moartea lui Enescu, în 1955, Drăghici devenise un personaj important. Nu ajungeai ușor la el. Nu puteai să ai acces la toate documentele lui Enescu pe care le deținea acolo. Devenise arțăgos și autoritar“ (Destăinuiri despre George Enescu, București, Editura Minerva [-Editura R.A.I.], 1996 [de fapt ianuarie 1997], pp. 97-98, subl. I.K.). Scrisori vechi, deci. Dar se poate proba existența ștampilei azi? Fusese ea eventual aplicată numai pe scrisori?

Sînt în măsura de a prezenta probele că ștampile „Colecția Romeo Drăghici“ există și chiar că ele atestă furtul nu numai a zecilor de scrisori din copilăria și adolescența lui George Enescu și a multor altor documente (unele identificate deja în Thriller Enescu), ci și a unor partituri unice. Exact cum a fost cazul în septembrie 2021 cu licitația Historic, cînd s-au scos la licitație 31 de documente prezentate a fi dintr-o colecție Drăghici de care, în urmă cu cinci luni, nimeni nu știa (sau nu voia sau nu putea să vorbească). De altfel, o fostă directoare a Muzeului Enescu care îl cunoscuse pe Drăghici, Laura Manolache, a afirmat răspicat la 24 august trecut că nu poate exista o „Colecție Drăghici“ (cu sau fără ștampilă), ci numai colecțiile Muzeului Enescu.

N-am descoperit însă o ștampilă ovală pentru scrisori vechi – va trebui descoperită și ea, dacă memoria acestui detaliu era și ea integră la Kogălniceanu – ci această ștampila dreptunghiulară, cu fontă destul de veche, pe o partitură definitivă. Ea figurează între planșele nenumerotate și precar reproduse dintr-o publicație colectivă, Gînduri închinate lui Enescu, antologie, text stabilit și note de Victor Crăciun și Petre Codrea, studiu introductiv de Victor Crăciun, Comitetul pentru Cultură și Artă al Județului Botoșani, 1970, la ilustrația 13. Îmi cer scuze că n-am văzut-o mai devreme, cum citasem deja volumul de mai multe ori: în reproducere are numai 11 milimetri. Rereading a lui Matei Călinescu rămîne o carte mare.     

clipboard01 jpg jpeg

Cum putem proceda ajunși în acest punct? Iată, Drăghici a furat o partitură a celebrissimei Sonate a III-a pentru pian și vioară „în caracter popular românesc“, nimic mai puțin patriotic. Muzeul Enescu este desigur închis, din 25 octombrie trecut, pentru doi ani (cel puțin), manuscrisele muzicii lui Enescu sînt adăpostite în București, dar nu mai sînt acum deloc accesibile. Recurgem atunci imediat la Noul catalog tematic al creației lui George Enescu. Muzica de cameră | Le nouveau catalogue thématique des œuvres de Georges Enesco, București, Muzeul național „George Enescu“ | Editura Muzicală, 2010, ultima operă de catalogare (parțială) de o minuție desăvîrșită și un sens azi uitat, al doamnei Clemansa Liliana Firca, cu care am avut șansă să dialoghez la Tescani la sfîrșitul secolului trecut. Doamna Firca indica, pentru uluitoarea sonată, diferite manuscrise de schiță și manuscrisul definitiv, cu toate cotele și referințele posibile, vezi pp. 291-299.

clipboard01 1 jpg jpeg

Să observăm însă că partitura furată de Drăghici prin ștampilare și însușire nu e descrisă nici în Firca, deci (aș dori să spun) probabil nici în altă parte. Ea nu e partitură completă – e numai cea de vioară. Dar din scrisul complet al lui Enescu – dedicația și indicațiile complete – vedem că e definitivă: este „caractère“, nu „style“, cum a menținut în manuscrisele prealabile din 1920-1925. Manuscrisul care are „caractère“ a fost încheiat la Sinaia/„Luminish“ la 21.08, 16.09 și 18.11 (părțile I-III), în 1926. Pe cînd schițele sînt de la Les Cytises, din vara lui 1926 (9 și 16 iunie) și au „style roumain“. E furtul lui Drăghici un alt manuscris? Da (avînd toată încrederea în fiabilitatea dnei Firca): în cele definitive semnătura nu e pe prima pagină, ci la finalul părților, respectiv la final.

Pentru o asemenea capodoperă constați imediat că sînt mult mai puține versiuni autografe păstrate (nu doar la Muzeu: peste tot unde sînt manuscrise muzicale Enescu) decît în cazuri similare. Deschizi apoi fabulosul studiu al regretatei Speranța Rădulescu, „Caractère spécifique roumain dans le langage harmonique de la IIIe Sonate pour piano et violon de Georges Enesco“, din Enesciana II-III (1981): Georges Enesco – musician complexe, Centre d’études « Georges Enesco », Bucharest: Editura Muzicală, 1981, pp. 75-94, cu toate acele comparații din muzica populară (cum e „Cunosc c-am îmbătrînit“, cules la Runcu-Gorj în 1966), dar toate exemplificările din Enescu sînt tipic deja din partitura transcrisă/tipărită, nu din manuscrise. Nimic aici, să mergem mai înapoi. Știm bine că Enescu obișnuia să dedice și semneze cîte un fragment de operă muzicală – cîteva măsuri îndeobște, deloc cu fără indicații complete – unor prieteni muzicieni colaboratori. Incipitul de partitură pe care îl semnalez aici nu este o astfel de dedicație. O astfel de dedicație cu chiar Sonata a III-a apare însă la Tudor Ciortea, în analiza sa la „Sonata a III-a pentru vioară și pian de George Enescu“, Muzica 5 (1955), no. 5 (Mai): Număr închinat lui George Enescu, pp. 37-44 (aici 44), rarul număr oferit publicului în chiar luna morții lui Enescu. Se pot observa cu ușurință diferențele: e un simplu autograf, cum nu e partitura cu ștampila Drăghici.   

clipboard01 2 jpg jpeg

Am verificat rapid cele cinci volume de scrisori deja publicate, precum și un număr consistent de scrisori, facsimilate, începînd cu cele reproduse de Drăghici însuși în George Enescu. Biografie documentară. Copilăria și anii de studii (1881-1900), prefață de Mihnea Gheorghiu, Bacău, Muzeul de Istorie și Artă al Județului Bacău, 1973. Acolo, grijuliu poate să nu își asocieze el însuși numele, nu apare nici o ștampilă. Am documentat deja în Thriller Enescu că tot ce a dat la iveală Drăghici esențial despre manuscrisele Muzeului Enescu nu s-a întîmplat defel la București, ci la Bacău și Botoșani. Suspiciunea indicată atunci era: constrîns că are în posesie ilegală prea mult Enescu manuscris, Drăghici nu mai putea opera amplu și direct cu muzicologii Muzeului, mai ales nu după cele două mari monografii, cel puțin stimabile și azi, din 1966 și 1971, cca 2,000 de pagini de referințe încrucișate de analiză completă a operei și vieții lui Enescu, întreprindere care a mobilizat tot ce era mai bun atunci în București din punct de vedere muzical (nu că azi nu ar data). Erau zeci de nume implicate direct sau asociate, însă mult prea puțin Drăghici. Suficient cît să te pună pe gînduri, în condițiile în care tocmai el, pe atunci, era încă directorul Muzeului.

Nu apar ștampile Drăghici nici în monografiile românești, cu atît mai puțin în lucrările mai speciale de pură analiză muzicală. Dar în chiar primul volum editat de Viorel Cosma, în 1974, apare o altă ștampilă „Colecția Romeo Drăghici“! De data asta încă și mai slab reprodusă, însă încă lizibilă (îi sînt recunoscător dlui Vlad Văidean pentru confirmarea simultană a celei de-a doua ștampile):

clipboard01 3 jpg jpeg

Scrisoare către doamna Buchenthal, în George Enescu, Scrisori, ediție critică de Viorel Cosma, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1974, vol. I, §§1-2, pp. 26-27 (contra p. 104). 

Esențial e că putem citi bine „Colecția“ și că observăm dimensiunea identică a ștampilei. E timpul să trecem însă la un alt tip de ștampilă a lui Drăghici, de care nu am dorit să scriu înainte de a o descoperi pe prima, cea cu penala „Colecție“. Așa cum se poate constata comod din listele manuscriselor non-muzicale deja clasate în patrimoniul bunurilor mobile românești (din manuscrisele muzicale abia primul a fost recomandat spre clasare în octombrie 2021... în urma licitației Historic, altele așteptînd rezoluțiile după ce au fost expertizate de Muzeu foarte recent), există manuscrise Enescu care au primit, în condiții încă neelucidate, ștampila „Donația Romeo Drăghici“. Adică Drăghici și-a și însușit unele pentru sine, pe care apoi le-a vîndut altora (Vasilescu-Capsali e exemplul recent documentat, din care s-au vîndut și la Artmark, și la Historic), și a și ținut să specifice că el le donează, deși nu puteau face parte cu nici un chip din achizițiile lui! Iată chiar exemplul pe care l-am citat în articolul recent: scrisoarea de restriște către iubitul său Fleg. CIMEC menționează (dar nu reproduce): Pe fila a 2-a a documentului apare ştampila de formă dreptunghiulară (culoare roşie) „Donaţia Romeo Drăghici‟. A furat, dar a și donat. Și anume cu ștampile personale separate.      

A doua ștampilă Drăghici o putem regăsi deja pe reproduceri, cum e, cel mai recent, cazul scrisorii din 11 iunie 1945 primite de la Onisifor Ghibu: vezi George Enescu, Corespondență. Documente din arhiva M.N.G.E, vol. II (1914-1955), ediție critică de Irina Nițu, București, Muzeul Național „George Enescu“ | Editura Muzicală, 2020, §515, pp. 130-131 și 272.

clipboard01 4 jpg jpeg

Profit de ocazie ca să corectez deja singurul dubiu de duct din ediția recentă a celor patru scrisori Enescu scoase la Artmark, publicată tot aici în urmă cu două zile: Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui acolo unde, la scrisoarea din 1937, figura „[?]“, trebuie citit „c’est mon impressario qui saura trouver la meilleure formule“. Îi mulțumesc doamnei Irina Nițu, editoare a două volume de corespondență primită de Enescu (Muzeul Enescu, 2016-2020), pentru a-mi fi semnalat eroarea și corectura. Așadar e tot Cohen!

Așadar: avem noua ștampilă a lui Drăghici pe un nou manuscris Enescu. Mîna lui, gîndul viclean, decizia, demisia completă din a mai putea fi respectat ca „executor testamentar“. Pe Sonata în caracter popular românesc! Cum să nu o facă cu mult mai ușor pe toate scrisorile vechi și pe toate documentele care s-au scurs în licitațiile care nu au putut fi oprite! O ștampilă reprodusă în anul 1970, deci oricum înainte de 1974, cum invocau colecționarul N. Vasilescu-Capsali și succesorii și Historic. De aici înainte, oricînd spunem „Colecția Drăghici“, putem spune liniștiți Furtul Drăghici. Jurisprudența în manuscrise Enescu poate crește. Decizia închisă carstic în ștampilă, așa cum a fixat-o Drăghici în ziua furtului și care trebuie să-i urmărească numele pentru totdeauna. Flagrantul. E l’atto puro al fasciștilor (și comuniștilor), dacă am fi sardonici cum s-ar cuveni. Și dimensiunile furtului, o ! deja mult, par mult mai mari decît presupusese chiar Kogălniceanu. Nu numai scrisori vechi – exact din acelea vîndute de Historic și Artmark. Ci manuscrise definitive de muzică ale lui Enescu. Pînă una-alta, casele de licitații care se încumetă să vîndă astfel de manuscrise nu sînt decît profitabila cutie de rezonanță a eșecului patrimonial, academic, cultural și de societate în a gestiona asemenea tezaure. 

Din nefericire, problemele legatului lui Enescu sînt cu mult mai mari decît cele injectate de Drăghici. Din documentele inedite de arhivă pe care le-am putut consulta deja grație colegilor istorici de la Arhivele Diplomatice ale MAE, există mărturii uluitoare că Maruca a încercat să vîndă drepturile de autor asupra muzicii lui Enescu pur și simplu pe ambele fețe ale Cortinei de Fier: simultan editurii Salabert și Muzeului Enescu! Ceea ce a declanșat un enorm și încîlcit proces între Franța (și Elveția) și Republica Populară Română. La capătul lui – și de atunci pînă azi – drepturile au fost definitiv pierdute de statul român, manuscrisele muzicale au fost editate prin urmare minim și nesistematic, muzica lui împiedicată așadar să se audă. Descoperirea și editarea, așteptată pentru acest an, a acestor noi documente implacabile îi revine doamnei Monica Joița, căreia îi rămîn foarte recunoscător.

clipboard01 5 jpg jpeg
clipboard01 6 jpg jpeg

Fragmente inedite, inclusiv acordul olograf al soției lui Enescu, pe atunci în vîrstă de 84 de ani, din contractul cu privire la opera muzicală inedită a lui Enescu, contract rezultat în urma procesului internațional Salabert-Maruca Enescu-Muzeul Enescu, Paris, 3 mai 1963. (c) Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Afaceri Externe (Dosarul 217/1960, Franța-4, în curs de editare critică, cu mulțumiri doamnei Monica Joița și domnilor Doru Liciu și Stelian Obiziuc pentru conversațiile avute și pentru încredere).  

Asta i-au făcut. În loc de a avea cel puțin 40 de opere Enescu în repetoriul curent de stagiune pe toate continentele, în loc de a avea măcar toate acele 40 de opere strălucit impuse de Capodopere enesciene  și Breviar enescian ale lui Pascal Bentoiu, asumate ca întreg în fond numai de cîțiva muzicieni și de Festivalul Enescu, muzica lui a rămas blocată între Rapsodii („j’ai en plein le dos, et particulièment de la 1re... mais plus la 1-re!!! sauf dans le cas d’une grosse affaire comerciale“, spunea el însuși, sătul și mordant, la 13 octombrie 1950) și o mînă de camerale. Despre asta e vorba.     

Cazul dosarului Pauker scos la licitație acum de Artmark e în fond simplu: un întreg dosar unitar care a fost mereu în arhive ale statului e semnalat la o licitație și tocmai Arhivele Naționale îl reclamă înapoi, blocînd pentru moment licitarea acestui (și doar a acestui) lot. Arhivă publică-licitație-arhivă publică, durată: cîteva zile (sperăm!). Cu mult mai puțin simplu e cazul manuscriselor Eliade: arhiva familiei – strămutare și donare uzufruct - însușire privată definitivă, cu dezmembrări multiple, încă înainte de 1990 - lipsă proces - lipsă dezbatere publică - lipsă asumare instituțională - durată: 36 de ani - rezultat: majoritatea manuscriselor în colecție privată și deci licitate în valuri, după 2015, de la moartea lui M. Handoca, omologul metafizico-penal al lui Drăghici.  

Și cu mult mai puțin simplu e mai ales cazul manuscriselor lui Enescu. Ele nu au fost clasate atunci cînd trebuia, a fost împiedicat la Paris el însuși să le claseze împreună cu Marcel Mihalovici – trei lăzi de manuscrise! trei, ca la cuferele cu Eliade – și apoi la București clasarea la Muzeul Enescu a început abia în 2006. Cît a furat Drăghici? Dar alții? Cît Enescu inedit există? Nu vom afla foarte curînd, dacă vreodată. Durata? 67 de ani deja. Ar trebui să luăm exemplu de la casa lui Enescu de la Mihăileni, abia recent restituită lumii muzicale de Raluca Știrbăt și ProPatrimonio: dar ca metaforă! Delabrate stau de zeci de ani să cadă numeroase aliniamente ale întregii opere manuscrise.

De 25 de luni încoace (lui Eliade) sau de nici șase luni încoace (lui Enescu), în ansamblul patrimoniului lor manuscris, li se întîmplă o sumedenie de lucruri fără precedent. Nu numai dezmembrări silnice în cascadă pe care le provoacă toate aceste licitații. Nu numai indiferența și complicitatea unor instituții azi dezabilitate sau inerte. Însuși statutul operelor lor este afectat letal, dar poate fi în sfîrșit apreciat mai realist: încă nu le știm deloc cum s-ar cuveni și le-am batjocorit deja. I-am consumat cu țîrîita, în loc să-i investim, i-am vîndut la bucată în loc să clădim pe urmele lor. Opere deja vechi, opere de multă vreme cu rădăcini și rezonanțe planetare, ele se inundă ciudat – căci ar trebui reverificat în mari echipe și programe experte de durată totul: tot ce știam e clătinat, iar ei nu dispun nici măcar de proiectul de operă critică completă – cu un incredibil aer de funerară prospețime.     

Să mulțumim deci caselor de licitații Historic și Artmark, cu tot cu patronii, experții, sursele și clienții lor, pentru contribuțiile accidentale, oneroase, aleatorii, cinice, pecuniare, neglijente, analfabete, misterioase și indiscutabile la progresul științei.

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor și honorary fellow al Musica ricercata.

Foto: wikimedia commons

p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.

HIstoria.ro

image
„Micile Rome” - Așezările coloniștilor romani în Dacia
După cucerire, teritoriul unei noi provincii era împărțit administrativ și guvernat după principiile dreptului roman. Elementele principale ale romanizării au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman, veteranii și școlile create în provincii. Armata avea legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe: trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire, au fost trimise u
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.