City art break la Timișoara
Anul acesta, Timișoara este una dintre cele trei Capitale Europene ale Culturii, titlu pe care îl împarte cu Elefsina (Grecia) și Veszprém (Ungaria). Cu o ofertă atractivă de evenimente, dar ținînd cont și de bariera geografică, adîncită de dispariția unui zbor direct de la Iași, mi-am ales atent momentul unei scurte vizite pentru a coincide cu deschiderea Bienalei de artă – Art Encounters.
Prima oprire, joi, 18 mai, a fost la Muzeul de Artă la expoziția dedicată lui Victor Brauner, „Invenții și magie”, aflată pe final (s-a închis pe 28 mai), și a fost una dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în scurta mea ședere. Expoziția cu aproape 100 de lucrări, pregătită de specialiștii de la Centre Pompidou și produsă local sub supravegherea Elvirei Lupșa, ar fi putut sta la fel de bine în oricare dintre marile muzee ale lumii. Dacă m-ar fi lovit un episod brusc de amnezie și n-aș fi știut unde sînt, aș fi putut să cred că, din respect pentru țara de origine a artistului, vreun muzeu din Anglia a tradus textele explicative și în română. Merita alocat timp pentru materialul video din ultima cameră, care-l are ca personaj chiar pe Victor Brauner.
M-am desprins greu de lucrările sale, așa că am întîrziat la performance-ul Gabrielei Vanga, care începuse în capătul celălalt al Pieței Unirii, în Cazarma U. Denumită și Cazarma Viena, aceasta e o clădire din 1752 care se află de ani de zile într-o stare deplorabilă. Proprietarul vrea să o transforme în hotel de cinci stele, dar pînă atunci a fost de acord să o pună la dispoziție artei contemporane, în acest an important pentru oraș. Acest lucru se datorează în primul rînd Sorinei Jecza, cea care e sinonimă cu fundația Triade. Împreună cu biroul de arhitectură al lui Attila Kim, cele două instituții au pregătit spațiul și un program de evenimente (educaționale, conferințe, performance-uri) denumit După sculptură / Sculptura după, care aduce împreună nume de artiști importanți, precum Mircea Cantor, Ciprian Mureșan, Paul Neagu ș.a. Și Ciprian Rusu, cel a cărui instalație din centrul Iașiului a stîrnit reacții puternice, e prezent în selecție (tot cu o lucrare care nu te lasă indiferent). Deși am ajuns mai tîrziu, am prins o parte din performance-ul Gabrielei Vanga, „Corzi Cosmice – 700 de lumînări“ (e drept că mai mult de pe ecranul telefonului).
Aș fi stat mai mult să văd toate lucrările de sculptură și instalație, dar în Sala Multifuncțională a Consiliului Județean Timiș începea un alt eveniment la care voiam să ajung: Concursul Național de Compoziție Retracing Bartók. Practic, era vorba de un concert în care reprezentanții noii generații de compozitori urmau să-și asculte lucrările, derivate din rezultatele cercetării etnomuzicologice a lui Bartók (o surpriză plăcută a organizatorilor a fost redarea unor fragmente din înregistrările de arhivă). Compozițiile au fost interpretate de un ansamblu de muzicieni profesioniști, ATEM (Bogdan Preda – flaut, Cristina Mălăncioiu – vioară, Cristian Miclea – clarinet, Darius Tereu – violoncel, Victor Andrei Părău –pian). Varietatea compozițiilor – de la unele foarte experimentale, atonale sau cu accente puternice, specifice partiturilor heavy metal, la altele melodioase, mai apropiate de original – și interpretarea lor au șters rapid semnele de oboseală ce-mi dăduseră tîrcoale în semiîntunericul sălii.
Vineri, 19 mai, am mers de dimineață la conferința de presă a Bienalei Art Encounters, care anul acesta poartă titlul My Rhino is Not a Myth. art | science | fictions. Evenimentul a avut loc într-unul din spațiile ISHO, un proiect imobiliar al lui Ovidiu Șandor, probabil cel mai important colecționar român de artă contemporană și președintele Fundației Art Encounters, cea care organizează bienala începînd din 2015. De altfel, una dintre întrebări a și fost de ce atît de multe evenimente gravitează în jurul ISHO. Ovidiu Șandor a răspuns cu tact, argumentînd alegerea prin penuria de spații într-un an atît de încărcat și disponibilitatea unora pe care le controlează pentru activitățile bienalei. Pe lîngă mecenatul său, incontestabil, evenimentele și instituțiile culturale cresc valoarea zonei în care se desfășoară, prin atragerea unui public educat și, uneori, elitist. A impresionat discursul coerent și dens al primarului Dominic Fritz (în contrapondere cu vorbele goale, habarniste ale reprezentantei sponsorului), ce părea că înțelege perfect rolul artei contemporane în dezvoltarea unui oraș care, conform afirmației lui Șandor, și-a propus să devină și a devenit capitala artelor vizuale din România.
În timp ce așteptam să înceapă turul ghidat de curatorul Adrian Notz și echipa sa, am tras o fugă alături – tot într-o clădire ISHO – să văd prima expoziție a lui Adrian Ghenie din țară din ultimii paisprezece ani, Corpul imposibil. Chiar dacă nu face parte din programul bienalei, e curatoriată de Diana Marincu, directoarea artistică a Fundației, iar amplasamentul o face de neevitat în alegerea traseelor de vizitare. Dacă din imaginile văzute pînă atunci părea ceva mai mare, la fața locului am constatat că e vorba de o singură sală în care au fost dispuse cele cincisprezece lucrări. Cu trei picturi și restul desene influențate de pandemie, expoziția este o reflecție pe marginea influenței și dependenței de device-uri, schimbărilor comportamentului și posturii în comunicarea mediată de tehnologie.
Turul ghidat a debutat în clădirea care găzduiește sediul Fundației Art Encounters, o clădire de peste un secol care a fost parte a fabricii de lînă. Printre artiștii care au lucrări aici se numără celebrul grup sloven IRWIN, Nora al Badri, Constantin Flondor, Anca Munteanu Rimnic, Albrecht Dürer și… Eugène Ionesco. Dacă Dürer e autorul singurei reprezentări a unui rinocer (pe care nu-l văzuse) din cultura europeană vreme de mai multe secole, Ionesco a scris un text care a transformat rinocerul în reper pentru individul abrutizat, conformist, dezumanizat de un sistem căruia nu vrea și nu poate să i se opună. În continuare, ne-am mutat tot într-o clădire ISHO, într-un spațiu cu acces direct din stradă, unde o parte dintre artiștii expozanți și-au prezentat lucrările. Foarte spectaculoase sînt lucrările Floriamei Cândea (o instalație din cincisprezece elemente activate de citirea ritmului cardiac și al nivelului de oxigen) și ale bulgarului Vitto Valentinov (fiind interactive și necesitînd acțiune mecanică, două dintre ele au fost ușor avariate de folosirea unor forțe disproporționate pe parcursul primelor două zile de vizitare).
În Castelul Huniade mi-am găsit lucrările preferate, ambele bazate pe folosirea Inteligenței Artificiale. Prima, aparținînd colectivului artistic Crosslucid, intitutală Vise ascunse, presupune generarea unor lucrări video de către IA, amplasate sub formă de triptic, ca totem. A doua, numită Sfîrșitul indivizilor, este realizată de sîrboaica stabilită în Olanda Katarina Petrovic. Lucrarea are ca scop negarea textului din Originea speciilor a lui Darwin, efectuată pe trei ecrane tot de IA prin software-ul Negative Poetry. Prin cele peste 28 de milioane de variante de negare rezultate, artista supune unor teste limitele înțelegerii și imaginației mașinilor. Probabil lucrările de la Huniade sînt cel ușor de promovat și către un public mai larg, fiind suficient de spectaculoase și, în același timp, accesibile prin citirea textului explicativ, în așa fel încît să nu apară frustrarea unei întîlniri nesatisfăcătoare cu arta contemporană.
În aceeași seară a avut loc spectacolul de teatru social Cargo Berlin, pe care și-ar fi dorit să-l vadă mulți dintre cei cu care m-am întîlnit, dar ale cărui bilete fuseseră de mult epuizate pentru toate reprezentațiile din luna mai. Spectacolul, o docu-ficțiune, este o coproducție Rimini Protokoll și Basca și are loc într-un TIR modificat pentru a găzdui 46 de persoane în timpul unui periplu prin oraș. Ca suport vizual se derulează pe ecrane imagini video preînregistrate sau live din cabina TIR-ului și din drona care zboară deasupra, precum și de pe traseu. Merită menționat că coordonatoarea Teatrului Basca, Ana-Maria Ursu, este absolventă a Facultății de Teatru din Iași,.
Depouri, fabrici, hale
Sîmbătă dimineață, 20 mai, am participat, la invitația organizatorilor, la un mic dejun cu primarul Timișoarei, Dominic Fritz. În loc să cheme presa și invitații din străinătate într-o sală a Primăriei, Fritz a preferat un eveniment mai puțin protocolar, într-un local din centru, care a prilejuit discuții relaxate, moderate de același Ovidiu Șandor. Dacă eram familiarizați deja din ziua anterioară cu nivelul la care vorbește engleză, toți cei prezenți au părut cuceriți de cît de bun comunicator este primarul. Arătînd că stăpînește, înțelege și folosește cu ușurință termeni-cheie din discursul contemporan despre cum transfomă cultura un oraș, Fritz a răspuns cu abilitate și unor întrebări mai dificile, pe subiecte ce nu au legătură cu titlul Timișoarei din acest an.
Întrebat cum va măsura succesul la final de an, a spus că nu e interesat de cifrele de vizitare, ci mai ales de modul în care activitățile culturale vor reaprinde spiritul orașului, vor stimula creativitatea și inovația și vor face ca fiecare timișorean să simtă că povestea sa contează și contribuie. Criticînd viziunea unora care cred că promovarea culturii române se face mai ales prin dansuri în costume populare, Fritz spune că o altă miză e și apropierea comunităților și culturilor diverse, mai ales în contextul unui oraș cu un profund caracter multicultural. Un curator străin remarca faptul că sînt puțini politicieni chiar la nivel european care să poată vorbi atît de convingător despre rolul culturii.
La fostul depou de tramvaie (redenumit STPT Multiplexity), atît fostele hangare, cît și unele vagoane au fost transformate în spații expoziționale. Profitînd de prezența artistului, am descoperit un foarte ambițios microunivers distopic imaginat și construit de către artistul Sebastian Moldovan, în colaborare cu Lucia Ghegu ș.a. Alături, în cealaltă hală, se văd de la depărtare sculpturile Anettei Mona Chișa.
La Faber, o altă fostă clădire industrială transformată în centru cultural, aflată în apropiere, era în desfășurare performance-ul Babel al artistei Arantxa Etcheverria, iar seara urma să revenim acolo pentru petrecerea de deschidere a Spontan Fest. Cu o zi înainte, la evenimentul organizat la Institutul Francez pentru a marca deschiderea Art Encounters, jumătate dintre galeriștii din țară erau prezenți, alături de multe figuri cunoscute din lumea artei – un argument în plus pentru afirmația lui Șandor că Timișoara devine capitala artelor vizuale.
În Piața Libertății plănuiam un tur cu tramvaiul 6, în care artistul Carlos Amorales și-a instalat o lucrare formată din sute de fluturi negri, Black Cloud (care a ajuns între timp și la MNAC). Vremea foarte călduroasă, tramvaiul plin de oameni care încercau să se răcorească cu ajutorul evantaielor inscripționate cu Art Encounters, dar și oboseala acumulată de la fuga de la un eveniment la altul m-au făcut să amîn călătoria. Mi-am tras puțin sufletul și am plecat să vizitez expoziția curatoriată de aceeași Diana Marincu la Kunsthalle Bega. Acolo, expoziția Diferite grade de libertate reunește lucrările a treisprezece artiști români și internaționali într-un spațiu care arată precum cele ale galeriilor puternice din marile orașe. Aici mă opresc puțin și-mi aduc aminte de ediția din 2017 a Art Encounters, curatoriată împreună cu Ami Barak, și nu am cum să nu remarc ascensiunea ei profesională. Dacă Ovidiu Șandor are meritul că a pus la bătaie resursele pentru a crește bienala, Dianei Marincu i se datorează gestionarea conceptuală și direcția artistică – o muncă a cărei complexitate nu trebuie deloc subestimată.
Duminică, 21 mai, am plecat la Uzina de apă Urseni pentru „Le Déjeuner sur l’herbe”, deschiderea expoziției Expanded Nature și un picnic cu artiști, invitați și curatori. M-am bucurat să-l reîntîlnesc pe Ciprian Ciuclea (stabilit în București, dar originar din Timișoara), care avea instalată o serie de fotografii în foarte interesanta clădire. Redenumit spațiu de „branșament cultural”, Uzina de apă renovată urmează să găzduiască viitorul Muzeu al Apei Timișoara. De acolo am tras o fugă la casa familiei Jecza, unde tandemul mamă-fiu se ocupă de Fundația Triade, muzeul sculptorului Jecza și galeria de artă contemporană cu același nume. Casa e fermecătoare, iar energia celor doi continuă să mă uimească.
În cele din urmă, n-am reușit însă să ajung la o parte dintre spațiile gestionate de artiști afiliate bienalei, la cel de dar la Bastion și la multe alte evenimente (nu neapărat din zona artelor vizuale). Dar m-am bucurat și ca bibliofil, și ca iubitor de artă, să citesc că cea mai vîndută carte de Librăria „La Două Bufnițe” este catalogul expoziției lui Victor Brauner.
George Pleșu este galerist la Borderline Art Space și președintele Asociației culturale AltIași.
