Cine poate să ridice un clopot de sticlă? – Sylvia Plath / Ester Greenwood –

Sînt atît de multe similitudini între Sylvia Plath și Ester Greenwood din Clopotul de sticlă, încît orice analiză, oricît de tehnică, riscă să fie indiscretă, să lezeze și să confuzeze în același timp. Romanul a fost conceput ca un œil-de-boeuf, textul e transparent și lasă cititorul să ajungă cu privirea departe în măruntaiele suferinței unei autoare care a practicat intens lirismul confesiv și nu a fost străină de expunerea publică. „Ce am făcut aici e să combin elemente din viața mea, ficționalizîndu-le ca să le dau culoare...” – îi scrie autoarea mamei sale, după finalizarea manuscrisului. 

Publicat imediat după sinuciderea ei, critica l-a primit favorabil, dar și cu precauție. Emoțiile erau încă destul de puternice și jocul acesta, între aproape identic și nu chiar, risca să ducă discuțiile într-o zonă complet neliterară sau complet emoțională. Viața lui Ester Greenwood și cea a Sylviei Plath se răsucesc una în jurul celeilalte pînă într-un anumit punct, iar acest punct este legat de o experiență destinală – întîlnirea doctoriței Nolan, respectiv Ruth Beuscher de la McLean Hospital. Dacă Sylvia Plath ar fi avut-o aproape pe doctoriță și în iarna lui 1963, probabil că tragedia ar fi fost (din nou) evitată. Doar că întîlnirea lor norocoasă a rămas undeva în ficțiune, în povestea lui Ester Greenwood, o Sylvia Plath imortalizată la 24 de ani. În realitate, Ruth Beuscher practica în continuare la spitalul din Belmont, iar Sylvia Plath avea acum 30 de ani și era de partea cealaltă a Atlanticului, în Londra. Avea un nou episod depresiv (netratat de aproape 6-7 luni), era în curs de divorț, cu doi copii în grijă și aproape izolată social. În fața ei se întindea cea mai grea iarnă a secolului trecut. De data aceea, tentativa i-a reușit. Și probabil că aici se găsește diferența fundamentală dintre cele două femei, una reală, alta ficționalizată, de o altă vîrstă a primeia – norocul de a avea lîngă tine pe acel cineva potrivit să te ajute să te salvezi în momentul potrivit.

Ce vedem...

Nu trebuie să citești printre rînduri ca să descoperi că Ester Greenwood suferă de depresie. Sînt acolo toate elementele clinice, ce-i drept descrise mult mai plastic decît într-un manual de psihiatrie. E vara lui 1953, într-un New York asaltat de caniculă, iar Ester are marea șansă de a lucra în redacția unei reviste de fițe. În realitate, e complet inconfortabilă acolo și obosită să facă față aparențelor. „Mă simțeam inertă și pustie, așa cum se simte probabil miezul unei tornade, mișcîndu-se plictisit în centrul harababurii din jur.” 

Ester are deja fascinația morții. Prima frază a romanul anunță execuția soților Rosenberg. (În afară de notația temporală, care ar fi putut fi făcută și altfel în roman, fraza de deschidere nu are implicație în ecuația dramatică, ci în cea emoțională, ca o cheie de lectură.) Atmosfera e stătută, discuțiile plictisitoare, băuturile n-au nici un gust. Ester pare omul în plus în fiecare scenă. Singurul loc în care se simte bine e în cadă, unde are senzația de puritate regăsită. Tot de puritate e legată și cea mai recentă amintire a fericirii ei – „m-am gîndit cît de ciudat era că niciodată pînă atunci nu-mi trecuse prin cap că am fost pur și simplu fericită pînă la 9 ani”. E loc aici pentru o interpretare psihanalitică, dar fără suficiente date în narațiune rămîne doar o speculație. E limpede însă că pentru Ester vîrsta inocenței e un tărîm îndepărtat, iar acum virginitatea atîrnă ca o povară pe umerii ei și e, în cel mai bun caz, un subiect de competiție (cu logodnicul Buddy Willard).

Aron Beck, părintele cognitivismului, completează analiza sa asupra lui Ester și pune într-o relație cauzală directă depresia ei cu moartea tatălui său și cu presiunea uriașă a standardului de performanță. „Toată viața mea îmi spusesem că asta este ceea ce vreau să fac: să învăț, să citesc, să scriu și să lucrez ca nebuna – și chiar părea să fie adevărat, făceam totul destul de bine și luam numai note de zece și pînă am ajuns la colegiu nimic nu mi-a stat în cale.”

Și puținele relații de suflet din viața ei sînt proaste. Mama, o persoană rigidă și fără mari resurse afective, iar Buddy Willard, logodnicul ei neoficial, cam de aceeași vîrstă cu ea, dar mult mai imatur afectiv, egocentrist și incapabil să o susțină. Cînd o cere de soție, Buddy Willard nu o întreabă dacă vrea să se căsătorească, ci dacă vrea să devină dna Buddy Willard. E o epocă în care femeile din clasa lui Ester au două posibilități după absolvire – să devină casnice sau să lucreze în administrație, cel mai probabil secretare, așa că felul în care Buddy pune întrebarea s-ar putea să nu contrarieze pe mai nimeni din lumea lui. Cert e că dacă Ester vrea să devină poetă, asta nu e decît semnul precoce al unei aiureli. După ce primește și refuzul bursei de scriere creativă de la Cambridge, lumea lui Ester se prăbușește. Dacă pînă atunci miezul tornadei se mișca plictisit, dar se mișca, acum stă în loc și părțile universului se dezarticulează și cad, lăsînd un loc gol – clopotul de sticlă. 

Încep să apară insomniile, apatia, oboseala, lipsa motivației, izolarea socială. Cromatica descrierilor se schimbă, apar tot mai des nuanțe de maro, brun, gri. Fantasmele sinucigașe îi invadează spațiul mental. Atenția se orientează către orice sursă posibilă a anihilării. E puțina energie care i-a mai rămas, inversată dinspre elan vital către voluptatea morții. 

Cît timp nucleul profund al personalității nu este atins, acolo își găsește refugiu o personalitate alternă Elly Higginbottom, care mai are însă șansa (dar nu și resursele) de a lăsa totul baltă și a-și reface viața în Chicago, făcînd cu totul altceva decît știa pînă atunci (să învețe și să ia premii).

...și ce tratăm

Depresia e un drum lung în jos, o coborîre inexorabilă către infern. Romanul Sylviei Plath este fidel acestei evoluții clinice și de aceea nu înregistrează nici un twist in the plot (cu excepția revirimentului de final). Cine asistă la descrierea unei depresii, asistă la o lungă suferință. Lipsită de orice sprijin moral, Ester ajunge o victimă într-o pînză de păianjen, unde toate eforturile ei de a se elibera sînt sortite epuizării. Ce-i drept, Buddy Willard e și el bolnav, internat într-un sanatoriu pentru tuberculoză, dar chiar și dacă nu ar fi fost acolo, după datele sale narative, e foarte puțin probabil să fi fost în stare să facă ceva pentru ea. Pare o persoană opacă, limitată afectiv, prea preocupată de propria persoană și devenire ca să-i fie alături lui Ester într-un travaliu care presupune punerea lui între paranteze. 

După manualele clinice, un episod depresiv se poate remite de la sine, în absența tratamentului medicamentos, după 8-10 luni. E vorba însă de episoadele minore sau formele atenuate la persoane care au o rețea de suport social. Cel mai frecvent, episoadele depresive severe înregistrează o tentativă se suicid sau alte gesturi de autovătămare care duc la internarea persoanei în caz. Cînd vorbim despre un gest autolitic, nu trebuie să vedem în el o apetență mortală, ci, din contra, o expresie a voinței de luptă. E o încercare disperată de salvare, doar că, așa cum remarcă psihiatrul francez Lauren Schmitt, aceasta survine în contextul unei pierderi a libertății de gîndire, iar persoana în caz nu mai vede nici o altă posibilitate de ieșire. 

După tentativa de suicid cu somnifere, Ester ajunge într-un spital de psihiatrie, într-o secție rezervată cazurilor grave. În anii de după război, instituțiile psihiatrice sînt încă niște dinozauri, deasupra cărora plutește un aer greoi de pedeapsă și abuz. Tehnicile de tratament sînt rudimentare și parțial ineficiente. Contracultura anilor ’60 va fi un mediu prielnic pentru propagarea antipsihiatriei, curent care însumează eforturile unor psihiatri, psihanaliști, psihologi sau sociologi (situați cel mai adesea pe poziții de război) de a desființa condiția azilară a pacienților psihici. Szasz, Laing, Goffman și, mai tîrziu, Basaglia sînt unii dintre cei mai cunoscuți combatanți împotriva psihiatriei instituționale, dar toate demersurile lor nu ar fi avut un asemenea succes dacă nu ar fi primit un ajutor nesperat chiar din partea establishment-ului, care a calculat că e mai fezabil să introducă pensia de boală/incapacitate decît să mai finanțeze acești giganți spitalicești (programul Great Society al lui Lyndon Johnson) și astfel, încet-încet, azilurile au fost părăsite și în final închise.

Pînă atunci însă (e vara anului 1953), Ester Greenwood nu are decît să se supună sorții și să spere că va avea noroc, pentru că vindecarea într-un astfel de mediu ține mai degrabă de șansă decît de o metodă riguros științifică. Ea știe foarte bine că a ajunge la spitalul municipal înseamnă drifting-ul ireversibil către condiția de legumă. Din fericire, mama ei are ideea de a-i scrie protectoarei sale, Philomena Guinea, care a cunoscut la rîndul ei experiența sinistră a azilului și empatizează cu situația tinerei scriitoare, oferindu-se să-i plătească șederea într-o clinică privată. 

Nici acolo lucrurile nu stau cu mult mai bine. Se practică în exces șocurile insulinice, metodă de tratament nespecifică, folosită fără discernămînt pentru toate categoriile de boală suficient de severe pentru a justifica intervenții disperate. (Șocul insulinic a fost primul tratament din toată medicina respins de comunitatea științifică prin evaluarea Evidence-Based Medicine.) În rest, psihiatria mai beneficia în portofoliul ei restrîns de terapia electroconvulsivantă și de cîteva tranchilizante (cele mai multe barbiturice). Cu un an în urmă apăruse și primul antidepresiv (un inhibitor de monoaminoxidază derivat din iproniazida folosită pentru tratamentul pentru tuberculoză), dar lucrurile erau de abia la început și, pe lîngă efectele terapeutice, cura cu IMAO avea și numeroase efecte adverse greu de suportat. 

În asemenea situație, cea care face fundamental diferența e doctorița Nolan. Aici funcționează pur și simplu norocul. Și doctorița Quinn (psihiatra lui Joan) e o femeie „ageră și perspicace”, dar Ester Greenwood are convingerea fermă că, dacă ar fi încăput pe mîinile ei, ar fi rămas multă vreme în Caplan (secția deschisă a spitalului) sau, mai rău, ar fi ajuns la Wymark, spitalul municipal, rezervat cazurilor fără scăpare. Cu aceeași formare psihanalitică, maniera de apropiere e diferită între cele două psihiatre. Dr. Quinn pune accentul pe o analiză fără concesii emoționale, pe cînd dr. Nolan preferă abordarea psihodinamică dintr-o perspectivă mai suportivă. „Doctorița Quinn avea o însușire abstractă, care o atrăgea pe Joan, dar mie îmi făcea pielea de găină... Eu nu vorbeam niciodată despre euri și identități cu doctorița Nolan. De fapt nici nu știu despre ce vorbeam.”

Pe scurt, doctorița Nolan e acolo, cu Ester, atît cît trebuie să fie, atunci cînd trebuie să fie. O alianță terapeutică bună sporește eficacitatea oricărui tratament, oricît de dur, oricît de slab. Rolul unui psihiatru este de cele mai multe ori ingrat. Relația (emoțională) medic-pacient este necunoscuta cea mai greu de gestionat în ecuația care-i privește pe cel aflat în suferință și pe cel instruit să ajute. Societatea actuală românească, animată de afecte puternice, îl scoate pur și simplu pe medic din ecuație. (Poate de aceea, România se confruntă acum cu cel mai extins exod de medici și personal medical dintre toate țările europene.) 

În toată lumea, medicii au cea mai mare rată profesională de suicid, de divorț și de depresie. Suferința umană e molipsitoare, încarcă și uzează. Toată literatura, de la Ciuma lui Camus la Eseu despre orbire a lui Saramago, consemnează că medicul se îmbolnăvește încercînd să salveze. Mai radicală, Dominique Barbier (în Ieșirea din depresie)avansează ideea că nu există o însușire ancestrală a omului de a avea grijă de alții decît de cei apropiați, iar vocația de medic este o extensie socială modernă a naturii umane, vizată de riscul serios pentru burnout. 

În atare condiții, vocația de medic ține mai degrabă de o chimie între el și anumiți pacienți, rezonanța pe o frecvență necunoscută cu pacienții. Studiile citate în Kaplan & Saddock evidențiază că cel puțin 50% din psihiatrii americani au avut cel puțin un insucces în prevenirea tentativelor de suicid. Despre Ruth Beuscher, cea care a tratat-o pe Sylvia Plath la Mc Lean Hospital după prima tentativă gravă și a continuat apoi psihoterapia cu ea, nu se mai știu foarte multe astăzi, de care parte a pragului de 50% s-a situat în întreaga ei carieră, dar e de presupus că a avut și pacienți cu care nu a găsit acea frecvență salvatoare (chiar dacă aceștia nu au ajuns la suicid). Cert este că omoloaga ei din ficțiune, dr. Nolan, reușește (după o serie de ședințe de terapie electroconvulsivantă) să ridice clopotul de sticlă de deasupra lui Ester Greenwod și să îi redea lumea. Mai departe, Ester face exact ceea ce trebuie să facă – rupe relația defectuoasă cu Buddy Willard și se întoarce la colegiu, reconstruindu-și pe baze mai funcționale viața și cariera.

Astăzi depresia poate fi privită mai degrabă ca un fenomen decît ca o simplă tulburare, cuprinzînd mai multe entități, forme clinice, episoade complete, cu simptome core și simptome nespecifice, și episoade subclinice, comorbidități și evoluții cronice, dar felul în care încă este înțeleasă depresia în mod curent face ca acest fenomen să fie supravehiculat și subdiagnosticat în același timp. În scrisoarea pe care i-o adresează mamei sale la terminarea manuscrisului, Sylvia Plath știe foarte bine ce vrea transmită prin acest roman celorlalți. „...e cu adevărat o oală în clocot, dar cred că va arăta cît de izolată se simte o persoană care are o cădere (nervoasă).” Îi mulțumim pentru această mărturie.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.