Brâncuși și religia frumosului
Michelangelo spunea: „Oamenii îmi admiră statuile, dar nu se închină în fața lor”. Împlinire ultimă: religiosul ca recunoaștere a operei dincolo de om. Ca depășire a esteticului. Citind din întîmplare, „hazard fericit”, antologia de aforisme reunite de Sorana Georgescu-Gorjan, descopăr aceeași aspirație la Brâncuși. Mistica artei ca împlinire supremă. Înrudire ce-i asociază pe cei doi mari protagoniști ai sculpturii dincolo de opoziția lor estetică. Ei își afirmă o comuniune nebănuită căci despre fiecare putem spune că nu e „credincios” în sensul canonic al cuvîntului, ci „religios” – ei practică arta ca o supremă depășire a separării și ca o șansă de comuniune universală. Dar pentru a ajunge la o asemenea împlinire, cîtă suferință e necesară… Cea a lui Michelangelo e cunoscută, cea a lui Brâncuși a rămas ascunsă fiindcă reputată i-a fost nu durerea, ci seninătatea finală.
Brâncuși însă își evocă „ceața rătăcirilor”, durerile pe care le asumă ca pe o indispensabilă încercare pentru artist, ca pe un examen de rezistență în calea spre operă. Și, într-un apel patetic, se adresează durerii solicitîndu-i să intervină nu pentru a-și diminua impactul, ci pentru a-l sacrifica pe el, cel care o resimte: „De vezi cumva că vroi să strig ajutor, să mă sugrumi de grabă”. Căci suferința e prețul de plătit. Condiția cotidiană. Și cît lirism emană dintr-un fragment de scrisoare către Blaise Cendrars: „Dacă ați fi auzit sunetul viorii mele mi-ați fi înțeles amărăciunea sufletului”. Sau altundeva: „O furtună trece peste sufletul meu și distruge totul. Eu mă clatin și drumul devine greu”. Sau cît de mistic e strigătul adresat lui Dumnezeu ca în Vechiul Testament, strigătul părăsirii și al sfîșierii: „Of, nenorocire, nenorocire, oprește-te, de ce vrei tu să mă iei drept pradă? Of, oprește-te, abis orb, nu te năpusti asupra mea. Oprește-l, Doamne. Nu vezi oare că eu lupt pentru cauza ta?“. Și tot Lui i se adresează, implorîndu-i sfatul suprem: „Doamne, cu ce cuvînt… să încep să-mi spun nenorocirea?”. Dar dacă, precum o anunțase Nietzsche, „Bunul Dumnezeu a murit și… lumea este în derivă” (214), liniștit Brâncuși îl „așteaptă… la sine acasă, în atelier”.
„Arta e scîndura care te salvează după naufragiu.” „Ea vindecă și-ți oferă uitarea”, „o sculptură bine făcută trebuie să aibă virtutea de a-l vindeca pe cel ce o privește“ și ea „ar trebui să fie numai bucurie”. Să trăiești împăcat „în preajma operei”. Această bucurie se obține doar grație frumosului, care este „echitatea absolută”. Frumosul se constituie în religia brâncușiană căci nu doar arta, ci și „morala este religia frumosului”. Dar religia frumosului nu-și va găsi nici ea credincioși, ci doar admiratori fideli. Tămăduiți însă de rănile sufletului.
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat. E ceea ce vrea să capteze: „Nu pasărea, ci zborul”. El vizează accesul la arhetipuri – afiliere la gîndirea lui Jung cunoscută în epocă – căci dispune de o descendență milenară: „Eu, cu Noul meu, vin din ceva foarte vechi” afirma cel care, la cincizeci de ani, știa că are în spatele lui „mii de ani”. Sculptorul, ca și marele om de teatru Grotowski, își are ca menire nu pe aceea de a descoperi ceva, ci de a regăsi ceva uitat. Și aceasta îi va face neuitați.
Brâncuși nu încetează să-și formuleze crezul în virtutea materiei pentru că el se asumă ca artist, dar, totodată, și ca meșteșugar. Ce spune piatra diferă de ceea ce comunică lemnul sau fierul, există un „hedonism al materialelor“ bazat pe cunoașterea lor intimă, și el își afirmă vocația de a le sesiza identitatea proprie. Se consideră chiar primul care să fi asumat această dimensiune concretă a materialelor cu care a cultivat, fără schițe prealabile, un dialog direct, acela al cioplitului cu dalta și ciocanul. Dar – înțelepciune rurală –, „cînd îți termini lucrul trebuie să lași uneltele să se odihnească, astfel încît a doua zi să te invite să continui. Altminteri îți transmit oboseala sau se supără”. Citind acest sfat îmi amintesc de bătrînul țăran oltean întîlnit le Festivalul la Nancy care mă invita să vin să-i văd uneltele, „că tare-s frumoase”.
Nu răsfoiesc, ci citesc pagină după pagină și descopăr o viziune difuză, formulată parcimonios. Brâncuși e sceptic față de programele teoretice și reclamă experiența lucrului, a facerii ca probă materială a creației: „Dacă Dumnezeu a pedepsit pe cineva pe pămînt l-a pedepsit cînd acesta s-a gîndit înainte să facă”. Intuiția fără program prealabil conduce la simplitatea ce permite artei să fie fluidă „ca apa” și să se adreseze tuturor, asemeni convingerii pe care o împărtășește și Brook, artistul care îi e cel mai apropiat. Ei și-au dorit să ajungă la esența „formelor simple”, conștienți de ceea ce implică ele ca depășire a prezenței individuale, a limitelor ce-i sînt proprii. „Cine nu iese din Eu nu atinge absolutul și nu descifrează viața” – orizontul ultim e anonimatul. Astfel, opera accede la un naiv primitiv ce asigură vitalitatea artei. „Cînd nu mai sîntem copii sîntem morți”, spune sculptorul, iar Brook își supune spectacolele la „testul copiilor”.
Brâncuși își afirmă constant cultul pentru finisare căci „poate începe în fiecare zi o operă nouă, dar să termini…”. Nu pentru că vizează exactitatea detaliilor sau o restituire iconică a realului, ci pentru că vrea să obțină forma perfectă, adaptată atît esenței spirituale căutate, cît și materialului ales. Brâncuși șlefuiește obsesiv pentru că în perfecțiunea sculpturilor se reflectă armonia lumii și se împlinește frumosul ca echilibru al contrariilor. Nimic nu e accidental sau neterminat. Totul e încheiat. Bine încheiat, căci „nefinisînd, noi nu arătăm nimic decît neputința noastră”, „dar – continuă el – cine poate pretinde că o operă de artă e terminată?”. Grotowski, din nou, îi seamănă căci și el, de asemenea, excludea improvizația și precipitarea. „Artistul trebuie să lucreze încet și solitar“ – acesta este crezul lor comun.
Retras din Paris, am citit aforismele lui Pallady, inteligente și egocentrice, și pe cele ale lui Brâncuși, deschise și cosmice. Pe primele le-am înregistrat, pe celelalte le port cu mine ca pe versetele unei rugăciuni laice. Și, uneori, le împărtășesc celor apropiați: „În artă nu există străini” sau „Prietenia este oglindirea în alter ego”.
Înrădăcinat în memoria lumii, Brâncuși uimește fie cînd îi descoperim pasiunea juvenilă pentru Caragiale, fie cînd se arată sedus de arhitectura modernă, iar zgîrie-norii de la New York i se par a fi cuburi din atelierului său. Nu a visat el oare o Coloană a infinitului care să-i depășească în înălțime sau sculpturi care să se ridice pînă la cer? Însă nici la statuile lui, ca și la acelea ale lui Michelangelo, nimeni nu se roagă.
George Banu este critic de teatru. Ultima carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.
Foto: adevarul.ro, wikimedia commons
