Brâncuși și religia frumosului

Publicat în Dilema Veche nr. 930 din 3 – 9 februarie 2022
Brâncuși și religia frumosului jpeg

Michelangelo spunea: „Oamenii îmi admiră statuile, dar nu se închină în fața lor”. Împlinire ultimă: religiosul ca recunoaștere a operei dincolo de om. Ca depășire a esteticului. Citind din întîmplare, „hazard fericit”, antologia de aforisme reunite de Sorana Georgescu-Gorjan, descopăr aceeași aspirație la Brâncuși. Mistica artei ca împlinire supremă. Înrudire ce-i asociază pe cei doi mari protagoniști ai sculpturii dincolo de opoziția lor estetică. Ei își afirmă o comuniune nebănuită căci despre fiecare putem spune că nu e „credincios” în sensul canonic al cuvîntului, ci „religios” – ei practică arta ca o supremă depășire a separării și ca o șansă de comuniune universală. Dar pentru a ajunge la o asemenea împlinire, cîtă suferință e necesară… Cea a lui Michelangelo e cunoscută, cea a lui Brâncuși a rămas ascunsă fiindcă reputată i-a fost nu durerea, ci seninătatea finală.

Brâncuși însă își evocă „ceața rătăcirilor”, durerile pe care le asumă ca pe o indispensabilă încercare pentru artist, ca pe un examen de rezistență în calea spre operă. Și, într-un apel patetic, se adresează durerii solicitîndu-i să intervină nu pentru a-și diminua impactul, ci pentru a-l sacrifica pe el, cel care o resimte: „De vezi cumva că vroi să strig ajutor, să mă sugrumi de grabă”. Căci suferința e prețul de plătit. Condiția cotidiană. Și cît lirism emană dintr-un fragment de scrisoare către Blaise Cendrars: „Dacă ați fi auzit sunetul viorii mele mi-ați fi înțeles amărăciunea sufletului”. Sau altundeva: „O furtună trece peste sufletul meu și distruge totul. Eu mă clatin și drumul devine greu”. Sau cît de mistic e strigătul adresat lui Dumnezeu ca în Vechiul Testament, strigătul părăsirii și al sfîșierii: „Of, nenorocire, nenorocire, oprește-te, de ce vrei tu să mă iei drept pradă? Of, oprește-te, abis orb, nu te năpusti asupra mea. Oprește-l, Doamne. Nu vezi oare că eu lupt pentru cauza ta?“. Și tot Lui i se adresează, implorîndu-i sfatul suprem: „Doamne, cu ce cuvînt… să încep să-mi spun nenorocirea?”.  Dar dacă, precum o anunțase Nietzsche, „Bunul Dumnezeu a murit și… lumea este în derivă” (214), liniștit Brâncuși îl „așteaptă… la sine acasă, în atelier”.

p15 2 jpg jpeg

„Arta e scîndura care te salvează după naufragiu.” „Ea vindecă și-ți oferă uitarea”, „o sculptură bine făcută trebuie să aibă virtutea de a-l vindeca pe cel ce o privește“ și ea „ar trebui să fie numai bucurie”. Să trăiești împăcat „în preajma operei”. Această bucurie se obține doar grație frumosului, care este „echitatea absolută”. Frumosul se constituie în religia brâncușiană căci nu doar arta, ci și „morala este religia frumosului”. Dar religia frumosului nu-și va găsi nici ea credincioși, ci doar admiratori fideli. Tămăduiți însă de rănile sufletului. 

Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat. E ceea ce vrea să  capteze: „Nu pasărea, ci zborul”. El vizează accesul la arhetipuri – afiliere la gîndirea lui Jung cunoscută în epocă – căci dispune de o descendență milenară: „Eu, cu Noul meu, vin din ceva foarte vechi” afirma cel care, la cincizeci de ani, știa că are în spatele lui „mii de ani”. Sculptorul, ca și marele om de teatru Grotowski, își are ca menire nu pe aceea de a descoperi ceva, ci de a regăsi ceva uitat. Și aceasta îi va face neuitați.

Brâncuși nu încetează să-și formuleze crezul în virtutea materiei pentru că el se asumă ca artist, dar, totodată, și ca meșteșugar. Ce spune piatra diferă de ceea ce comunică lemnul sau fierul, există un „hedonism al materialelor“ bazat pe cunoașterea lor intimă, și el își afirmă vocația de a le sesiza identitatea proprie. Se consideră chiar primul care să fi asumat această dimensiune concretă a materialelor cu care a cultivat, fără schițe prealabile, un dialog direct, acela al cioplitului cu dalta și ciocanul. Dar – înțelepciune rurală –, „cînd îți termini lucrul trebuie să lași uneltele să se odihnească, astfel încît a doua zi să te invite să continui. Altminteri îți transmit oboseala sau se supără”. Citind acest sfat îmi amintesc de bătrînul țăran oltean întîlnit le Festivalul la Nancy care mă invita să vin să-i văd uneltele, „că tare-s frumoase”.

Nu răsfoiesc, ci citesc pagină după pagină și descopăr o viziune difuză, formulată parcimonios. Brâncuși e sceptic față de programele teoretice și reclamă experiența lucrului, a facerii ca probă materială a creației: „Dacă Dumnezeu a pedepsit pe cineva pe pămînt l-a pedepsit cînd acesta s-a gîndit înainte să facă”. Intuiția fără program prealabil conduce la simplitatea ce permite artei să fie fluidă „ca apa” și să se adreseze tuturor, asemeni convingerii pe care o împărtășește și Brook, artistul care îi e cel mai apropiat. Ei și-au dorit să ajungă la esența „formelor simple”, conștienți de ceea ce implică ele ca depășire a prezenței individuale, a limitelor ce-i sînt proprii. „Cine nu iese din Eu nu atinge absolutul și nu descifrează viața” – orizontul ultim e anonimatul. Astfel, opera accede la un naiv primitiv ce asigură vitalitatea artei. „Cînd nu mai sîntem copii sîntem morți”, spune sculptorul, iar Brook își supune spectacolele la „testul copiilor”.

xp15 wc jpg jpeg

Brâncuși își afirmă constant cultul pentru finisare căci „poate începe în fiecare zi o operă nouă, dar să termini…”. Nu pentru că vizează exactitatea detaliilor sau o restituire iconică a realului, ci pentru că vrea să obțină forma perfectă, adaptată atît esenței spirituale căutate, cît și materialului ales. Brâncuși șlefuiește obsesiv pentru că în perfecțiunea sculpturilor se reflectă armonia lumii și se împlinește frumosul ca echilibru al contrariilor. Nimic nu e accidental sau neterminat. Totul e încheiat. Bine încheiat, căci „nefinisînd, noi nu arătăm nimic decît neputința noastră”, „dar – continuă el – cine poate pretinde că o operă de artă e terminată?”. Grotowski, din nou, îi seamănă căci și el, de asemenea, excludea improvizația și precipitarea. „Artistul trebuie să lucreze încet și solitar“ – acesta este crezul lor comun.

Retras din Paris, am citit aforismele lui Pallady, inteligente și egocentrice, și pe cele ale lui Brâncuși, deschise și cosmice. Pe primele le-am înregistrat, pe celelalte le port cu mine ca pe versetele unei rugăciuni laice. Și, uneori, le împărtășesc celor apropiați: „În artă nu există străini” sau „Prietenia este oglindirea în alter ego”.

Înrădăcinat în memoria lumii, Brâncuși uimește fie cînd îi descoperim pasiunea juvenilă pentru Caragiale, fie cînd se arată sedus de arhitectura modernă, iar zgîrie-norii de la New York i se par a fi cuburi din atelierului său. Nu a visat el oare o Coloană a infinitului care să-i depășească în înălțime sau sculpturi care să se ridice pînă la cer? Însă nici la statuile lui, ca și la acelea ale lui Michelangelo, nimeni nu se roagă.                                                                                              

George Banu este critic de teatru. Ultima carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.

Foto: adevarul.ro, wikimedia commons

p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.

HIstoria.ro

image
„Micile Rome” - Așezările coloniștilor romani în Dacia
După cucerire, teritoriul unei noi provincii era împărțit administrativ și guvernat după principiile dreptului roman. Elementele principale ale romanizării au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman, veteranii și școlile create în provincii. Armata avea legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe: trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire, au fost trimise u
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.