Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ

Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului este titlul expoziției ce reprezintă România la cea de-a 59-a ediție a Bienalei de artă de la Veneția, deschisă între 23 aprilie și 27 noiembrie. Un proiect semnat de Adina Pintilie, o nouă etapă a procesului de cercetare și explorare a intimității în mai multe limbaje artistice, inițiat de artistă și regizoare cu lungmetrajul Touch Me Not, cîștigătorul Ursului de Aur la Berlinale în 2018. O instalație video care regîndește pavilionul din Giardini, dar și un proiect de realitate virtuală în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Explorări ale intimității dincolo de propriul sine, o expoziție care se va prelungi în numeroase dezbateri publice, atît la Veneția, cît și la București și Berlin. Am stat de vorbă cu unul dintre curatorii Pavilionului național, Cosmin Costinaș, director executiv la Para Site, în Hong Kong, și curator al mai multor bienale de artă, cea mai recentă fiind Kathmandu Triennale, al cărei director artistic a fost în 2020.

Cum considerați că s-a transformat în ultimele decenii Bienala de artă de la Veneția, care continuă să mizeze pe reprezentare națională?

După cele două-trei decenii în care sistemul artei contemporane s-a extins la scală globală, ne aflăm acum într-un moment de criză politică profundă și probabil într-un moment în care epoca globală a acestor decenii se încheie în mare măsură, iar arta contemporană ca expresie privilegiată a acestei epoci, ca poate cea mai precisă oglindă a acestei perioade, va fi afectată și ea cu siguranță. Desigur că pavilioanele naționale sînt învechite, sînt relicve dintr-o cu totul altă epocă. Dar nu cred că pînă la urmă asta e principala problemă a Bienalei. Iar pe de altă parte există suficient de multe ocazii atît la Bienala de la Veneția, cît și în alte bienale și platforme internaționale pentru ca dialoguri transnaționale să se înfiripe și să se lege într-un mod care evită limitările granițelor și citirea în cheie națională a artiștilor, încît aceste relicve să fie pînă la urmă niște curiozități care prezintă anumite posibilități ele însele.

E fascinant să te plimbi prin Giardini, e o șansă unică: acest parcurs prin pavilioane istorice, diferite arhitectural și a căror apariție în timp e oglinda anumitor contexte politice.

Ele reflectă într-adevăr ierarhii și dinamici globale din anumite momente înghețate în timp; arhitectura puterii în arta contemporană așa cum fusese ea constituită pe linii eurocentrice rămîne imposibil de depășit în Giardini. Locul acesta ne spune că țările cele mai puternice din Europa și din America de Nord au avut acces la acele spații ori că țări din Europa de Est, printre care și România, au pavilioane mai mici și la marginea Giardini-ului, dar totuși în acest parc în care locurile s-au terminat înainte ca țările devenite independente în era postcolonială și noile puteri mondiale să mai aibă acces acolo. Sau, mai în amănunt ne spune, de exemplu, că Venezuela a fost la un moment dat una dintre cele mai bogate țări datorită resurselor sale de petrol și că astfel și-a permis să aibă un pavilion (modernist) într-un loc foarte vizibil din Giardini.

Să ne plasăm în interiorul Pavilionului României. Cum l-ați privit de-a lungul anilor, în termeni de deschidere culturală, originalitate?

Trebuie să recunoaștem că, cel puțin din 1999 încoace, Pavilionul României de la Veneția a fost în general unul dintre cele mai diverse, interesante, curajoase și eterogene pavilioane naționale. Pe de o parte a reprezentat foarte bine, prin pavilioane mai bune sau mai puțin reușite, conversațiile care au loc pe scena artei contemporane din România în această perioadă, deci această funcție importantă a fost îndeplinită. Pe de altă parte a fost și unul dintre pavilioanele în care în mai multe ediții s-au propus lucruri neașteptate, de foarte bună calitate. Cred că Pavilionul României are astfel o istorie remarcabilă în ultimele două decenii și jumătate. În ciuda tuturor circumstanțelor legate de buget, care este și a fost extrem de mic, în ciuda faptului și mai uluitor că este unul dintre pavilioanele al cărui cîștigător este anunțat absurd de tîrziu, în luna ianuarie a anului în care are loc bienala. Majoritatea pavilioanelor au cel puțin un an la dispoziție pentru pregătire. Această problemă structurală e o rețetă pentru eșec. Dar în ciuda acestei puternice premise nefavorabile, multe echipe au reușit să propună pavilioane extrem de interesante. Sîntem foarte conștienți de asta și onorați să fim parte din această istorie.

Cum vă simțiți în postura de curator al Pavilionului național? Resimțiți o anumită apăsare, responsabilitate în actul curatorial?

Un curator trebuie să aibă întotdeauna, indiferent de scala proiectului, un simț al răspunderii solid față de artiștii cu care lucrează și de publicul căruia i se adresează. Nu cred că ceea ce se întîmplă în pavilion trebuie privit ca o reprezentare a României ca națiune – deci această povară e mai ușoară. Nu cred că acesta este rolul artei în general și nici că ne putem aștepta de la un artist să ducă această muncă diplomatică sau de reprezentare lipsită de critică a națiunii. Pe de altă parte, desigur că e un forum în care lucruri care se petrec în contextul românesc sînt aduse într-o conversație mult mai largă. Deci există acest nivel de responsabilitate suplimentară.

Care este istoria întîlnirii dvs. cu Adina Pintilie? Cum s-a născut gîndul unei expoziții împreună la Bienală?

Adina este cea care ne-a propus, lui Viktor Neumann și mie, să lucrăm împreună la aplicația pentru competiția națională a pavilionului. Aceasta s-a întîmplat la sfîrșitul verii trecute. E important de spus că încă de la începutul muncii ei de cercetare și implicare în comunitatea de protagoniști care a dus la apariția filmului Touch Me Not, Adina a știut că această călătorie nu se va materializa doar într-un film, ci și în alte limbaje artistice, unul dintre ele fiind cel expozițional, al artelor vizuale. În discuțiile curatoriale am reușit împreună să îi dăm o formă în limbajul expozițional și să lucrăm cu instrumentele pe care le avem la dispoziție în acest domeniu.

E o cercetare de lungă durată care sparge granițele unui singur mediu, un demers cu atît mai important cînd vorbim de o temă legată de corp și intimitate.

Cred că tipul de confesiune și de relații care sînt prezente atît în film, cît și în instalația video, precum și nivelul de intensitate al ambelor lucrări nu ar putea fi posibile fără aceste legături puternice, profunde și intime de încredere pe care Adina a reușit să le stabilească cu protagoniștii proiectului. Ceea ce se va vedea în pavilion e astfel capturarea unui moment dintr-o traiectorie mult mai lungă. Și încercăm să arătăm lucrul acesta și să extindem relevanța și conversația și în afara Bienalei.

După aflarea cîștigătorului, au apărut unele comentarii pe scena de artă din România, care nu s-a simțit reprezentată la Bienală, fiind vorba de un proiect care vine din partea unei regizoare. Cum percepeți asemenea critici care separă disciplinele și artele?

Potențialul uriaș și relevanța pe care arta contemporană le are vin tocmai din faptul că s-a dezvoltat ca un spațiu capabil să negocieze, să introducă limbaje, formate și idei foarte diverse venind din zone și din perspective diferite, cu vocabulare distincte, dar fiind în același timp capabile să comunice unele cu altele. Aceasta e pînă la urmă puterea profundă a actului curatorial și a spațiului expozițional: de a crea aceste platforme în care schimburi care nu s-ar putea petrece în aceeași măsură sau chiar deloc în alte contexte să poată avea loc aici. Acestea fiind spuse, cred că lucrarea pe care o vom vedea cu toții în pavilion e pînă la urmă destul de clar înscrisă în istoria artelor vizuale. Există pavilioane ale României care au împins formatele chiar mai mult, și unele foarte de succes. Mă gîndesc la cel al lui Manuel Pelmuș și al Alexandrei Pirici în 2013. de pildă, care a reimaginat ceea ce poate să facă o expoziție de arte vizuale prin instrumente venind din zona dansului contemporan. A fost unul dintre cele mai impresionante pavilioane din ultimele decenii. Desigur că noi sperăm că proiectul Adinei va avea un impact la fel de puternic și că va fi la fel de radical și de deschizător de noi orizonturi. Dar cred că va face toate acestea prin alte metode și aspecte ale sale decît prin destabilizarea granițelor artei vizuale, rămînînd în mare măsură în cadrul formatelor deja stabilite ale artelor video.

Cum se va modifica Pavilionul României?

Veți fi martorii unei transformări arhitecturale a pavilionului și a experienței, a tipului de navigare pe care publicul o va avea în pavilion: spațiul e împărțit în două încăperi cu luminozități diferite, cu efecte diferite și cu o prezentare diferită a materialului video. Într-o asemenea măsură încît credem că și relațiile dintre vizitatori și obiectul artistic vor fi diferite. Publicul va fi expus unor momente de intimitate ale protagoniștilor, pe care Adina întotdeauna le consideră ocazii pentru vizitatori ca aceștia să declanșeze propriile procese de autoreflecție și de examinare a intimității. Deci credem că va exista această tensiune care va fi trăită atît individual, cît și în relațiile de grup, inevitabile între vizitatori.

Aș încheia vorbind despre titlul proiectului, Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului. Pavilionul devine o catedrală a corpului. Catedrala e monumentală, te domină, îți pierzi sinele, dar în același timp te regăsești și îți cîștigi intimitatea…

Titlul are mai multe surse. Vine din relația puternică și complicată pe care Adina o are cu religia, interesul ei față de preceptele de bază ale creștinismului timpuriu, și din înțelegerea pe care ea o are asupra unei anumite prezențe a corpului în primele comunități ale creștinătății. De asemenea, e vorba și de felul în care într-o oarecare măsură religia poate fi o sursă de conservatorism și de negare a corpului, de negare a intimității. În același timp, există și o întreagă tradiție devoțională manifestată prin corporalitate, prin simțul dorinței, la misticii spanioli, de exemplu, Teresa de Ávila sau Juan de la Cruz. Spațiul catedralei, un spațiu desemnat pentru venerare, un spațiu care pune în scenă anumite relații cu un obiect al venerării, a influențat-o pe Adina să adopte acest titlu: corpul și intimitatea, ca obiecte ale venerării și ale atenției celor care pășesc în acest nou spațiu arhitectural și spiritual în același timp.

Care credeți că va fi reacția publicului? Ai nevoie de timp pentru o asemenea experiență. Or Bienala este și un loc al fugii continue…

Instalația video durează 45 de minute. Dar e gîndită în așa fel încît să permită un oarecare nivel de experiență și de înțelegere și pentru cei care vor petrece mai puțin timp. Chiar dacă e o experiență incompletă, noi ne propunem ca receptarea să fie intensă, mai mult decît o apreciere distantă a unui obiect estetic. Și sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem. Acesta este unul dintre lucrurile pe care arta trebuie să le facă. Trebuie să ne creeze întrebări și chiar situații de disconfort uneori, care să ne ajute în cele din urmă să ne înțelegem mai bine pe noi și lumea în care trăim.

interviu realizat de Daria GHIU