„Europa are o memorie scurtă“ – interviu cu scriitoarea belgiană Geneviève Damas
Pe scriitoarea Geneviève Damas am întîlnit-o la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, eveniment spectaculos grație pleiadei de scriitori, români și din lume, cu sensibilități atît de diverse, care vin să dezbată între ei și cu publicul, de multe ori foarte tînăr, al festivalului. Autoare de piese de teatru și romancieră, actriță, născută în Belgia în 1970, Geneviève Damas convinge imediat prin viziunea asupra literaturii și implicitele sale bătălii umaniste. Piesele de teatru și romanele sale au fost adesea premiate, precum cartea Si tu passes la rivière, distinsă, între altele, cu Premiul celor Cinci Continente ale Francofoniei în 2012. A mai publicat, la Gallimard, Patricia, în 2017, și Bluebird, în 2019, primul roman fiind tradus și în limba română de Rodica-Lascu Pop, la editura Casa Cărții de Știință din Cluj. Ce înseamnă să fii scriitor angajat, astăzi, cînd mările ne lasă pe mal mii de migranți naufragiați, cît de intime sînt temele literare și cum pot reînvia miturile în teatrul contemporan – la toate acestea scriitoarea belgiană Geneviève Damas are răspunsuri hotărîte și calde, de păstrat în colecția întîlnirilor de festival.
În romanul Patricia îi dați cuvîntul cuiva care de obicei n-are drept la opinie în lumea de azi: unui migrant. În ce măsură a da voce este însăși misiunea literaturii, în opinia dvs.?
Nu văd nici un interes în a da cuvîntul cuiva care îl are deja. Despre migranți vorbim în general în termeni de statistică. Cifre pe care le interpretăm în fel și chip, ceea ce duce la o formă de dezumanizare. Fie că s-a întîmplat în Rwanda sau în Germania, exterminarea unor minorități a început cu dezbrăcarea acestora de învelișurile omenești. Cred că scriitorii sînt capabili să arate că în spatele cifrelor sînt ființe care trăiesc, suferă, iar acești oameni nu au dreptul să se exprime, nu se pot apăra ei înșiși. În Belgia, spre exemplu, cei care citesc sînt persoane cultivate, trecute prin școli, cu putere financiară, dar care nu au nici un contact cu migranții. Unii pot avea idei preconcepute, dar sînt oameni care citesc. Rolul scriitorului este de a da acestor oameni care dețin puterea o viziune mai complexă asupra realității. Sperînd în același timp să facem în așa fel încît literatura să ajungă să se adreseze cît mai multor oameni. E vorba deci de două fronturi.
Acesta e rolul literaturii, să provoce contactul?
Exact. Eu locuiesc la Bruxelles. Bruxelles e împărțit în mai multe cartiere. Dar nu prea ieșim din cartierele noastre.
Patricia are trei părți. La început auzim vocea lui Jean Iritimbi Zuma, migrant centrafrican, iar monologul său se transformă încetul cu încetul în rugămintea de a fi iertat. A doua parte îi dă cuvîntul Patriciei, care s-a îndrăgostit de Jean. Ultima parte e confesiunea Vanesei, fiica lui Jean, care supraviețuiește unui naufragiu, dar rămîne fără voce, la propriu. Structura cărții e foarte rotundă. Cum v‑ați documentat pentru acest subiect?
În momentul în care alegi un subiect despre o minoritate care n-are posibilitatea să se apere ea însăși simți responsabilitatea acestei alegeri. Te transformi în ambasadorul problemei respective. Am început să scriu această carte pentru că am fost în situația de a primi în familia mea doi minori migranți și mi‑am dat seama cît de complexă este o astfel de situație. A fost o experiență foarte frumoasă și în același timp simt că n‑am fost chiar la înălțime, din perspectiva dificultăților pe care ei le întîmpinau, legate de sentimentul de abandon, problemele psihologice sau locul în societate. Nu am realizat cîtă nevoie aveau ca tu să fii disponibil, nu numai financiar, ci și la nivelul timpului petrecut cu ei. Am vrut să mă documentez mai în profunzime în Belgia, dar nu era ușor, pentru că cei care sînt în ilegalitate se tem în permanență că vor fi denunțați. Ca să mă familiarizez cu acest mediu am plecat în Canada, la Niagara, și am aflat de la grăniceri lucruri absolut halucinante. Nu credeam că Niagara e o frontieră atît de strategică, zilnic sînt oameni care încearcă să treacă ascunși în portbagajele mașinilor, în camioane, traversează podul. Am fost și la Lampedusa, unde lucrurile sînt extrem de dure. Sistemul nu face față, dar în interiorul sistemului oamenii fac ce pot, carabinierii sînt depășiți, condițiile de primire sînt teribile. La vremea respectivă, centrul putea primi 318 persoane pe zi, dar se trezeau zilnic cu 1.200 de oameni de luat în grijă. De unde să le dai pături sau saltele, de unde? Pentru mine era foarte important să povestesc lucruri autentice. Oamenii din alte medii pot aduce corecții, se pot apăra povestind adevărul lor. Nu e cazul migranților.
V-ați confruntat cu un sentiment de neputință? Cum îi facem față?
Da, am întîlnit povești teribile, am fost în barăci unde oamenii izbucneau în lacrimi, după ani și ani de zile fără documente legale, într-o precaritate și o singurătate înfiorătoare. Oameni care spuneau că și-au ratat viața, nu au familie nici aici, nici de unde vin, n-au de lucru nici aici, nici acolo, și că totul n-a servit la nimic. Pașapoartele nu sînt egale între ele. Cu un pașaport european poți merge oriunde, europenii vorbesc în termeni de vilegiatură, stagiu, călătorie în străinătate, dar ei, ei n-au aceste cuvinte în vocabular.
„Europa abandonează și ucide“, spuneți în carte, fără nici un menajament. Critica pe care o faceți Europei e foarte dură.
Nu există alți termeni cînd vezi acești oameni în spatele sîrmei ghimpate și cînd mările ne depun la picioare zilnic alți naufragiați. Europa are o memorie scurtă, de altfel. Nu știu cum se întîmplă lucrurile în România, dar eu aparțin unei țări mici, care, fiindcă a fost o mare putere colonială, a ajuns pe locul cinci între cele mai mari puteri ale lumii, vă dați seama? Cei doi minori pe care i-am găzduit, și care au fost retrimiși, de altfel, în țara lor, sînt congolezi. Asta îți dă de gîndit. Văd eu însămi, în sistemul țării mele, cît de puțină deschidere există față de migranți, unii avînd deja naționalitate belgiană, pentru a ocupa funcții înalte în societate. E ca un plafon de sticlă deasupra capului. Cred că scriitorul trebuie să lărgească această viziune.
Ați vrut tot timpul să deveniți scriitoare?
Nu. Mi-a plăcut totdeauna literatura, pentru mine era undeva foarte sus în ierarhie. Însă am visat de la bun început să fac teatru.
Și scrieți piese de teatru, sînteți dramaturg…
Scriu și joc în piese de teatru. Pentru mine romanul era însă undeva foarte sus și deodată am zis să încerc. Mi-am dat seama care e diferența între teatru și roman. Teatrul este ceea ce este de spus: cuvîntul rostit. Tensiunea în teatru vine din ceea ce spunem și ceea ce facem. Romanul e cuvîntul intim, ceea ce n-am spune niciodată. Și asta îmi permite să ajung în alte zone. Ca să scriu romanul Patricia am fost în legătură cu un migrant în mod regulat și săptămîna trecută m-a sunat să îmi spună că a primit naționalitatea belgiană. Ne-am întîlnit ca să sărbătorim această veste și i-am spus: „Este incredibil, vorbești mult mai mult decît înainte“. Înainte vorbea foarte puțin, tot timpul prizonier al fricii.
A citit cartea?
I-am dat-o s-o citească și mi-a spus că i-a plăcut mult. În timp ce scriam la ea, editoarea îmi spunea să abandonez, pentru că lucram prea mult. A fost dificil să găsesc formula, structura, dar n‑am renunțat. Am făcut interviuri cu o mulțime de migranți care îmi spuneau „pentru noi e atît de important că un scriitor se interesează de soarta noastră“. Mă învesteau cu speranța lor.
Ce teme abordați în teatru?
În mod straniu, în teatru mă interesează tema familiei din perspectiva marilor mituri. Am creat un monolog pornind de la mitul Medeea, o femeie abandonată care hotărăște să se răzbune. Mă interesează cum acționează, ce înseamnă să fii, azi, Medeea.
Ce înseamnă să fii, azi, Medeea?
O Medeea de azi își va distruge soțul și pe noua sa parteneră cu armele psihologiei și ale manipulării. E vorba de metodele lui Paul Watzlawick, din Changements – Paradoxes et psychothérapie. Din victimă, ea devine călău și nu e ceva cu care poți fi de acord. Interpretarea mea nu face apologia violenței. În acest moment lucrez la o creație, care va avea premiera în luna septembrie, despre întoarcerea lui Ulise. Un bărbat care s-ar întoarce astăzi, după 20 de ani petrecuți în compania altor femei, ar putea oare să-i spună soției sale: sper că mi-ai fost fidelă, că ai avut grijă de casă și de copii, iar pe toți cei care s-au apropiat de tine îi voi ucide? În familia mea, tatăl meu e de părere că mitul lui Ulise e sublim, dar de fapt e teribil. Am simțit nevoia să reflectez la aceste probleme.
E o perspectivă feministă asupra mitului lui Ulise?
Sper că nu. Termenul feminism e complicat. E mai curînd vorba despre mitul lui Ulise în viziunea unei femei.
Cum e, deci, întîmpinat un Ulise al zilelor noastre?
Sînt nenumărate posibilități: unele îl pot întîmpina foarte bine, altele spun nu… Am avut un bunic care călătorea mult, era un mare savant. Bunica mea făcea ca lucrurile să meargă înainte. El revenea de fiecare dată. Uneori pleca pentru doi ani, alteori pentru opt luni, iar bunica nu se plîngea, trebuia să lucreze, să cîștige bani. Într-o zi el nu s-a mai întors pentru că a murit. Bunica spunea „O să se întoarcă“, dar era ceva definitiv. Bunica a avut tot timpul fibra unei femei libere.
Ați creat piesa pentru a-i da voce?
Da, îi dau cuvîntul. Istorisesc povestea ei și a bunicului meu. Sînt scene de jucat. Potrivit mitului, Ulise preia puterea și totul redevine ca înainte. Ulise al meu se întoarce, iar femeia îi spune: „Nu pot, mi-am trăit viața mea, nu poți să-mi iei ceea ce am trăit“. Să vedem ce-o să iasă.
Sînteți pentru prima oară la Iași, ca invitat la FILIT. Ce impresie v-a făcut orașul ?
Îmi place. Poți observa mai multe epoci amestecate, e palatul, e perioada regală, dar și toată arhitectura comunistă. În acest moment beneficiez de o rezidență la Bruxelles ca autor de teatru și pe locurile respective a trăit o comunitate de evrei. Trei familii au fost deportate și mulți au murit în lagăre. Am fost la sinagoga din Iași și mă voi duce să vizitez cimitirul evreiesc.
Din literatura română ce autori v-au atras atenția?
O știu, de exemplu, pe autoarea Liliana Lazăr, e formidabilă. Dramaturgul Matei Vișniec, de asemenea, mi se pare foarte puternic. Îi știu pe Cioran și pe Mircea Eliade.
Dacă revenim la romanul care s-a tradus recent în limba română, observăm că titlul ales e simbolic. De ce Patricia?
Cînd am ales acest titlu nu m-am gîndit la finalul romanului. L-am ales pentru că, în Belgia, prenumele spune ceva despre mediul din care provine persoana respectivă. Patricia e deci o femeie de 50 de ani care provine dintr-un bun mediu social. De-abia scriind ultimele zece pagini mi-am dat seama că există cuvîntul patrie în acest prenume, poate că subconștientul meu l-a ales și pentru acest lucru, dar a trebuit să scriu tot ce am scris ca să ajung la această evidență. Mi s-a părut just ca ea să fie titlul romanului pentru că e personajul care parcurge cel mai mare drum interior. La început are prea puțină conștiință socială sau politică, dar prin faptul că îl primește pe Jean concepția sa asupra lumii se schimbă, la fel și implicarea sa, concretă.
Își construiește propria patrie…
Exact. Să primești migranți nu implică doar o problemă juridică, legată de naționalitate. E un drept al oamenilor. De fiecare dată cînd cineva te primește la el, patria însăși se deschide. Oamenii fac o țară.
a consemnat Cristina HERMEZIU
Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice, editura Junimea.
Foto: FILIT Iași
