„Ai nevoie de o anumită calitate a emoției“ - interviu cu actorul Vlad IVANOV

În 4, 3, 2 al lui Mungiu, actorul Vlad Ivanov l-a interpretat pe domnu’ Bebe. Au urmat roluri importante în care a filmat cu Corneliu Porumboiu, Călin Netzer, Constatin Popescu și, recent, cu Alexandros Avranos și Balint Kenyeres. În thriller-ul Cîini, Vlad Ivanov îl joacă pe Samir, un contrabandist cu sînge rece. Filmul spune povestea lui Roman (Dragoș Bucur), un tînăr de la oraş, care ajunge într-un sat izolat din Dobrogea, unde are de gînd să vîndă pămîntul moştenit de la bunicul său. Am stat de vorbă cu Vlad Ivanov despre rolul lui Samir în ecuația filmului, dar și despre meseria de actor, aici și pe alte continente.

Ați jucat în True Crimes regizat de Alexandros Avranos, alături de actori ca Jim Carrey, Charlotte Gainsbourg sau Robert Wieckiewicz. Cum a fost filmarea în această echipă eterogenă?

Eu nu am filmat decît cu Jim Carrey.  Au fost scene foarte frumoase, mai ales una dintre ele, scena de final, care e și foarte puternică. A venit la sfîrșit să dea mîna cu mine și să-mi mulțumească, spunîndu-mi că i-a făcut plăcere experiența de la filmare. Actorii valoroși, care știu foarte bine ce au de făcut, care sînt bine ancorați în peisajul cinema-ului mondial sînt și actorii cei mai normali și mai profesioniști din lume.

După ce am văzut Bacalaureat, m-am gîndit că Mungiu și Porumboiu păstrează rolul polițistului din filmele lor doar pentru dvs.…

Inițial trebuia să joc și în După dealuri, în rolul polițistului din scena finală de la biserică, dar momentul era mult prea aproape de filmările la Polițist, adjectiv, de asta a și renunțat. Dar, în Bacalaureat, Mungiu chiar așa l-a numit pe personaj, Inspectorul Ivanov, ne-am amuzat pe tema asta. A fost o colaborare fantastică cu Cristian Mungiu, iarăși foarte frumoasă și cred că el se afla într-un punct al carierei foarte important.

În ce fel construiți un personaj, fie el de teatru sau de film, și ce elemente luați în considerare?

Factorul determinant în a accepta un rol este scenariul. Dacă mă convinge, îmi spune ceva și dacă aduce ceva puternic într-o piesă de teatru sau în film, atunci îl joc cu plăcere. Sigur că apoi contează și cine regizează și ce actori sînt în preajmă, pentru că într-un cadru chiar ai nevoie de un suport din partea colegilor, nu poți să joci cu zidul. Ai nevoie de o anumită calitate a emoției și asta nu o poți face doar tu, trebuie să ai un partener care să‑ți răspundă la ce trebuie să faci. Apoi, începem să avem discuții cu regizorul, cheia în care se joacă spectacolul sau scena de film, ne punem de acord și ușor-ușor, îi creezi o biografie personajului, cercetezi cam cum s-ar mișca, cum ar vorbi, cum ar tăcea, începi să aduni elemente și faci un crochiu, apoi începi să pui culoare.

În teatru sau în film se poate improviza?

Da, atîta vreme cît nu există o tușă finală, se poate improviza și e foarte bine că e așa. Dar din moment ce ai găsit modul de lucru care deja funcționează foarte bine într-un mecanism mare de-acum probat, atunci, mai ales în film, e nevoie să-ți păstrezi ceea ce ai creat și e agreat de regizor și de parteneri. Nu cred în actorii care, odată stabilit un lucru, încep la filmare altceva. Există, cum bine știi, o repetiție cu regizorul și una cu echipa, și atunci, în funcție de jocul nostru, ei își aranjează camera, luminile și, ca actor, trebuie să urmărești exact acest parcurs și să-l faci de cîte ori e nevoie ca să ajungă la temperatura la care are nevoie regizorul. Dacă te grăbești și faci ceva improvizat, ăsta e un fel de amatorism. La fel, la teatru, poți să improvizezi în repetiții, dar odată ce s-a stabilit un lucru, trebuie să mergi în acea direcție. Nu cred în improvizație decît înainte de filmare sau înainte de premieră. Ai da peste cap un mecanism care deja este probat și agreat de toată lumea.

Samir, din Cîini, este un personaj înspăimîntător care ucide cu sînge rece. Ce justifica îndîrjirea lui de a-l opri pe Roman (Dragoș Bucur) să vîndă pămîntul?

Eu n-aș numi-o îndîrjire. Samir este un om guvernat de legile locului și unul dintre cei care fac aceste legi. În film, apare Roman și deranjează ordinea deja stabilită. Dar nu mi se pare deloc îndîrjit, el doar repară, în mintea lui, și pune ordine în ceea ce acest Roman vine să strice. A fi îndrîjit în postura lui Samir înseamnă a fi un om slab, or Samir este un tip foarte puternic, are o putere care îl conduce din prima pînă în ultima secundă. De aceea și alege să se sinucidă, lovindu-se cu capul de mașină, să nu moară doborît de gloanțele polițistului. Ține de o energie extraordinară pe care o are el, ca personaj. El face o repunere în ordinea de el creată de ani de zile și deranjată de un orășean.

„Eu aici, dacă vreau să trec drumu’, îl trec. La oraș trebuie s-aștept să se facă verde“, este o replică definitorie pentru Samir. De ce acționează ca și cum ar fi stăpînul infernului?

Pentru că e de mult acolo și pentru că de 30 și ceva de ani, de cînd a venit polițistul în sat, nu a reușit să-l prindă și să probeze crimele și toate odioșeniile făcute de el. Polițistul îl urmărește și vrea să-l prindă, dar nu poate. Samir e un tip foarte inteligent, are o inteligență nativă și, în comparație cu celelalte personaje de la fermă, e clar deasupra tuturor. El se simte chiar relaxat în relațiile cu cei din jur și are o forță extraordinară. În schimb, este egalul polițistului Hogaș, interpretat de Gheorghe Visu.

Între personajul Samir și bunicul lui Roman pare că e o legătură foarte strînsă asupra căreia planează misterul… Ce anume îi leagă?

Asta ține de limbajul cinematografic și, în clipa în care unele răspunsuri ar fi explicite, această atmosferă nu ar mai exista. Dem. Rădulescu îmi spunea la clasă asta: „Dacă te duci la Paris și întîrzii la film nu e ca aici, nu e nici o problemă să nu te mai primească. Odată ce intri în sală, dai de o doamnă  drăguță care te conduce cu o lanternă la scaun și tu trebuie să ai grijă să-i pui un bănuț în palmă. Dacă nu-i pui nici un bănuț în palmă, o să-ți spună la ureche «Doctorul a omorît-o!».“ La fel e și cu misterul din Cîini. Dacă noi am fi spus-o în film, nu ar mai fi avut tensiunea dorită, s-ar fi clasat într-un gen de film american explicit. E mult mai scarry să pleci din sală cu senzații și cu întrebări, și e mult mai groaznic ce se petrece în mintea spectatorului decît ce se petrece în film. Fiecare poate să își închipuie ce vrea el și ăsta e un mare cîștig.

Nu pot să nu vă întreb despre scena de final, care este un spectacol, cînd cădeți împușcat de trei ori și parcă nu mai muriți… Cum ați repetat secvența?

E o secvență pe care nu pot spune că am repetat-o de mai multe ori, ci am livrat-o în mai multe moduri. Spre exemplu, este scena în care, după ce îl omor pe Pilă în mașină, mă duc acasă la Roman și o găsesc pe  iubita lui, jucată de Raluca Aprodu. Știu că am tras cam în jur de zece duble acolo, dar în aproximativ șapte moduri diferite: o dată, Samir intră și se uită prin curte, a doua oară, intră și o privește numai pe ea în ochi, altădată se uită ca și cînd ar vrea să o devoreze. Am încercat să filmăm în foarte multe feluri, pentru că și Bogdan (n. red. – Mirică) era excitat artistic de ce ieșea la acea scenă.

Cum a fost la secvența cu ciocanul?

Acolo, Samir are o determinare și duce planul pînă la capăt, nu merge cu jumătate de măsură, nu-l așteaptă pe Pilă să mai greșească încă o dată după ce aude telefonul. El știe mereu ce are de făcut. Se uită pe fereastră, tace și așteptarea aceea mie mi se pare, ca actor, mult mai groaznică decît omorîrea cu ciocanul. Din clipa în care el aude telefonul, se concentrează și nu-i vine să creadă că a fost trădat de omul lui de încredere.

Sînt foarte multe tăceri în film…

Asta am încercat cu Bogdan să facem, să nu fie Samir un personaj linear. Pauzele în secvența de la grătar, cînd înjură și vorbește despre oraș, unde Roman e și el derutat. E ceva, un rău care intră în tine și căruia nu-i faci față, nu există nici un antidot pentru el, iar ca spectator rămîi țintuit în scaun. Samir e un personaj așezat și are un legănat al vorbei, așa l-a văzut și Bogdan, tocmai pentru că are puterea pe care i-o dă viața de acolo.

Ați făcut cîndva o declarație paradoxală: „Actor mare nu te face publicul, te face breasla“. Asta îmi amintește de o declarație a lui Jean Cocteau, care spunea că „un singur actor nu poate face totul, e nevoie ca el să se integreze unui grup“. Vă mențineți și astăzi afirmația?

Sînt de acord cu asta și nu văd paradoxul din declarația mea. Nu poți fi actor mare într-un film în care regizorul e slab și actorii mai puțin talentați. Nu ai cum. Cu toate că se mai spune „Uite ce actor mare e cutare în filmul ăla de doi lei!“. Nu, ca să fie un film mare, trebuie ca tot grupul format din oamenii din spatele camerei să înțeleagă că se petrece acolo un lucru de o finețe extraordinară. Am filmat astă-vară în Maroc și era trecut pe un anunț: „Rugăm toată echipa să aibă pe platou un comportament adecvat“. Spune foarte mult lucrul ăsta. Dau un alt exemplu, la 4, 3, 2, cînd am filmat scena sensibilă cu avortul, oamenii cu reflectoarele și cu cablurile aproape că mergeau în vîrful picioarelor, pentru ca actorii să se poată concentra.

Tot mai mulți actori fac parte din juriile marilor festivaluri de film. V-ar tenta să faceți parte din juriul de la Cannes?

Am și fost acum trei ani în juriu la Festivalul de Film de la San Sebastian și a fost o experiență absolut uluitoare. Fusesem cu un înainte cu filmul Principii de viață al lui Constantin Popescu și atunci directorul festivalului, José Luis Rebondinos, m-a întrebat dacă vreau să fac parte din juriu în secțiunea mare. Întîi m-am dus fără să știu cu ce se mănîncă treaba asta, dar chiar e un lucru tratat cu foarte mult profesionalism. Au fost discuții interminabile, argumentații, dincolo de latura boemă de acolo, în care te întîlnești cu actorii de la Hollywood.

Isabelle Huppert spunea într-un interviu că „pentru un actor, filmul este spațiul ideal pentru o formă de autobiografie deghizată“. Vă regăsiți în această declarație?

Eu cred că actorii sînt privilegiați pentru că își pot sublima experiențele într-un mod artistic cum ar fi filmul sau teatrul. Lucrul acesta este, fără îndoială, un privilegiu. Tot ce trăim, frumos sau urît, îl putem sublima, exorciza printr-un act artistic. Sînt oameni care trăiesc experiențe foarte dure și sînt nevoiți să meargă la psiholog ca să treacă peste ele. Noi, actorii, avem ocazia să facem asta prin film sau teatru.

 a consemnat Roxana CĂLINESCU