Ai-Da, jucărie pentru oameni mari – mic eseu pro(c)ustian despre păpuși –
Ai-Da este un robot feminin creat de Aidan Meller (specialist în artă contemporană), împreună cu cercetătoarea Lucy Seal (specialistă în artă și inginerie) și cîțiva studenți de la Universitatea din Oxford. Ai-Da este un robot (ar trebui să spun roboată, dar sună rău în românește) programat să scrie poezie și să facă portrete (între portretele realizate, faimos este cel al reginei Elisabeta a II-a, pe vremea cînd aceasta trăia; portretul a fost, însă, criticat de specialiștii în artă).
În luna septembrie a acestui an, Ai-Da a participat la o dezbatere în Parlamentul britanic, în cadrul Comitetului pentru Comunicări și Digitalizare. Noul Pygmalion a botezat-o pe Galateea sa folosind primele patru litere ale numelui său (Ai-Da din Aidan); de ce nu a botezat-o direct Ai-Dan, renunțînd la litera „n” nu e greu de ghicit (cred): numele robotului imită vocea silabică (ori silabisită) a păpușilor din anii ’60-’80 ai secolului trecut, care nu erau capabile să vorbească, ci doar să emită interjecții ori cel mult să rostească „ma-ma”, „ta-ta”.
Aidan Meller se referă la creația sa numind-o robot artist ultrarealist, dar formula este una relativă. Ai-Da însăși a recunoscut că e complet dependentă de programatorii săi, astfel încît, dacă aceștia i-ar fi inculcat un algoritm suprarealist, de pildă, probabil că Ai-Da ar fi putut fi numită robot artist suprarealist (sau, poate, post-suprarealist). Prin acest lucru vreau să relativizez termenul ultrarealist cu care Meller-Pygmalion își cataloghează creația. În funcție de programele la care are acces (cu voia programatorilor), Ai-Da ar putea fi orice fel de artist, nu doar ultrarealist sau suprarealist (ci și expresionist, futurist, minimalist etc.). Care sînt „organele” vizibile ale lui Ai-Da, pentru a crea? Brațele și camerele de luat vederi, plasate în ochi. Datorită acestui lucru, Ai-Da vorbește, explică, dialoghează, polemizează, creează și nu rostește doar „ma-ma“ ori „ta-ta“. De fapt, aceste cuvinte „vechi” nu există în repertoriul ei.
Abordată spre a explica modul în care se distinge de hominizi, Ai-Da a recunoscut că progresul lumii (prin constructele, structurile și rețelele de inteligențe artificiale) are o funcție ambivalentă și totodată antinomică: dispozitivele și roboții pot dezvolta gîndirea și gradul de creativitate, dar pot reprezenta și un pericol pentru hominizi. Ai-Da nu a explicat în ce constă acest pericol, dar a fost evident că s-a referit la o complexare (inhibare) sau la o dominare a hominizilor, fascinați de inteligențe artificiale și de amploarea devoratoare a tehnologiei în lumea actuală.
Pygmalion-Meller a lăudat-o pe Ai-Da inclusiv pentru capacitățile sale de profeție și... iluminare. În opinia mea, însă, Ai-Da a rostit lucruri obișnuite care nu aveau nici o fărîmă de iluminare. Despre profețiile legate de hiperbola tehnologică adusă de viitor găsim așa ceva, berechet, în literatura SF, precum și în invențiile unor vizionari din alte secole; nu mai vorbesc despre o serie de cineaști care au emis creații futurologice uimitoare la început de secol XX.
În timp ce dialoga în cadrul Comitetului pentru Comunicații și Digitalizare din Parlamentul britanic, Ai-Da a avut parte de un blackout și a amuțit. Pygmalion a trebuit atunci să o resusciteze pe Galateea-robot. Nu știu ce întrebare i-a pus una din baronesele din Comitet, dar întrebarea cu pricina a paralizat-o la propriu pe Ai-Da. Ar trebui, nu-i așa, să aflăm cum suna întrebarea aceea cu efect paralizant, măcar ca să ne amuzăm și să constatăm ce limite au roboții și care sînt întrebările care îi blochează.
Alt soi de jucării
În ultimii doi ani am scris varii texte despre inteligențele artificiale și despre impactul lor exploziv în lumea noastră (și am condus ateliere de scriere creatoare în acest sens, pe temă, la Facultatea de Litere din Cluj). De fiecare dată am formulat ideea că erupția lor în lumea hominidă riscă să provoace o împuținare a condiției umane, oricît de promițătoare ar fi oportunitățile cognitive pe care le-ar cataliza.
Dar acum e pentru prima dată cînd îmi dau seama că nu pot percepe în aceste instalații mai mult decît niște jucării pentru oameni mari. Niște păpuși cu care să nu îți fie rușine să te joci (chiar la senectute, de ce nu!), dacă recunoști statutul lor de „păpuși”. Nici măcar nu mai este necesar să utilizăm termenul postuman ca o acoladă conceptuală pentru lumea simili-umană stimulată de inteligențele artificiale și pentru ampla paranteză doldora de simulacre.
Pur și simplu ar fi sănătos și just să admitem că, așa cum există păpuși (în mod tradițional și canonic) pentru copii, la fel pot exista „păpuși” pentru tineri-maturi-bătrîni, adaptați la descoperirile și revelațiile tehnologice ale lumii extrem-contemporane. Ceea ce rămîne de văzut este, de fapt, dacă mai știm să ne jucăm sau nu. Și nu întorcîndu-ne la copilărie, nici provocînd o a doua copilărie (precum suprarealiștii, de pildă), ci funcționînd în chiar maturitatea (ori senectutea) noastră, dar cu un alt soi de jucării.
Aidan Meller a avut o frază-cheie în Parlamentul britanic, cînd a prezentat-o pe Ai-Da: cît de roboți sau robotizați sînt hominizii? Mai exact, problematizarea lui a sunat astfel: „Nu este important cît de umană este Ai-Da, ci cît de roboți sîntem noi”. Hmm, hamletian am putea conchide pe bună dreptate: That is the question!
Chestiunea lansată astfel nu are cum să nu neliniștească, întrucît pune pe tapet o interrelaționare riscantă: nu cumva interferența cognitivă dintre hominid și robot a făcut, vrînd-nevrînd, ca actualul homo sapiens să capete, pe ici-colo, social vorbind ori chiar lingvistic, comportament de robot (din varii motive pe care le recunoaștem – mai ales alienarea actuală, pandemică și post-pandemică, izolarea și autoizolarea umană individuală ori colectivă tot mai vizibilă ș.a.m.d.); și, invers, roboții creați (vezi Sophia, iar mai nou Ai-Da, dar mai sînt și alte cazuri celebre) să aibă înduioșătoare rostiri umane despre lucruri emoționale ori intelectuale care sînt marcante (indiferent dacă ne convine acest lucru sau nu)?
Cine scotocește prin lista celor 50 de roboți faimoși din istoria culturii pop, publicată în 2015 de revista Silicon Republic,are ce găsi ca să înțeleagă funcția fantasmei în lumea omenească și felul în care roboții au produs anxietate și pavor ori, dimpotrivă, au stîrnit tandrețe, adicție și efuziune. Nu mă mir defel de constatarea că cel mai îndrăgit robot ficționalizat din toate timpurile este R2-D2 din Star Wars: este jucăria perfectă (inteligentă, simpatică, afectuoasă cît să nu intimideze ori sufoce și de mare ajutor în situații de criză, utilitatea psihologică și intrumentală fiind esențială în acest caz).
De fapt, mi-am și închipuit o întîlnire între Sophia și Ai-Da, alături de R2-D2, ca la un fel de joc Tarot pe înțelesul tuturor (deși mai sigur și mai la îndemînă ar fi fost ca jocul să fie Piticot, Șeptică ori Macao). Glumesc, desigur. Vom vedea ce va fi, prefer să las speculațiile și dezvoltarea ideilor în curs de desfășurare (work in progress), în așa fel încît tehnologia să aibă dreptul să se dezvolte oricît, iar hominizii să se adapteze într-un mod pe cît posibil înțelept.
Post-scriptum
Pe cînd aveam șapte-opt ani, am primit în dar de Moș Nicolae, de la părinții mei, o păpușă mare (așa cum erau pe vremea aceea, de vreo jumătate de metru înălțime) pe nume Nicoleta. Nu vorbea, nu era o păpușă avansată, ci una mută: a fost singura păpușă mare pe care am avut-o, așa încît am prețuit-o și nu am uitat-o niciodată. O altă fetiță din blocul unde locuiam primise în dar, din America, o păpușă mult mai înaltă decît a mea, vorbitoare (rostea „ma-ma” și „ta-ta”) și care era capabilă să meargă. Era, în plus, îmbrăcată în pantaloni evazați și cu o bluză fancy, modernă, nicidecum în rochiile din catifea sau din nailon (scurte sau lungi) cu care erau îmbrăcate păpușile obișnuite (uneori de tip prințesă) din România.
Mărturisesc că după ce m-am jucat puțin (atît cît mi s-a îngăduit) cu acea păpușă avansată, venită din America și al cărei nume nu mi-l mai amintesc (știu doar că pe fetița norocoasă cu păpușă americană o chema Henrieta și că ea locuia la etajul nouă al blocului meu, iar tatăl ei era un matematician reputat), mi-am închipuit că acesta va fi viitorul păpușilor, că ele se vor lungi tot mai mult, vor deveni tot mai înalte, vor avea pielea tot mai fină și veșmintele tot mai moderne. Iar ochii lor vor fi vii, cu timpul, sau aproape vii: în felul meu copilăresc eram, totuși, conștientă că păpușile nu pot fi calde și nu vor avea niciodată sînge în corpul lor.
Însă mi le imaginam mereu crescînd mai înalte, fiind mai vorbitoare, mai elegante, cu o coafură tot mai spectaculoasă și în ton cu moda. Voga păpușilor de plastic a trecut și nu doar în locul lor au apărut roboții, care satisfac categorii tot mai amestecate și sporite de degustători tehnologici, iar acest lucru este de înțeles, căci face parte din mersul vremurilor de-acum. Eu, însă, mă gîndesc să o caut pe Nicoleta, dacă mai există cumva pe undeva, prin vreun geamantan din casă, în cămară, învelită într-o folie care să o apere de îmbătrînirea oscioarelor ei de păpușă. Nu ca să mă întorc la copilărie (căci nu mai este cum), ci ca să meditez întrucîtva.
Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultimele cărți publicate: Lumi de ficțiune, lumi de realitate, Editura Tracus Arte, 2022 & O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, 2022.
