„Scrisul e dinamită pură pentru simţuri“

7 februarie 2013
„Scrisul e dinamită pură pentru simţuri“ jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013)


Dan Coman (n. 1975) a absolvit Facultatea de Filozofie la Cluj. A debutat în volumul colectiv Camera (1995), alături de poeţii Marin Mălaicu-Hondrari şi Florin Partene, şi individual, în 2003, cu volumul Anul cîrtiţei galbene (Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" şi Premiul pentru debut al USR). În 2010 a beneficiat de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu). Împreună cu Petru Romoşan este coautorul antologiei Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (2011). Alte cărţi publicate: ghinga (2005), d great coman (antologie, 2007), Dicţionarul Mara (2009), Irezistibil (2010) şi Parohia (2012). Poezia sa a fost tradusă în limbile franceză, suedeză, sîrbă, maghiară, slovenă şi engleză. Antologia Erg a apărut anul trecut la Editura Charmides.

Fost fotbalist, potenţial filozof, actual profesor de educaţie antreprenorială, soţ şi tată a doi copii, poet listat... Ce se-nţelege de aici?
Se-nţelege că scrisul este strîns legat de condiţia fizică. De disciplina tehnico-tactică. Şi se mai poate-nţelege că nu te aşezi la masa de scris oricum: e nevoie de o strategie clară de marketing: publicul-ţintă, analiza concurenţei, a trendului, titluri-slogan. Numai aşa poţi să ajungi un poet listat. Şi numai ca poet listat îţi poţi permite timp excedentar pentru cărţile tale, pentru citit şi lenevit. De aici se poate înţelege şi că, scriind, ai putea duce o viaţă normală. Cîteva ore la şcoală, predînd educaţie antreprenorială, utilizînd discursul didactic, pentru ca rolul acesta să fie important, fermecător şi exact. Apoi multă vreme în preajma familiei, schimbînd registre, ghidînd şi asigurîndu-ţi bucuria. Şi mai apoi cafeaua cu cei cîţiva prieteni, pentru echilibru.
Doar că, pînă şi atunci cînd toate acestea funcţionează impecabil, de-a lungul capului tău se rostogoleşte ceva mărunt şi rece, care nu te lasă în pace, o realitate nedefinită, un zgomot de fond care te urmăreşte pînă şi-n cele mai profunde bucurii. Încerci să-ţi precizezi despre ce este vorba, te gîndeşti că poate poezia te va ajuta să-ţi explici. Scrii în continuare şi zgomotul de fond se amplifică. Nu mai scapi de el.

Şi aşa se face că ultimele tale cărţi - un (fel de) roman, un poem în proză, o antologie de poezie - sînt atît de diferite? Înseamnă asta o reorientare printre genuri, o căutare, o reinventare a ta ca scriitor?
Înainte de cărţi, să ne oprim mai întîi la cafeaua de noapte. Ninge, copiii au adormit, se aude bîzîitul frigiderului, în blocul vecin toate luminile s-au stins. Abia de-acum încep să am răbdare cu mine. Însă nu, nu fără tutun. Puţini sînt cei cu care poţi bea, tîrziu în noapte, o cafea (dacă preferi ceai, să spui).
Lucrez acum la o carte pentru copii, mă încîntă ideea. Îmi face o mare plăcere să scriu cartea asta, mereu cu gîndul la cei doi, ai mei. Scriu pentru că mă încîntă gestul. Întotdeauna a fost aşa. Şi scriu cu gîndul la cîţiva oameni, Marin şi John, Ana şi Mara şi Crina şi Alex, la ce-or să zică ei cînd vor citi. Asta e toată strategia mea în ceea ce priveşte literatura. Aşa mă orientez zi de zi, în funcţie de asta se-ntîmplă celelalte lucruri din viaţa mea.
Tot ce ştiu e că trebuie să scriu pentru a fi funcţional acasă, în cafenea, la şcoală sau la cumpărături. Iar cînd poezie nu se poate (şi, întocmai cum se cuvine, asta se poate foarte rar), mă joc cu altceva. Aşa se face că, după trei cărţi de poeme, am scris un jurnal (Irezistibil), o (pseudo)monografie (Parohia) şi mi s-au făcut, în 2012, trei antologii (una, ghinga, publicată-n Germania la capătul lui octombrie, în traducerea lui Georg Aescht; o broşurică simpatică apărută în vară, Zacatek, în Slovenia lui Ales Mustar, şi Erg, la Charmides-ul lui Gabriel Ţărmure, odată cu iarna).
S-a oprit frigiderul şi am tresărit.
Scrisul e o obişnuinţă stranie, poate nu foarte diferită de obişnuinţa stranie a omului de a umbla în două picioare, de a mînca, de a colecţiona şerveţele. Am văzut mai întîi cîtă bucurie aduce cititul, apoi am simţit din plin complicata plăcere a propriului scris. Obişnuinţa plăcerii, aşadar, greu de contracarat. Mă preocupă foarte mult reînnoirea acestei plăceri. Erotismul din vremea scrisului. Pofta. Mica vinovăţie de după. Nu pot face decît poezie. Nu mă interesează cu adevărat decît poezia.
Nu mai ninge. La una din ferestrele blocului vecin s-a aprins lumina. S-o fi trezit cineva să citească?

Spuneai undeva că eşti incapabil să scrii proză, acum spui că nu te interesează cu adevărat decît poezia; totuşi, şi în Irezistibil, şi în Parohia pagini întregi sînt proză (scurtă). De ce te încăpăţînezi să te agăţi de poezie? Crezi cumva că poezia ar fi superioară prozei?
N-am scris niciodată poeme, cu atît mai puţin proză (scurtă). Întotdeauna am construit cărţi. Blocuri aspre, monolitice, în care partea n-are decît o relevanţă minoră. Mi-ar plăcea enorm să reuşesc din cînd în cînd nişte versuri pe care să le pot savura. Să le pot lăsa să aştepte, în cap sau pe-o bucată de hîrtie, atît cît e nevoie ca să se-nchege poemul în jurul lor. Apoi, cînd s-ar aduna suficiente, să le pun împreună într-un volum, să le ordonez frumos, să aleg titlul, să am de unde alege cînd citesc la lecturi, în funcţie de tipul de public.
Din păcate, n-am putut lucra niciodată aşa. Eu văd prima dată întregul, abia apoi construiesc detaliul. Am subiectul, îl întorc pe toate părţile, încerc să-l duc cît de departe pot. Cînd mă aşez să scriu, nu pornesc de la ideea de-a scrie un poem sau o povestire, ci o carte. Un singur text, cu o temă pe care s-o împing pînă-n pînzele albe. Ţine asta de poezie sau de proză?!
Sigur, aş fi încîntat să pot scrie proză. Nu roman poetic, nu poeme în proză, ci proză din aia adevărată, consistentă, cît se poate de clară. Am o mare admiraţie faţă de cei care reuşesc asta, îi invidiez cu adevărat. Dar mie nu mi se potriveşte. N-am instrumentele necesare. Mă interesează doar poezia, da. Aşa numesc eu scrisul ăsta al meu grăbit şi întortocheat, pe alocuri ilizibil, aşa îi spun, orice-ar fi. Forţa uriaşă a propoziţiei care nu e dusă pînă la capătul rîndului sau care e dusă mult dincolo de capătul rîndului, monotonia agonizantă a setului redus de limbaj cu care prefer să lucrez. Simt atunci puterea cum clocoteşte în mine, gata-gata să dea pe dinafară, împingîndu-mă acolo unde oamenii deştepţi şi care se pricep la literatură spun că nu e voie. Adrenalina care creşte imediat ce trec graniţele, şi pe care am simţit-o prima şi prima dată undeva în copilărie (să fi fost printr-a V-a, a VI-a?) - cînd, scriind în caietul meu secret de compuneri o poezie despre mama, m-am trezit spunînd negru pe alb că ea e singura femeie din lume la fel de frumoasă ca Elena Ceauşescu. Ştiam că nu se cade, că nu e voie, simţeam cumva că am călcat pe bec -, dar tocmai asta mă făcea să-i dau înainte, chiar dacă uimit de ceea ce tocmai scriam.
Cît priveşte cărţile la care te referi, dă-mi voie să mă îndoiesc serios cum că acolo ar fi, de-adevăratelea, proză. După cum nu sînt foarte sigur că, de exemplu, ghinga e o carte de poezie. Irezistibil-ul l-am scris ca pe un jurnal, folosind doar mecanismele de suprafaţă ale prozei pentru a sonda, cu instrumentele propriei poezii, pînă unde poate merge eşecul poeziei. Iar Parohia e o simplă monografie - şi dacă e acolo literatură (acea atmosferă densă şi stranie pe care-o caut eu în literatură), asta se datorează tot poeziei.

Observ tot mai des această preocupare a scriitorilor de a-şi păzi scrisul de categoriile de gen, de convenţiile formale, de etichetele limbajului critic, ca şi cum scrisul ar fi o formă vizuală de tăcere care, precum în ghicitoarea cu pricina, s-ar risipi cînd i-ai rosti numele. Există cumva aici şi teama de o eventuală dezvrăjire a actului scrisului?
Cred, totuşi, că-n cele mai multe cazuri lucrurile sînt cît se poate de clare: avem, pe de-o parte, cărţi curate de poezie, proză etc. - şi, pe de altă parte, discursul critic, bine structurat, cu instrumente bine adaptate, potrivite unor asemenea operaţiuni. Uneori, însă, apare cîte un text pe care nu prea ştii de unde să-l apuci, cu o logică internă absolut nouă, numai a lui. Cărţi stranii, neîncadrabile, pentru care aceste categorii (proză, poezie) se dovedesc a fi prea înguste (sau, cine ştie, poate mult prea largi). Şi nu mă refer aici la tipul de cărţi mari care modifică paradigme, care înnoiesc radical un anumit gen, căci ele sînt tot cărţi de poezie sau proză. Mai degrabă mă gîndesc la un soi de cărţi foarte fragile, foarte singure, care apar în vuietul ăsta al literaturii aşa cum ar apărea într-o bună dimineaţă o buburuză pe perdea - şi nici n-ai apuca să te bucuri, căci o clipă mai tîrziu ar fi sute, mii de buburuze foşgîind pe deasupra perdelei, un singur nor dens şi mişcător întunecînd pentru cîteva secunde camera, dezechilibrînd liniştea începutului de zi, nedumerind. Apoi ar dispărea brusc, lăsînd perplexitate-n urma lui.
Sînt texte care depăşesc, prin structura lor contorsionată, neobişnuită, orice încercare de a le măsura cu unităţile deja testate. În cazul lor, critica trebuie să-şi modifice radical perspectiva, să-şi înnoiască armele, să găsească alte instrumente pentru a le analiza, altfel le ratează. Ce sînt, de pildă, În zahăr de pepene sau Cartea tuturor intenţiilor sau De ce fierbe copilul în mămăligă? Nici poezie, nici proză, cu atît mai puţin proze poematice ori poeme în proză. Cărţile de genul ăsta se sustrag imediat ce încerci să le decodifici prin grilele existente. Se ascund şi tac - abia apoi atacă, infiltrîndu-se de-o parte şi de alta a genurilor, ademenindu-le doar ca să le submineze. Lucrînd cu armele şi în numele literaturii, dar creînd panică pe teritoriul ei atît de solid.

Sînt aceste "cărţi foarte fragile, foarte singure" expresia unui scriitor la fel de fragil şi singur? Tu, spre exemplu, scrii pentru că eşti tare sau cum?
Orice om are combinaţia asta de fragilitate şi forţă. Nu e vorba neapărat despre a fi puternic sau slab, deşi expunerea la scris dezechilibrează raportul, probabil în favoarea fragilităţii. Cînd scrii, domină forţa, dar tot ceea ce scrii amplifică cealaltă parte. După cum - ştim prea bine - scrisul e strîns legat de puterea pe care ţi-o dau cărţile altora. Ele îţi oferă energia şi încrederea necesare scrisului. Senzaţia clară că asta trebuie să faci. Şi merită, atîta vreme cît durează gestul. Mai apoi e posibil ca forţa asta enormă, pe care o ai cînd scrii, să se transfere unora din cei care te citesc, dîndu-le curaj şi putere, dar ceea ce deja ai scris pe tine nu te mai ajută deloc.

„O formă foarte sofisticată de erotism“

"Pentru poezia mea sînt cel mai mare duşman, fiindcă, dacă trăiesc eu ca om, poezia dispare, şi invers - şi atunci cînd scriu, gestul ăsta e absolut inuman", declarai undeva. Se opune structural poezia vieţii şi umanului; de unde această opoziţie?
Scrisul duce în zone unde - vorba poetului - omenirea încetează. Asta lasă urme adînci. Dezechilibrează orice alt gest pe care-l faci în afara scrisului. O răfuială asiduă şi fără sorţi de izbîndă cu microbul ăsta teribil, cu boala care-ţi intră în oase odată cu el, cu neputinţa de-a mai da înapoi. Nici măcar să renunţi nu mai poţi. "Cei care nu mai scriu nu scapă de paloarea fiarei" - o spune Iris în Cartea tuturor intenţiilor a lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Cînd scrii e încă bine, plăcerea gestului capătă sens. Dacă şi textul iese aşa cum trebuie, plăcerea şi încrederea în viaţă se pot prelungi. Reuşeşti să fii fermecător aproape o zi întreagă. Cu cei de-acasă, cu colegii, cu vînzătoarea de la colţ. Eşti în stare să te opreşti şi să admiri, cu voce tare, orice lucru din afara hîrtiei. Dar nu trece noaptea şi Perturbatoarea începe să-şi lase semnele în preajma ta.
Iar cînd ai altceva de făcut, cînd trebuie să te îngrijeşti de propria viaţă, totul se face în grabă, neîmplinit, ciulind întruna urechile. Ajuns în afara hîrtiei, nu-ţi doreşti nimic mai mult decît să revii, să fii singur ca să poţi scrie. Şi dacă nu poţi să scrii, atunci totul devine jalnic. Dorinţa de a fi singur şi-a scrie devine jalnică. Umilinţa extremă a scrisului. Ritmul lui rece care pătrunde încet-încet pînă şi-n cele mai casnice activităţi.
Mişcările astea epuizează. Mişcările astea fac prăpăd în viaţa cea de toate zilele. Merită? Cărţile celorlalţi confirmă cu vîrf şi îndesat că merită.

Aduci mereu în discuţie cărţile altora. Ce sînt acestea pentru tine, cum acţionează, uman şi creativ, asupra ta?
Dintotdeauna prietenia mea cu Marin Mălaicu-Hondrari şi cu John Florin Partene, cu Teodor Dună sau Claudiu Komartin s-a bazat pe cărţi. Mai întîi entuziasmul în faţa cărţilor altora, abia apoi bucuria stîngace a propriului scris. (Dumnezeule, ani întregi n-am vorbit decît despre literatură, ca apucaţii! Pînă cînd, într-o seară, ne-am dat seama că noi, bărbaţi în toată firea, n-am discutat niciodată, de exemplu, despre femei, altfel decît ca personaje-n cine ştie ce carte. Pur şi simplu ne-am speriat. Am hotărît imediat că trebuie să fim mai atenţi unii la ceilalţi.)
Scrisul e provocat de citit. Şi cum scrisul înseamnă rigurozitate, trebuie să înveţi aproape fiecare mişcare ca să-ţi poţi delimita vocea. Cititul e esenţial pentru asta. Aşa afli ce ţi se potriveşte ţie ca scriitor. Cărţile celorlalţi determină strict tipul de literatură pe care-l vei face (are dreptate Teodor Dună, poate dac-am fi dat la începuturi de O'Hara, şi nu de Trakl, cu totul altfel ar fi scrisul nostru acum). Evident, unele cărţi te învaţă ce şi cum să scrii, din altele înveţi cum şi de ce să te fereşti.

Cum vezi această relaţie dintre scrisul ca act profund personal şi intim şi prezenţa scriitorului în public ca personaj "irezistibil"? Se află aici un paradox, o fatalitate, un efect absurd?
La mijloc e acel orgoliu exacerbat care te face să crezi că poţi încînta. Nu-ţi vine să apari în public dacă nu-ţi admiri suficient opera. Unii îşi citesc textele abia audibil, modelînd o voce pe care n-o folosesc peste zi, alţii cîntă şi strigă; unii gîndesc happening-uri care să şocheze, alţii, prea copleşiţi de importanţa momentului, abia silabisind. Cîte trei, cîte 15-ntr-o seară, nu toţi ascultîndu-se-ntre ei, aproape toţi convinşi de importanţa operei lor. În cazul unora, prezenţa publică este un mare avantaj pentru ceea ce scriu, în cazul altora - dimpotrivă. Şi peste toate acestea - cititorii, cu prezenţele lor generoase. Un spectacol. Ceea ce rămîne însă sînt cărţile. Şi e foarte bine aşa.

Ce promisiuni îţi face ţie poezia, ce urmăreşti cu scrisul dincolo de plăcerea şi încrederea efemere despre care vorbeşti?
Doar gîndul la poezie mă poate face încă să cred că într-o bună zi - vorba tînărului Alex Văsieş - "voi ieşi de după perdea, voi fi ofensiv ca Eric Cantona."

„De cîte ori vreau să-mi recitesc volumele - nu reuşesc. După primele pagini mi se face foarte ruşine - şi atunci aş arunca tot-tot.“ Ruşine de ce n-ai putut spune sau de ceea ce ai îndrăznit să spui?
Poate ruşine e prea mult spus. E mai degrabă un fel de disconfort care apare îndată ce, împins de micile răbufniri de entuziasm şi încredere, îmi deschid cărţile. Şi disconfortul ăsta nu apare pentru că mi s-ar părea slabe textele de-acolo, ci pentru faptul că n-am reuşit să mă desprind încă de mecanismele lor. Mă enervează pentru că revin la ele, deşi nu m-ajută cu nimic. Nu simt c-am învăţat ceva de pe urma lor. De aceea nu pierd nici o ocazie, publică sau privată, ca să le subminez consistenţa, poate aşa voi reuşi, în sfîrşit, să mă desprind.
Nici nu mă pot opri să scriu, pentru că, dacă cititul e o formă casnică de tandreţe, scrisul, în cazul meu, e o formă foarte sofisticată de erotism.

Un erotism generos împărţit cu ceilalţi, sau egoist, suficient sieşi?
Erotismul suficient sieşi e o găselniţă, n-are nici un rost. Dar nici un erotism prea generos nu se cade. E, în definitiv, foarte simplu: aşa cum unii au nevoie de filme sau cărţi sau de cine ştie ce alte năstruşnicii pentru a-şi provoca corpul, eu folosesc (şi) scrisul. Pînă la plăcere mai e nevoie însă de cel puţin un alt corp.

Scrisul provoacă sau calmează simţurile?
Scrisul e dinamită pură pentru simţuri. După nici o carte, ajungi să vezi cu forţa a patru ochi, să auzi cu opt urechi şi să simţi fiecare modificare de temperatură ca şi cum n-ai mai avea piele. De aici oboseala clinică cu care te ridici uneori dintre hîrtii.

Lumea crede că scriind o carte ai făcut-o (şi) în scop terapeutic, că te-ai "vindecat"; alteori, se aşteaptă ca scrisul să fie pur act de cunoaştere. Sînt acestea nişte clişee? În fond, cîtă vindecare şi cîtă cunoaştere ţi-au oferit ţie propriile cărţi?
Cu fiecare carte scapi de ceva, fie şi măcar de tensiunea scrierii acelei cărţi. A scrie e o formă de catharsis, doar că, pînă şi atunci cînd reuşeşti să te "vindeci", rămîne trauma tratamentului, a îndelungatei terapii.
Scrisul e şi o formă de cunoaştere, dar de la un punct încolo apar cel puţin două căi: pe de o parte, sînt cei care, scriind, devin mai buni, găsind nebănuite resurse de umanitate în realităţile pe care le sondează. Să scrii ca să descoperi liniştea şi împăcarea - de admirat şi de dorit. Pe de altă parte, e drumul care duce în zonele tulburi pe care, descoperindu-le şi notîndu-le, nu faci altceva decît să amplifici neîncrederea care te-a provocat să sondezi. Ar fi preferabil să se ajungă cît mai rar aici, e greu de suportat ceea ce ajungi să ştii. Doar că alegerea nu-ţi aparţine.

Foi veline albe, A4

Eşti încă tînăr, dar crezi că poate un scriitor renunţa la scris sau scrisul renunţă la el? Cine pe cine epuizează?
Ştiu că e un clişeu, dar cred că alegerea nu aparţine scriitorului. Lui îi aparţin doar motivele pe care, dacă blocajul e absolut, le inventează, explicînd o decizie care numai a lui nu mai e. Dar gestul ăsta reprezintă, probabil, ultimul pe care-l mai poţi face pentru literatura ta. (Deşi, totuşi, ce gînd cumplit acesta, că ar putea veni o zi în care să nu mai ai ce să scrii!)

Scrii din obişnuinţă, din nevoie, din obligaţie? Scrii pentru, în ciuda sau împotriva a ceva?
Scriu din plăcere, după cum fumez din plăcere. Astfel de plăceri provoacă obişnuinţă. Nu m-am gîndit niciodată să renunţ - şi nici nu cred c-aş putea s-o fac. Deşi ambele, utilizate în exces, fac foarte mult rău. Iar eu fumez excesiv şi mă gîndesc la scris în mod excesiv. Scriu pentru plăcere, în ciuda nocivităţii ulterioare a gestului. Totul împotriva mea, ca să pot fi cît mai aproape de mine.

De ce ai nevoie ca să scrii şi ce anume ar pune capăt scrisului as you know it?
Am mare nevoie de cafea. De foi albe, A4, pix cu gel negru, LM roşu. De întîlniri repetate cu Marin Mălaicu-Hondrari, Ana Dragu, John Florin Partene în Class Café. M-ar impulsiona şi nişte bomboane Solano, cu unt şi cacao. Uneori mi-ar prinde bine şi cîte un deadline. Apoi trebuie să nu fie vară. Să nu fie bolnavi copiii, să ştiu că ea mă aşteaptă pînă spre ziuă. Alteori e suficient să citesc un poem bun. Mai e nevoie de curaj, de intransigenţă şi de răbdare. Cînd toate astea se vor fi dus, scrisul va fi rămas în urmă.

Dar în urma scrisului ce rămîne?
O vreme mai rămîn cîteva amintiri. Ale tale şi ale scrisului tău. Dar timpul trece repede. Nici patru generaţii după tine - şi întunericul va înfuleca totul.

Şi de ce foi veline, în loc de pagini liniate?
Foi veline, da, minim A4. Dacă sînt şi mai mari, cu atît mai bine. Simt că nu pot respira pe altfel de suprafeţe, mă enervează liniile alea care par că-mi dictează pe unde să trec, îmi limitează zvîcnirile. Pentru un poem folosesc o grămadă de hîrtii. Dacă scriu un singur vers şi nu-s mulţumit, arunc hîrtia. Orice tăietură, ştersătură, încercuire mă blochează. Am nevoie de cît mai mult spaţiu alb - şi de rînduri curate pentru a avea perspectivă asupra textului pe care urmează să-l scriu.

Şi ce antidot conţine vara, de nu scrii?
Da, vara nu. E prea cald, prea aproape corpul de minte. Prea multă transpiraţie, prea multă forfotă. Vara-i bine pe terase, în pantaloni trei sferturi, la mînecă scurtă. Cum să-ţi vină să scrii astfel echipat?

Unde scrii cel mai adesea: în cafenele, în bucătărie, pe marginea altor cărţi, la tine în cap?
Scriu doar în bucătărie pentru că doar aici se mai fumează. Întotdeauna de mînă, numai cu pastă neagră. Dacă primele două cărţi le-am scris exclusiv noaptea (şi-ntr-o cameră care azi nu mai există), acum nu mai pot scrie decît dimineaţa foarte devreme. În fiecare zi mă trezesc la ora 4, pregătesc cea mai bună cafea la ibric din lume, exersez.

"Cel mai mult mi-ar plăcea s-o întîlnesc pe Angela Marinescu pe cînd avea treizeci de ani", ai declarat undeva. Te gîndeşti la posteritate, aspiri la postura de a fi vizitat în timp de un tînăr poet din viitor?
Mă gîndesc la posteritate şi iată ce văd: peste 95% din cei care scriem vom avea exact soarta unor Theodor Şerbănescu, Samson Bodnărescu ori Nicolae Volenti... Nu va rămîne nimic, nu e nici o şansă pentru procentul mai sus amintit. Şi nu ştiu dacă, bătrîn fiind, mi-ar plăcea să fiu deranjat de poeţi tineri şi entuziaşti şi gălăgioşi care să-mi citească din opera lor. Mai degrabă retras, atent la lucrurile mărunte pe care doar boala le poate face vizibile.

Ce-i asta, resemnare, indiferenţă, modestie, aroganţă?
E doar o perspectivă. Una dintre posibilităţi. Trecerea timpului mă irită de pe-acum. Numai ideea că va veni o zi în care corpul acesta s-ar putea să nu mai poată (sau, şi mai aiurea, să nu mai vrea) să facă dragoste, să fumeze, să umble de unul singur încoace şi-ncolo - mi se pare insuportabilă. Fără prezenţa şi bucuriile corpului nu văd rostul scrisului. Cu atît mai puţin a discuţiilor despre scris.

Ştie corpul mai mult? - vorba lui Gheorghe Crăciun.
Poate nu ştie neapărat mai mult, dar "corpul meu e singurul lucru al meu", cum zice-un poem. De-aia duce el greul.

Tu ce defecte sau vicii incorigibile ai - în afară de cafea, fumat şi scris?
Încă mă afectează cronicile la cărţile mele. Mă bucur excesiv sau mă supăr excesiv citindu-le, deşi mi-am tot promis că voi fi mai atent la asta. Nu mă pot opri din jucat FIFA. N-aş putea dormi liniştit dacă n-aş avea măcar o pungă de bomboane în preajmă. Sînt dependent de Internet. Trebuie să am mai mereu ultimul cuvînt.

Apropo de cronici, ştiu că te irită expresia, deseori folosită de critici, "una dintre cele mai bune cărţi ale anului", dar există aşa ceva precum superlativul absolut în literatură?
"Un roman interesant", "o carte de care vom mai auzi", "una dintre cele mai proaspete" sau, mai nou, "o carte frumoasă"... Ce-s astea decît moduri de a nu-ţi asuma, în definitiv, mai nimic? Şcoala de filologie, care ne-nvaţă să nu fim radicali, mai bine evazivi, că nu se ştie niciodată... Şi nu se ştie niciodată, e drept, dar tocmai de-aia merită să fim radicali! De-aia există superlativul absolut, ca să fie spus răspicat.

Dacă ţi-ai tatua pe corp un vers sau o frază din literatura română, ce ai alege?
"tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă."

interviu realizat de Marius CHIVU

fotografii de Mircea STRUŢEANU şi Mircea REŞTEA

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.
image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.