Povestea celor două Mântulese

Andreea Răsuceanu, Cele două Mântulese, Colecţia „Planeta Bucureşti“, Editura Vremea, 2009 29,95 lei Strada Mântuleasa a Bucureştilor a intrat în memoria (culturală) colectivă graţie lui Mircea Eliade şi nuvelei sale Pe strada Mântuleasa, ce reînvie poveşti pline de mister şi de magie legate de pivniţele şi casele vechi ale străzii. Pe urmele lui Fărîmă, personajul lui Eliade, porneşte astăzi Andreea Răsuceanu, autoarea cărţii Cele două Mântulese, descoperind că secretele străzii coboară mult în timp, în veacul al XVIII-lea, cînd cupeţul Mantu se hotărăşte să ridice o biserică – pentru consolidarea poziţiei sale de negustor şi pentru mântuirea sufletului după moarte – pe pămînturile primite ca zestre de soţia lui, Stanca Mântuleasa. Mantu va muri curînd după aceea, lăsîndu-le pe soţia şi sora lui să se ocupe de terminarea bisericii şi să-şi lege, în fond, numele de această biserică. În posteritate, aşadar, două femei îşi dispută întîietatea în ce priveşte numele străzii şi al bisericii pe care literatura lui Mircea Eliade le-a nemurit. Cartea de faţă – amestec de ficţiune savuroasă şi fină analiză de documente inedite – reuşeşte să reconstituie o atmosferă, prinzîndu-ne, narcotic, de la prima la ultima pagină, în farmecul lingvistic al enumerărilor de ţesături, veşminte, podoabe, bunuri pe care se întemeiază economia şi existenţa prosperă a Manţilor, dar şi al complicatelor analize de documente legislative ale unui veac românesc zbuciumat. Cercetarea îmbină privirea istorică şi sociologică asupra străzii (capitole precum „Scurtă istorie cu peripeţii a mahalalei Mântulesei, de la 1734 pînă în zilele noastre“ sau „Îndeletniciri şi meşteşuguri ale locuitorilor străzii Mântuleasa – două catagrafii din secolul al XIX-lea“) cu o excelentă analiză hermeneutică a picturii murale din Biserica Mântuleasa, a cărei simbolistică reflectă o tradiţie iconografică şi un imaginar religios specifice bisericilor din Ţara Românească, dar spune, în acelaşi timp, prin particularităţile discrete, cîte ceva şi despre... cele două Mântulese. Astfel, în capitolul „Despre cei ce ascultă pe sub ferestrele altora şi alte cîteva particularităţi – Biserica Mântuleasa“, după analiza comparată a motivelor frescelor care împodobesc Biserica Mântuleasa, autoarea lansează o ipoteză, însoţită de observaţii nu doar pertinente, ci pline de o seducătoare empatie: „Reprezentarea de la Biserica Mântuleasa, a celor care-şi ispăşesc păcatul de a fi ascultat pe sub ferestrele altora, constituie o excepţie de la inventarul obişnuit al fărădelegilor imortalizate în frescele Judecăţii de Apoi. (...) Fiind vorba despre unica reprezentare românească a păcatului clevetirii şi defăimării, putem lansa ipoteza unei cereri exprese a comanditarului (...) – oare aceeaşi Mântuleasă care încerca să-şi consolideze poziţia de proprietară a averilor celui ce fusese Mantu cupeţul, înconjurîndu-şi grădinile cu gard de nuiele (vezi în volum analiza expresiei «a rupe din gardul Mântulesei» – n.m.), oferea acum o lecţie, pentru eternitate, vecinilor clevetitori şi tuturor celor ce-i tulburau liniştea de văduvă rămasă singură administratoare a unei frumoase averi?“. Cercetarea multifaţetată şi analiza atentă de documente sînt dublate de această disponibilitate empatică şi de plăcerea (evidentă în volutele stilistice) cu care autoarea se apleacă asupra destinului celor două Mântulese – două femei ale căror obiceiuri, relaţii de putere, psihologie sînt decriptate cu delicateţe şi fermitate. Studiul istoric şi social atinge aici şi chestiuni legate de statutul femeilor – fie ele bogate – în secolul al XVIII-lea. Last but not least, condeiul autoarei vădeşte reale calităţi literare, o voluptate a limbajului de epocă, dar şi fascinaţia pentru întregul univers material (şi imaginar) al opulenţei orientale (de la ţesături la bijuterii).